ICCJ. Decizia nr. 1142/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1142/2014
Dosar nr. 19851/3/2009*
Şedinţa publică din 3 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 30 ianuarie 2008, reclamanţii N.G., N.M.Z., N.M. şi N.D. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi SC A. SA, au solicitat Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, prin cerere, declinată ulterior Tribunalului Bucureşti, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să fie obligaţi pârâţii să le plătească, preţul actualizat cu indicele de inflaţie, achitat la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, cu privire la imobilele din corpurile A şi B din sector 2, Bucureşti, diferenţa dintre valoarea de circulaţie a apartamentelor şi preţul, actualizat cu indicele de inflaţie.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că, prin Sentinţa civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi Decizia civilă nr. 1564/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, a fost admisă acţiunea în constatarea nulităţii şi revendicării apartamentelor în litigiu, astfel că pârâţii datorează despăgubiri pentru nerespectarea obligaţiilor ce rezultă din garanţia pentru evicţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 284 din 18 martie 2010 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului Bucureşti prin Primarul General, a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a fost respinsă acţiunea formulată împotriva pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA
Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost admis prin Decizia civilă nr. 590/A din 25 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a desfiinţat în parte sentinţa apelată şi a trimis spre rejudecare capătul de cerere având ca obiect preţul actualizat cu indicele de inflaţie, achitat de reclamanţi la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare conform Legii nr. 112/1995, reţinându-se, în esenţă, că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Legea nr. 1/2009, în condiţiile în care încheierea contractelor nu a respectat cerinţele Legii nr. 112/1995, însă trebuia analizat şi capătul de cerere privind restituirea preţului plătit de reclamanţi la încheierea contractelor, din perspectiva art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, capăt de cerere, omis a fi soluţionat de tribunal.
Împotriva acestei hotărâri, a formulat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, iar prin Decizia civilă nr. 6819 din 6 octombrie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost respins ca neîntemeiat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, la data de 2 decembrie 2009, sub nr. 19851/3/2009*, iar această instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 1841 din 12 octombrie 2012, a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanţi împotriva pârâtului Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească 26.746,47 RON reclamanţilor N.G. şi N.M., 12.800 RON reclamanţilor N.M. şi N.D. şi 4.752 RON reclamantului N.G., reprezentând preţ actualizat până în mai 2012, sume ce se vor actualiza în continuare cu rata inflaţiei până la data plăţii efective.
Tribunalul a respins capătul cererii precizate referitor la diferenţa dintre valoarea de circulaţie a apartamentelor şi preţul actualizat şi a respins cererile de chemare în garanţie formulate de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a avut în vedere următoarele:
După reînregistrarea cauzei pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamanţii au adus precizări suplimentare acţiunii, arătând că înţeleg să se prevaleze atât de art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 (restituire preţ actualizat), cât şi de art. 501 din Legea nr. 10/2001, introdus prin Lega nr. 1/2009 (diferenţa până la valoarea de piaţă).
La 30 martie 2012 a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti prin Primar şi SC A. SA pe cererea principală, SC A. SA păstrându-şi calitatea doar în chemarea în garanţie (dosar rejudecare).
A fost administrată proba cu înscrisuri şi, de asemenea, a fost efectuată o expertiză tehnică evaluatoare imobiliară, care a stabilit valoarea de piaţă a imobilului şi o altă expertiză contabilă care a actualizat preţul plătit de reclamanţi pe apartamente, până în prezent.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a constatat parţial întemeiată acţiunea, cu privire la capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat şi a fost respins capătul cererii astfel cum a fost precizată în rejudecare, referitor la diferenţa până la valoarea de piaţă (art. 50/1 din Legea 10/2001), pentru următoarele motive:
În ceea ce priveşte capătul de cerere referitor la diferenţa dintre preţul plătit actualizat şi cel la valoarea de piaţă (art. 501 din Legea nr. 10/2001), s-a constatat că această solicitare a reclamanţilor a fost deja respinsă în primul ciclu procesual, soluţie menţinută până în recurs, astfel că nu mai poate fi reiterată, deci a fost respinsă.
Tribunalul a mai avut în vedere şi faptul că, la o reanalizare, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, or în speţă, aşa cum rezultă explicit din hotărârile prin care au fost evinşi, anulându-se şi contractele, rezultă explicit că aceste contracte au fost încheiate cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 (constatări intrate în puterea lucrului judecat), astfel că nu sunt întrunite cerinţele art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru acordarea valorii de piaţă (diferenţei până la aceasta).
De asemenea, instanţa de fond a constatat, pe de altă parte, că reclamanţii beneficiază de prevederile art. 50 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, referitoare la restituirea preţului plătit pentru achiziţionarea celor trei apartamente conform Legii nr. 112/1995, preţ actualizat la zi.
Astfel, s-a avut în vedere că prin contractele de vânzare-cumpărare x din 21 decembrie 1996, y din 21 decembrie 1996 şi z din 20 iulie 2000, reclamanţii şi T.P. (decedată la 21 decembrie 2001 şi moştenită de reclamantul N.G.) au cumpărat cele trei apartamente din corpurile A şi B din Bucureşti, iar prin Sentinţa civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi Decizia civilă 1564/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis foştilor proprietari acţiunea în constatarea nulităţii contractelor reclamanţilor din prezenta cauză şi revendicarea de la aceştia a apartamentelor de la adresa amintită.
Prin urmare, a apreciat tribunalul că reclamanţilor evinşi li se cuvine restituirea preţului plătit, actualizat la zi, obligaţie ce revine, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, pârâtului Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte calculul preţului actualizat, tribunalul a luat în considerare raportul de expertiză întocmit cu ocazia rejudecării, de expertul contabil R.M. şi a înlăturat raportul întocmit în faţa judecătoriei de expertul M.A., întrucât doar cel dintâi menţionat a luat în considerare faptul că preţul a fost plătit în rate (ceea ce implica o actualizare cu indice distinct de inflaţie pe fiecare rată), în timp ce expertiza M.A., în mod eronat, a actualizat global preţul menţionat în contracte, cu acelaşi coeficient calculat în raport de momentul încheierii primelor două contracte (coeficient aplicat, printr-o nouă eroare, şi celui de al treilea contract).
Astfel, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să plătească 26.746,47 RON reclamanţilor N.G. şi N.M. (x din 21 decembrie 1996), 12.800 RON reclamanţilor N.M. şi N.D. (contract y din 20 iulie 2000) şi 4.752 RON reclamantului N.G. (contract z din 21 decembrie 1996).
Pe cale de consecinţă, a fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de SC A. SA ca neîntemeiată, ca urmare a constatării lipsei calităţii sale procesuale pasive la 30 martie 2012.
A fost respinsă şi cererea de chemare în garanţie formulată de Ministerul Finanţelor Publice împotriva SC A. SA cu privire la comisionul de 1% încasat de aceasta din urmă pentru vânzare, întrucât nu s-a stabilit niciunde răspunderea mandatarului (intermediarului vânzării) pentru evicţiunea suferită de reclamanţi sau în modul în care a fost derulată intermedierea.
În baza art. 274 C. proc. civ., au fost acordate cheltuielile de judecată constând în onorariul expertului contabil din rejudecare (parţial, în limita în care a fost achitat).
Împotriva Sentinţei civile nr. 1841 din 12 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat în baza împuternicirii nr. x, y din 12 noiembrie 2012, de Direcţia Generala a Finanţelor Publice a Municipiul Bucureşti. Calea de atac a fost recalificată drept apel, prin încheierea de şedinţă din data de 28 martie 2013, cu luarea în considerare a valorii obiectului cererii de chemare în judecată şi aplicarea dispoziţiilor art. 2821 alin. (1) C. proc. civ.
În motivarea căii de atac, s-a apreciat că hotărârea atacată este netemeinică şi nelegală, având în vedere următoarele considerente:
În primul rând, apelantul a reiterat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând că în mod greşit, instanţa de fond a apreciat ca în cauza dedusă judecăţii are calitate procesuală pasivă Ministerul Finanţelor Publice, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
A argumentat apelantul că potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante, neputând nici profita şi nici dauna unui terţ, or Ministerul Finanţelor Publice, nefiind parte la încheierea contractelor dintre reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, este terţ faţă de acestea, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
A mai susţinut apelantul că stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii, or obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la bază şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând şi dispoziţiile art. 970 C. civ.
Pe plan procesual, a arătat apelantul că nu poate avea calitatea procesuală pasivă într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ-teritorială vânzătoare, în speţă Municipiul Bucureşti, prin SC A. SA, nicidecum Ministerul Finanţelor Publice, atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică, respectiv faptul că este de analizat un raport juridic de drept privat având la bază un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare.
Mai mult, a susţinut apelantul că prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice, iar prin modificarea alin. (3) din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin O.U.G. nr. 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauză, fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi Ministerul Finanţelor Publice, care doar administrează fondul cu această destinaţie.
Pe fondul cauzei, apelantul a arătat că apreciază că în mod greşit instanţa de fond a admis acţiunea având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ, deoarece această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturată prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabilă între părţile din prezentul litigiu, mai ales în situaţia în care contractele au fost desfiinţate cu reţinerea, în cazul cumpărătorilor, a relei credinţe în momentul încheierii contractelor.
Într-o altă argumentare, a susţinut apelantul că nici dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţiei, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului, întrucât deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ, care este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv Municipiul Bucureşti, faţă de pretenţiile privind restituirea preţului pentru imobilul în cauză.
În ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie, formulată de Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC A. SA, prin care a solicitat restituirea comisionului de 1% încasat de această societate la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, apelantul a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică, deoarece în conformitate cu prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, acest comision de 1 % a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă, de SC A. SA, iar Ministerul Finanţelor Publice, nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%.
Astfel, consideră apelantul că instanţa de fond trebuia să dispună ca, cel puţin procentul de 1% prevăzut de dispoziţiile normative mai sus invocate să fie restituit de către partea care a încasat comisionul, restituirea urmând a se realiza la preţul actualizat.
Intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale prin Decizia civilă nr. 68 A din 28 martie 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1841 din 12 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Pentru a decide astfel, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Legea nr. 1/2009 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 a modificat art. 50 alin. (3) din Legea 10/2011, având astfel următorul cuprins: "restituirea preţului prevăzut la alin. (2) şi alin. (21) se face de către Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar, constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare".
Tot astfel, după art. 50, prin acelaşi act normativ sus evocat s-a introdus un nou articol, art. 501, cu următorul cuprins: "proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare; valoarea despăgubirilor, se stabileşte prin expertiză".
Din interpretarea sistematică a acestor dispoziţii legale, rezultă că, inclusiv după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, publicată în M. Of. nr. 63/3.02.2009, trebuie realizată distincţia între preţul actualizat şi preţul de piaţă al imobilului, ce se cuvine persoanelor interesate, şi această distincţie funcţionează, în raport de modalitatea în care cumpărătorul unui imobil, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a pierdut bunul imobil, fie prin desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, încheiat cu rea-credinţă ce reprezenta titlul său de proprietate, ca o consecinţă a admiterii acţiunii în nulitate, sau prin admiterea unei acţiuni în revendicare, prin compararea titlurilor, ipoteză ce presupune, prin definiţie, existenţa unor titluri valabile de proprietate.
În contextul cauzei, se constată că reclamanţii nu se încadrează în ipoteza reglementată de art. 501al Legii nr. 10/2001 republicată, respectiv a încheierii contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi a menţinerii valabilităţii acestui contract, respectiv a evingerii lor, prin efectul admiterii acţiunii în revendicare prin comparare de titluri.
Prin Sentinţa civilă nr. 3032/2003 a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, astfel cum a fost modificată prin Decizia civilă nr. 1121/2006, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi Decizia civilă 1564/2007 a Curţii de Apel Bucureşti, s-a admis foştilor proprietari acţiunea în constatarea nulităţii contractelor reclamanţilor din prezenta cauză şi revendicarea de la aceştia a apartamentelor de la adresa amintită, deci s-a stabilit cu putere de lucru judecat că este exclusă buna-credinţă a cumpărătorilor.
Cum aceste aspecte de drept au fost dezlegate în mod irevocabil, printr-o hotărâre ce se bucură de o prezumţie de validitate, nu mai pot fi repuse în discuţie în prezenta cauză, urmând a se constata că a intervenit desfiinţarea titlului de proprietate al reclamanţilor ca urmare a nerespectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, situaţie ce exclude aplicabilitatea şi incidenţa dispoziţiilor art. 501din Legea nr. 10/2001.
Din perspectiva celor expuse, instanţa de fond a făcut o legală interpretare şi aplicare a legii, raportat doar la incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, reclamanţii având dreptul doar la restituirea preţului actualizat plătit.
Cum dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea Legii nr. 112/1995 cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificarea şi completările ulterioare, Curtea constată că sentinţa apelată este dată prin corecta aplicare a legii.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că nulitatea absolută a unui contract de vânzare-cumpărare, încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, are ca efect lipsirea în tot a actului juridic, de efectele în vederea cărora a fost încheiat, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictate pentru perfectarea sa valabilă.
Cum nulitatea operează cu efect retroactiv (ex tunc), principiul restabilirii situaţiei anterioare ce guvernează efectele nulităţii, impune restituirea prestaţiilor efectuate în baza actului desfiinţat.
Critica apelantului referitoare la antrenarea răspunderii vânzătorului pentru evicţiune, conform art. 1337 şi urm. C. civ., a fost înlăturată ca nefondată, întrucât premisa acestui tip de răspundere (care este una contractuală), presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de un terţ asupra obiectului vânzării.
Cum dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea 10/2001, republicată (forma de dinaintea modificării prin Legea nr. 1/2009) prevăd că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările şi completările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, Curtea constată că şi sub acest aspect, sentinţa apelată este dată prin corecta aplicare a legii.
Este real că restituirea prestaţiilor reciproce, expresie a principiului restitutio in integrum ce cârmuieşte efectele nulităţii actului juridic civil, potrivit dreptului comun, operează între părţile contractante, însă, potrivit normei anterior citate, legea specială derogă de la această regulă, instituind, prin textul menţionat, o subrogaţie legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea preţului).
Această prevedere legală îşi are raţiunea în respectarea unei simetrii între destinaţia finală a sumelor încasate de vânzător (unitatea administrativ-teritorială) cu titlu de preţ de la chiriaşii cumpărători şi sursa fondurilor pentru restituirea preţului actualizat către aceştia, pentru cazul desfiinţării contractului, în ambele situaţii - fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Curtea a mai avut în vedere şi faptul că dreptul la restituirea preţului actualizat s-a născut prin lege, O.G. nr. 184/2002 determinând cine este dator a repara paguba pricinuită chiriaşului şi din ce fonduri se realizează aceasta, în scopul înlăturării dezechilibrului economic creat uneia din părţi, în acest caz, fostului chiriaş.
Un eventual drept de regres al Ministerului Finanţelor Publice nu a fost prevăzut legal pentru ca, la rândul său, să se poată dezdăuna de la vânzătorul imobilului pe motiv că nu i se poate reţine vreo culpă, deoarece nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Nu poate fi vorba nici de subrogarea Ministerului Finanţelor Publice în dreptul creditorului obligaţiei, atâta timp cât aceasta şi-a exercitat dreptul direct împotriva celui care a colectat resursele bugetare provenind din vânzarea locuinţelor.
Susţinerea Ministerului Finanţelor Publice că este obligat pentru alţii, nu este pertinentă, din moment ce statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice prin A.N.A.F. şi unităţile sale teritoriale (art. 17 alin. (3) C. proc. fisc.).
Într-adevăr, în dreptul comun, în caz de evicţiune totală prin fapta unui terţ, obligaţia de garanţie revine în principal vânzătorului, dar în lumina Legii nr. 10/2001, răspunderea pentru plata de despăgubire revine exclusiv Ministerului Finanţelor Publice, pentru că preţul vânzării a fost pus la dispoziţia acestei instituţii pentru constituirea fondului extrabugetar.
Este inadmisibil ca două instituţii ale statului, dintre care una prevalându-se de un drept de regres, să fie obligate distinct pentru preţul actualizat al imobilului, una pentru preţul plătit de chiriaşi, cealaltă pentru actualizare, datorită apariţiei procesului inflaţionist.
Referitor la critica privind respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie, formulată de Ministerul Finanţelor Publice în contradictoriu cu chemata în garanţie SC A. SA, instanţa a reţinut faptul că, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996 privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele care fac obiectul Legii nr. 112/1995, au obligaţia să încaseze contravaloarea acestora de la cumpărător, să reţină comisionul de 1%, potrivit art. 13 lit. a) din legea sus-menţionată, iar suma rămasă să o vireze, în termen de 3 zile lucrătoare, în contul deschis la trezoreria statului din localitatea unde îşi are sediul vânzătorul, sau în contul, deschis la unităţile Băncii Comerciale Romane - SA, după caz.
Pe verso-ul ordinului de plată, vânzătorul va menţiona: suma încasată din vânzarea apartamentelor, suma reţinută, reprezentând comisionul de 1%, precum şi suma rămasă şi virată în contul fondului extrabugetar, conform Legii nr. 112/1995; comisionul de 1% se calculează asupra întregului preţ al apartamentului şi se retine integral din prima plata care se face la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Faţă de dispoziţiile legale menţionate, se reţine că pârâta SC A. SA a încasat comisionul conform legii o singură dată, la perfectarea contractului de vânzare cumpărare, iar pentru această sumă a prestat o serie de servicii precum întocmirea contractului, încasarea lunară a ratelor şi virarea acestora către bugetul de stat, etc., iar în Legea nr. 10/2001 nu se prevede şi restituirea comisionului încasat potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 112/1995.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bucureşti, invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
În mod greşit instanţa de apel a apreciat că în cauza dedusă judecăţii, Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, stabilind în sarcina acestuia obligaţia de restituire a preţului, în temeiul art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante neputând nici profita şi nici dăuna unui terţ.
Or, nefiind parte la încheierea contractului dintre intimaţii-reclamanţi şi Primăria Municipiului Bucureşti prin mandatar SC A. SA, este terţ faţă de acesta, având doar calitatea de depozitar al fondului extrabugetar în care se varsă sumele încasate de Primăria Municipiului Bucureşti.
A mai arătat recurentul că, stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani, reprezentând preţul actualizat.
Sub acest aspect, recurentul susţine că în practica instanţelor şi chiar a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia că obligaţia de plată ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, în condiţiile anulării contractului de vânzare-cumpărare şi constatării relei-credinţe a cumpărătorilor, nefiind justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 C. civ., întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice.
Recurentul apreciază că pe plan procesual calitate procesual pasivă, în speţă, nu poate avea într-o astfel de acţiune decât Municipiul Bucureşti prin mandatar SC A. SA, întrucât ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la bază un contract, prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, nefiind norme cu caracter procesual.
Ca atare, pentru a reţine apărarea contrară, în sensul că, ex lege, s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, ar însemna că s-ar realiza o novaţiune de debitor conform art. 1128 pct. 2 C. civ.
O altă critică se referă la greşita menţinere a obligaţiei de plată a preţului actualizat în sarcina recurenţilor, având în vedere dispoziţiile art. 1337 C. civ., care instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ şi la nerestituirea comisionului de 1% încasat de SC A. SA:
În raport cu cele expuse, recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate şi în rejudecare, respingerea acţiunii ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Examinând decizia recurată în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, definitive şi irevocabile, au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilelor, restituire ce se efectuează de Ministerul Economiei şi Finanţelor, din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în raport de dispoziţiile legii speciale care dispune în mod expres şi cu privire la persoana juridică obligată la restituirea preţului actualizată.
Nefondată este şi critica recurentului referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. C. civ., întrucât premisa acestui tip de răspundere presupune valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare şi pierderea posesiei de către cumpărător, urmare a drepturilor preferabile invocate de către un terţ, asupra obiectului vânzării.
Or, în speţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu eludarea Legii nr. 112/1995 devenind astfel incidente dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Şi critica referitoare la nerestituirea comisionului de 1% este nefondată, întrucât ambele instanţe, de fond şi apel, au respins cererea de chemare în garanţie a intimatei SC A. SA, având în vedere şi faptul că, potrivit art. 41 din H.G. nr. 20/1996, privind normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, unităţile specializate, care evaluează şi vând apartamentele au obligaţia să reţină comisionul de 1% potrivit art. 13 lit. a) din legea menţionată, iar legea specială nu prevede şi restituirea comisionului.
Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., pârâtul-recurent va fi obligat să plătească intimaţilor-reclamanţi suma de 500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, ce constau din onorariu apărător conform chitanţei din 1 aprilie 2014 emisă de Cabinet de Avocat R.G. (dosar recurs).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti împotriva Deciziei nr. 68 A din 28 martie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurentul-pârât Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a municipiului Bucureşti la plata sumei de 500 RON către intimaţii-reclamanţi N.G., N.M.Z., N.M. şi N.D..
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
Procesat de GGC - CL
| ← ICCJ. Decizia nr. 1141/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1144/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
