ICCJ. Decizia nr. 1145/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1145/2014
Dosar nr. 375/83/2009
Şedinţa publică din 3 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. 375/83/2009, reclamanta P.B.G.C. Pomi a chemat în judecată pe pârâta P.O.R. Pomi, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta să lase reclamantei în deplină posesie şi folosinţă imobilele înscrise în C.F. nr. x Pomi cu nr. top a, b, c, d, e, f şi g, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că, prin mijloace dolosive, pârâta a reuşit să-şi înscrie în C.F. nr. x Pomi dreptul de proprietate asupra imobilelor care au fost şi sunt proprietatea cultului greco-catolic din comuna Pomi, iar prin hotărâre judecătorească s-a rectificat înscrierea în cartea funciară, astfel că s-a restabilit situaţia anterioară, dreptul de proprietate al reclamantei nemaiputând fi contestat.
Bazat pe înscrierea din cartea funciară, dar fără o analiză obiectivă a dreptului subiectiv şi cu obedienţă faţă de cultul ortodox, Comisiile de aplicarea Legii fondului funciar au emis titlu de proprietate cu nr. cadastrale noi, dar, în esenţă, este vorba de imobilele proprietatea reclamantei. Astfel, reclamanta a cerut anularea titlului respectiv.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 480 C. civ.
Prin cererea reconvenţională formulată, P.O.R. Pomi a solicitat să se dispună rectificarea cărţii funciare C.F. nr. x Pomi, nr. cadastral a, b, c, d, e, f şi g Pomi, în sensul radierii dreptului de proprietate al P.G.C. Pomi, cu titlu juridic restabilire, prin Încheierea nr. 37.265 din 12 august 2008, deoarece prin Sentinţa civilă nr. 1.262/2007 s-a dispus radierea înscrierii unei încheieri de carte funciară şi nu restabilirea situaţiei anterioare, deci înscrierea dreptului de proprietate al reclamantei s-a realizat prin eludarea dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, cu cheltuieli de judecată.
În drept, a invocat art. 115 şi urm. C. proc. civ., art. 118 şi urm. C. proc. civ., Legea nr. 47/1992, art. 480 C. civ.
Prin cererea de restrângere a cererii de chemare în judecată, reclamanta P.G.C. Pomi a susţinut în continuare cererea pentru nr. top d în suprafaţă de 1.597 mp, pe care este situată biserica, precum şi pentru nr. top g, casă şi teren în suprafaţă de 2.831 mp, ambele înscrise în C.F. nr. x Pomi, iar pentru restul imobilelor, obiect al cererii iniţiale, a arătat că renunţă la judecată, întrucât pe rolul instanţelor, Judecătoria Satu Mare şi Curtea de Apel Oradea, se află litigii ale căror soluţii au înrâurire asupra naturii juridice a posesiei lor.
În drept, a invocat art. 246 C. proc. civ.
Prin răspunsul la întâmpinare şi prin întâmpinarea formulată la cererea reconvenţională, reclamanta a arătat că îşi susţine în continuare cererea de chemare în judecată aşa cum a fost formulată; că solicită înlăturarea susţinerilor din întâmpinare, precum şi respingerea cererii reconvenţionale, ca inadmisibilă, cu cheltuieli de judecată. A solicitat respingerea excepţia timbrării ridicată de pârâta-reclamantă.
Prin notele de şedinţă, P.O.R. Pomi a arătat că instanţa este obligată în cazul în care normele de drept comun, C. civ., vin în contradicţie cu legea specială, Decretul-Lege nr. 126/1990, să aplice normele legii speciale şi a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a P.B.U.R.G.C. Pomi în acţiunea în revendicare, întrucât nu există identitate de persoană între reclamata P.B.U.R.G.C. Pomi, înfiinţată şi înregistrată în anul 1992 la Primăria Pomi, în baza Decretului-Lege nr. 126/1990, şi persoana proprietar tabular al imobilelor înscrise în C.F. nr. x Pomi cu titlu de cumpărare şi posesie faptică prin încheierile din C.F. din anul 1890 şi anul 1905, care este B.G.C. Pomi desfiinţată prin Decretul nr. 358/1948.
În drept, a invocat art. 136 şi art. 137 C. proc. civ.
Prin răspunsul la restrângerea cererii de chemare în judecată, pârâta P.O.R. Pomi a arătat că biserica actuală, prin lucrările efectuate, are o valoare cu 75% mai mare decât simplul zid de cărămidă rămas după preluarea din anul 1948, astfel că este considerată altă clădire; că se impune constatarea dreptului de retenţie sau o acţiune de accesiune imobiliară; că se are în vedere şi aplicarea legii speciale, respectiv, Decretul-Lege nr. 126/1990 privind dorinţa majorităţii credincioşilor care deţin biserica, raportată la prevederile dreptului comun; că atât casa parohială, cât şi anexa intabulată în C.F. nr. x Pomi nu mai există, fiind degradate, distruse şi demolate în baza autorizaţiilor legale de desfiinţare a construcţiilor, şi că, în baza autorizaţiei de construcţie, a fost construită o casă parohială cu etaj de către P.O.R. Pomi, iar aceasta nu poate fi revendicată de către reclamantă.
Conform art. 23 din Legea nr. 18/1991 şi terenul aferent acestei case revine P.O., cu obligaţia de a acorda teren în schimb, dacă reclamanta va dovedi că este una şi aceeaşi persoană cu proprietarul tabular.
Prin răspunsul la notele de şedinţă depuse de pârâtă, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi cele expuse în notele de şedinţă prin care pârâta îşi "manifestă dorinţa ca şi în viitor lăcaşul de cult şi casa parohială să rămână în folosinţa P.O. Pomi".
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, a arătat că, raportat la Sentinţa civilă nr. 3.030/2007 a Judecătoriei Satu Mare, Decizia nr. 1.072 din 19 iunie 2008, dată de Curtea de Apel Oradea în Dos. nr. 10.100/296/2006 şi Sentinţa civilă nr. 319/2007 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, excepţia ridicată de pârâtă este neîntemeiată şi a solicitat respingerea acesteia ca atare.
Cu privire la pretenţia pârâtei ca şi pe viitor lăcaşul de cult şi casa parohială - proprietatea tabulară a reclamantei - să rămână în folosinţa acesteia, a arătat că, în argumentaţiile aduse prin conţinutul notei de şedinţă, pârâta ignoră un aspect esenţial şi anume acela că reclamanta este proprietarul tabular al imobilelor pe care pârâta încearcă să şi le apropie, practic, doar în calitatea sa de uzurpator. Ori, dreptul de proprietate este un drept fundamental, garantat de art. 41 din Constituţie, care poate şi trebuie să fie ocrotit de justiţie.
În privinţa aplicării art. 3 din Decretul nr. 126/1990, a arătat că doctrina şi jurisprudenţa în materie au apreciat în mod constant faptul că lăcaşul de cult aparţine bisericii, deci cultului, nu ca şi o comunitate de credincioşi, adică fiecăruia în parte, şi că este ilogic să condiţionezi restituirea unui imobil proprietarului său de drept invocând opţiunea unei anumite majorităţi.
Prin notele de şedinţă depuse, P.O.R. Pomi a invocat excepţia prematurităţii înregistrării acţiunii de revendicare pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, articol ce a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004 şi prin Legea nr. 182/2005, cu motivarea că, prin dispoziţiile modificate şi completate ale art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, legiuitorul şi-a manifestat voinţa de a asigura o procedură prealabilă sesizării instanţei, iar reclamanta nu a făcut, prealabil introducerii acţiunii în justiţie, dovada îndeplinirii procedurii obligatorii prevăzute de dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
În drept, a invocat art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Prin memoriul privind poziţia pârâtei B.O.R. expusă în "note" şi "răspuns", P.G.C. Pomi a solicitat respingerea susţinerilor formulate sub toate aspectele invocate.
Prin cererea de intervenţie formulată de 225 de persoane, foştii credincioşi greco-catolici şi actuali ortodocşi, s-a solicitat să fie aplicate prevederile legii speciale, art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în raport cu prevederile dreptului comun, art. 480 din C. civ., şi, drept consecinţă, s-a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a acţiunii reclamantei; de asemenea, s-a solicitat respingerea ca fiind fără obiect material cererea de revendicare a casei parohiale, înscrisă în C.F. nr. x Pomi, cu nr. top. g, deoarece aceasta nu există, fiind demolată în anul 1987 în baza autorizaţiei legale, iar, în subsidiar, să se aibă în vedere că terenul aferent şi casele parohiale fac obiectul legii speciale, deci nu pot fi revendicate pe procedura dreptului comun, cerere fiind inadmisibilă, şi că lăcaşul de cult, biserica, intabulat în anul 1905 şi preluat de către P.O.R. Pomi în anul 1948, nu mai există în prezent în starea şi forma respectivă, deoarece prin lucrările de renovare, întreţinere, dezvoltare şi adăugire efectuate în perioada 1954 - 2008, care reprezintă 70% din valoare actuală, a devenit o altă construcţie decât cea preluată, investiţiile fiind efectuate de către pârâtă din contribuţia financiară şi prin munca asigurată exclusiv din fondurile intervenienţilor.
În cazul în care se vor respinge cererile intervenienţilor, aceştia au solicitat să se constate dreptul de retenţie în favoarea pârâtei până la achitarea tuturor cheltuielilor de întreţinere, renovare, extindere, dotare cu instalaţii electrice, instalaţii de încălzire şi de înlocuire a picturii interioare şi exterioare:
În drept, au invocat art. 4 şi art. 5 C. proc. civ., art. 2.945 - 2.499 din Noul C. civ.
Prin întâmpinarea la cererea de intervenţie, P.G.C. Pomi a solicitat respingerea în principiu a cererii de intervenţie, ca neîntemeiată, cu obligarea intervenienţilor la plata cheltuielilor de judecată, şi a ridicat excepţia lipsei calităţii procesuale active a intervenienţilor apreciată prin prisma lipsei interesului juridic din perspectiva lipsei dreptului actual şi cert al acestora asupra obiectului litigiului.
Prin Sentinţa civilă nr. 3.056 din 28 septembrie 2012, Tribunalul Satu Mare a respins excepţiile privind lipsa calităţii procesuale active a reclamantei, lipsa procedurii prealabile la comisia mixtă a reprezentanţilor celor două culte religioase şi a prematurităţii acţiunii, invocate de către pârâta P.O.R. Pomi; a respins acţiunea civilă în revendicare imobiliară formulată de reclamanta P.G.C. Pomi, astfel cum a fost precizată, împotriva pârâtei P.O.R. Pomi, asupra imobilului biserică amplasată pe nr. top d şi casa parohială de pe nr. top g din C.F. nr. x Pomi, alături de terenul aferent imobilelor; a luat act de renunţarea la acţiune, privind imobilele din C.F. 391 Pomi, cu nr. top a, b, c, f; a respins în principiu cererea de intervenţie în nume propriu a credincioşilor foşti greco-catolici şi actuali ortodocşi din localitatea Pomi; a respins capătul de cerere din acţiunea reconvenţională a pârâtei-reclamante P.O.R. Pomi privind rectificarea cărţii funciare nr. x Pomi; a dispus disjungerea din cererea reconvenţională a capătului de cerere ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenţie şi, în temeiul art. 244 pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecarea cererii până la rămânerea irevocabilă a prezentei hotărâri, şi a obligat pe reclamantă să plătească pârâtei suma de 5.323 RON, cheltuieli de judecată, reţinând, în esenţă, următoarele:
Din cuprinsul extrasului de C.F. nr. x Pomi, rezultă că persoana proprietar tabular a imobilelor în litigiu de sub nr. top d şi nr. top g este B.G.C. Pomi, iar acţiunea a fost exercitată de către P.B.U.R.G.C. Pomi.
Potrivit adresei nr. C 796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii şi cultelor, B.R.U.R.G.C., reintrată în legalitate prin Decretul-Lege nr. 9/1989 şi Decretul-Lege nr. 126/1990 şi menţionată în anexa Legii nr. 489/2006, privind libertatea religioasă, respectiv reclamanta, este una şi aceeaşi persoană juridică cu B.G.C. care a funcţionat legal până la 1 decembrie 1948.
Actualele P.G.C., ca structuri religioase, sunt componente locale al cultului greco-catolic recunoscut prin art. 51 din Legea nr. 489/2009 şi continuatoarele proprietarului tabular, fără a avea relevanţă juridică modificarea parţială a denumirii, important este că acestea (parohiile) aparţin cultului greco-catolic, care la nivel central au ca reprezentant B.G.C. din România.
În considerarea celor de mai sus, s-a concluzionat că există identitate între titularul dreptului şi cel care îl pretinde, condiţii în care excepţia apare, ca nefondată, fiind astfel respinsă.
Referitor la excepţia considerată ca fine de neprimire, în temeiul art. 109 alin. (2) C. proc. civ., adică lipsa procedurii prealabile la comisia mixtă constituită din reprezentanţii celor două culte religioase, tribunalul, în acord cu ceea ce există deja stabilit pe cale jurisprudenţială, a respins şi această excepţie, apreciind că o astfel de procedură, atunci cânt litigiul este iniţiat pe calea dreptului comun, nu poate fi considerată obligatorie.
Obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, în prealabil introducerii acţiunii în justiţie intervine atunci când litigiul intră sub incidenţa unei legi speciale, cum este cea a contenciosului administrativ.
S-a apreciat, aşadar, ca nefondată şi această excepţie ce constituie pe fond şi apărare, însă strict din perspectiva art. 109 alin. (2) C. proc. civ., tribunalul a reţinut că norma de la art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 teza întâi este de recomandare, ceea ce nu înseamnă că lipseşte de efecte aplicarea textului de lege precizat în faţa instanţei.
Cât priveşte excepţia prematurităţii acţiunii, susţinută prin prisma neîndeplinirii procedurii prealabile, s-a reţinut că, de vreme ce aceasta din urmă nu a fost găsită întemeiată, aceeaşi soartă va avea şi această excepţie, care se subordonează celei analizate anterior.
Prin urmare, tribunalul, în baza art. 137 C. proc. civ., a respins excepţiile de procedură susţinute de pârâtă.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta a devenit proprietar tabular asupra imobilelor teren şi supraedificate înscrise în C.F. nr. x Pomi, prin rectificare C.F. în baza Sentinţei civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, definitivă şi irevocabilă.
Odată ce instanţele au dispus rectificarea intrată în puterea lucrului judecat, litigiul fiind purtat în contradictoriu între aceleaşi părţi, o nouă cerere susţinută de pârâtă în vederea rectificării C.F. nr. x nu mai poate fi primită, operând excepţia de lucru judecat.
Prin urmare, capătul de cerere cu acest obiect din cererea reconvenţională a fost respins.
Din această perspectivă, s-a reţinut că este evident că reclamanta îşi păstrează în continuare calitatea de proprietar tabular, ceea ce ar justifica exercitarea deplină a celor trei atribute privind: folosinţa, uzul şi dreptul de dispoziţie asupra imobilelor din litigiu: biserica şi casa parohială situate în localitatea Pomi.
Faţă de apărările susţinute de pârâta reclamantă, tribunalul a analizat dacă instanţa de contencios constituţional a verificat norma de drept pe care pârâta îşi sprijină susţinerile şi se opune admiterii acţiunii, şi a constatat că, prin Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Curtea Constituţională, cu ocazia analizării excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, care, în prealabil, a fost verificată prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, a statuat că: "Acţiunea în revendicare privind bunurile menţionate (n. red. - lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut B.R.U.G.C.) sau orice alt mijloc juridic de apărare a acestora, folosite de recurentă (în cauza de faţă pârâta - P.O.R. Pomi), nu ar putea fi soluţionate numai pe baza înregistrărilor de carte funciară, fără a se ţine seama de actele normative arătate, care au semnificaţia juridică precizată, în ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra bunurilor în litigiu".
În considerentele precizate, cât şi din cele ulterioare Curtea Constituţională a arătat fără echivoc că "precizarea pe care o face ultima parte a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, rezultă clar aplicarea principiului majorităţii pe care îl presupune democraţia, deoarece instituie criteriul opţiunii majorităţi enoriaşilor pentru determinarea folosinţei religioase a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale."
Acelaşi raţionament juridic de aplicare a legii speciale constând în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 şi a criteriului majorităţii în privinţa folosinţei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale este reluat şi ulterior tot de instanţa de contencios constituţional, asupra aceleiaşi chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1.202 din 11 noiembrie 2008.
Aplicarea acestei reguli presupune verificarea datelor de recensământ din care rezultă că în anul 2011, la nivelul localităţii Pomi, s-au declarat la religia ortodoxă un număr de 892 persoane, iar la nivelul anului 2002 existau 1.116 credincioşi ortodocşi, 1.017 credincioşi romano-catolici şi 86 credincioşi greco-catolici.
Aplicarea legii speciale, art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, în sensul stabilirii situaţiei juridice a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, reprezintă o excepţie de la aplicarea art. 480 C. civ. sau art. 563 din Noul C. civ.
Limitarea dreptului de proprietate se regăseşte şi prin norma instituită de art. 602 din Noul C. civ. în conformitate cu care "Legea poate limita exercitarea dreptului de proprietate fie în interes public, fie în interes privat" aflată în concordanţă cu art. 53 din Constituţie "restrângerea unor drepturi sau a unor libertăţi".
Această interpretare, de verificare a legalităţii şi temeiniciei acţiunii în revendicare iniţiată de reprezentanţii unuia dintre cele două culte prin prisma legii speciale, a fost stabilită prin Decizia nr. 127/1994 a Curţii Constituţionale, decizie obligatorie pentru instanţă, în considerentele căreia s-a reţinut cu autoritate de lucru interpretat că "instanţele de judecată nu pot să soluţioneze cauza pe fond, decât în condiţiile actelor normative menţionate, adică: Decretul nr. 358/1948 (în prezent Legea cultelor nr. 489/2006 subl. ns.), Decretul-Lege nr. 9/1989 şi Decretul - Lege 126/1990, fără posibilitatea de a se referi la dispoziţiile C. civ. şi la menţiunile din cartea funciară, dacă este vorba de lăcaşuri de cult şi casele parohiale la care se referă art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990".
Limitarea dreptului de proprietate din perspectiva lipsirii titularului dreptului de unul dintre atributele sale, respectiv folosinţa, creează premisa de a se recurge la iniţierea unei acţiuni de natura celei prevăzute la art. 4 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Textul de lege evocat porneşte de la ipoteza insuficienţei lăcaşurilor de cult în raport cu numărul credincioşilor, cum este şi cazul în speţă, întrucât în localitatea Pomi există un singur lăcaş de cult pentru cultul greco-catolic şi ortodox, situaţie în care statul este dator să sprijine construirea de noi lăcaşuri de cult în condiţiile arătate de norma de drept evocată.
În acord cu motivele de mai sus, tribunalul a considerat că, întemeiat pe art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, ţinând seama de dorinţa credincioşilor majoritari, acţiunea reclamantei nu poate fi primită, întrucât "înlăturarea vechilor neajunsuri aduse (n. red. prin deposedare abuzivă) nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate, adică repararea vechilor nedreptăţi nu se poate face într-o manieră în care să se creeze noi inechităţi (cauza Pincova vs. Republica Cehă - Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului).
De asemenea, s-a reţinut aspectul nefondat al acţiunii faţă de probele administrate în cauză.
Astfel, biserica a fost renovată de comunitatea ortodoxă încă din anul 1954, cât şi recent, relevante fiind în acest sens înscrisurile depuse de pârâtă, inclusiv actul din 20 iunie 1954, dar şi pictura murală realizată în anul 2008.
Apoi, în privinţa casei parohiale, situaţia juridică veche nu mai coincide cu cea actuală, vechiul imobil a fost demolat şi, potrivit autorizaţiilor de demolare şi construire, s-a ridicat un nou imobil, cu construcţii noi, conform autorizaţiei pentru executarea lucrărilor din 1997. Amplasamentul topografic al imobilelor din litigiu s-a realizat prin expertiza întocmită de expert K.Z., iar pentru terenul aferent nr. top d şi g din C.F. nr. x Pomi nu s-a eliberat titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Coroborând toate argumentele expuse, tribunalul a găsit nefondată acţiunea reclamantei astfel cum a fost precizată şi a respins-o, în temeiul art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
În urma respingerii acţiunii principale, a fost respinsă în principiu şi intervenţia celor 225 de credincioşi cu familiile acestora, întrucât, deşi aceştia justifică un interes legitim şi actual privind libertatea religioasă, s-a considerat că acelaşi drept îl susţine şi pârâta în numele credincioşilor, astfel că nu se mai justifică împrocesuarea acestora câtă vreme şi apărările pe fond sunt comune.
Fiind în culpă procesuală, au fost acordate cheltuieli de judecată conform dispozitivului şi dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
Cu privire la pretenţiile pârâtei reclamante P.O.R. Pomi, referitoare la dreptul de retenţie, s-a reţinut că vor fi soluţionate după rămânerea irevocabilă a prezentei cauze, astfel că se justifică măsura suspendării acestui capăt de cerere întemeiat pe art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, prin Decizia nr. 67 din 23 septembrie 2013, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta P.B.G.C. Pomi şi de pârâta P.O.R. Pomi, reţinând, în esenţă, următoarele;
Acţiunea în revendicare formulată de reclamanta P.B.G.C. Pomi, jud. Satu Mare împotriva pârâtei P.O.R. Pomi, jud. Satu Mare, astfel cum a fost precizată la data de 13 ianuarie 2012, priveşte biserica şi casa parohială din localitatea Pomi, jud. Satu Mare, precum şi suprafeţele de teren de 1.597 mp, şi de 2.831 mp, pe care sunt amplasate lăcaşurile de cult, evidenţiate în C.F. nr. x Pomi, la numerele de top d şi g.
Temeiul legal al acţiunii în revendicare l-a constituit art. 480 C. civ., textul fiind menţionat expres în cererea de chemare în judecată introdusă la data de 13 februarie 2009 şi înregistrată la Tribunalul Satu Mare sub nr. 375/83/2009.
Prin cererea reconvenţională, pârâta P.O.R. Pomi a solicitat radierea înscrierilor din C.F. nr. x Pomi cu privire la dreptul de proprietate al reclamantei P.B.G.C. Pomi, înscrieri făcute în baza Sentinţei civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, susţinând că biserica şi casa parohială aparţin credincioşilor majoritari, respectiv cultului ortodox.
Ulterior, prin notele de şedinţă depuse la dosar, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, precizând că imobilul casă parohială reprezentat de construcţia P + 1 a fost edificat de P.O.R. Pomi în baza autorizaţiei de construcţie din 20 aprilie 1987, iar terenul intravilan de 6.600 mp, a devenit proprietatea acestei parohii în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate nr. x/1997.
La data de 13 ianuarie 2012, prin notele de şedinţă depuse la dosar, pârâta a invocat ca temei legal prevederile Decretului-Lege nr. 126/1990, susţinând că acest act normativ constituie legea specială în ceea ce priveşte lăcaşurile de cult şi casele parohiale, şi că instanţa este obligată să aplice normele legii speciale în cazul în care normele de drept comun (C. civ.) vin în contradicţie cu legea specială.
Dată fiind învestirea făcută atât prin acţiunea introductivă precizată ulterior, cât şi prin cererea reconvenţională completată prin notele de şedinţă s-a concluzionat că, în mod corect, prima instanţă a constatat că în cauză nu sunt aplicabile prevederile art. 480 C. civ. (care constituie norma cu caracter general în materia revendicării), întrucât sunt incidente dispoziţiile legii speciale cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, respectiv Decretul-Lege nr. 126/1990.
Astfel, potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situaţia juridică a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut B.R.U.R.G.C. şi au fost preluate de B.O.R. se va stabili de către o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în sensul că la art. 3 sau fost adăugate alte trei alineate, respectiv alin. (2) - (4).
Faptul că, prin art. 3 alin. (2) din decretul menţionat, s-a prevăzut că, în situaţia în care nu se ajunge la niciun rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun, nu echivalează cu transformarea cererii de restituire reglementată de o lege specială într-o cerere în revendicare de drept comun, cenzurabilă prin prisma dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Instanţa de judecată, învestită cu o astfel de cerere, are obligaţia să constate că în cauză îşi găsesc incidenţa reglementările speciale în materia restituirii lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, şi, potrivit principiului de drept "specialia generalibus derogant", să aplice dispoziţiile legii speciale, deoarece norma specială derogă de la legea generală.
Chiar dacă procedura prealabilă prevăzută de Decretul-Lege nr. 126/1990 nu a fost finalizată, instanţa de judecată trebuie să examineze cauza pe fond, în limitele impuse de legea specială, aşa după cum în mod corect a procedat Tribunalul Satu Mare.
În cauză, pretenţiile reclamantei P.B.G.C. Pomi nu puteau fi examinate decât prin prisma Decretului-Lege nr. 126/1990, deoarece acest act normativ constituie legea specială în ceea ce priveşte restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale.
În partea finală a art. 3 alin. (1) din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a stipulat expres că restituirea locaşurilor de cult şi a caselor parohiale se face "ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri".
Prin urmare, legea specială stabileşte drept criteriu de preferinţă în examinarea cererii de restituire (având ca obiect lăcaşurile de cult şi casele parohiale) criteriul opţiunii credincioşilor din comunitate.
Deşi în lege nu se uzitează expres termenul de "majoritate", este incontestabil că, făcând trimitere la "dorinţa credincioşilor", art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 are în vedere voinţa majorităţii credincioşilor.
În acest sens, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 23/1993, ce a avut ca obiect analiza excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, precum şi prin Decizia nr. 127/1994, privind soluţionarea recursului împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23/1993, statuând că "libertatea cultelor religioase implică nu numai autonomia lor faţă de stat, dar şi libertatea credinţelor religioase", iar în condiţiile în care în aceeaşi comunitate locală există credincioşi ortodocşi şi greco-catolici "criteriul social al majorităţii enoriaşilor pentru determinarea destinaţiei lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinţei religioase a acestui bun, în funcţie de voinţa majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosinţe".
Or, în speţă, cu înscrisurile existente la dosar, s-a demonstrat că, la nivelul anului 2002, în localitatea Pomi, jud. Satu Mare, din totalul de 1.116 locuitori existau 1.017 credincioşi ortodocşi, 9 credincioşi romano-catolici, 86 credincioşi greco-catolici şi 2 credincioşi reformaţi, iar în urma recensământului din anul 2011, s-au declarat la religia ortodoxă un număr de 892 persoane.
Examinând cauza prin prisma criteriului opţiunii majorităţii credincioşilor din comunitate, astfel cum prevăd expres dispoziţiile art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, s-a reţinut că acţiunea promovată de reclamantă nu este întemeiată şi că în mod legal a fost respinsă.
Instanţa de fond a analizat pe larg pretenţiile reclamantei din punctul de vedere al actului normativ cu caracter special şi a arătat succint considerentele pentru care în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ.
În condiţiile în care acţiunea a fost cenzurată prin prisma reglementărilor speciale prevăzute de Decretul-Lege nr. 126/1990, instanţa de fond trebuia să se raporteze la cerinţele legii speciale, înscrierile din Cartea funciară putând fi apreciate ca dovezi în sprijinul dreptului de proprietate pretins de reclamantă, numai dacă acţiunea ar fi fost supusă reglementărilor cu caracter general, ceea ce nu este cazul în speţă.
De altfel, prin Decizia nr. 127/1994, Curtea Constituţională a tranşat şi această chestiune, statuând că acţiunea în revendicare privind lăcaşurile de cult şi casele parohiale nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor din C.F. "fără a ţine seama de actele normative arătate" (Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 şi Decretul-Lege nr. 126/1990), iar "soluţionarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situaţiei juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor".
Deciziile Curţii Constituţionale şi dezlegările date de aceasta prin aceste decizii sunt general obligatorii "erga omnes", inclusiv pentru instanţele judecătoreşti şi au putere numai pentru viitor, ceea ce înseamnă că, după publicare, acestea au efect asupra cauzelor în curs de soluţionare sau care se vor soluţiona în viitor.
Având în vedere situaţia expusă, instanţa de apel a constatat că prima instanţă a analizat susţinerile reclamantei referitoare la faptul că aceasta este proprietar tabular şi a înlăturat argumentat aceste susţineri, raportându-se la normele speciale incidente în cauză, precum şi la deciziile Curţii Constituţionale.
Susţinerea apelantei reclamante cu privire la opinia contrară Deciziei Curţii Constituţionale nr. 23/1993, s-a apreciat că este lipsită de relevanţă juridică, întrucât din dispozitivul acestei decizii rezultă că instanţa de contencios constituţional a respins ca vădit nefondate excepţiile de neconstituţionalitate a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ridicate de către E.R.U.R.G.C. din Cluj-Napoca în Dos. nr. 7.967/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca şi de către E.R.U.R.G.C. Lugoj în Dos. nr. 64 /C/1993 al Tribunalului Timiş.
S-a mai reţinut, că prima instanţă a cercetat cauza pe fond în limitele impuse de legea specială, făcând referire şi la probatoriul administrat în cauză, aşa încât nu se confirmă critica potrivit căreia instanţa nu ar fi făcut o examinare pe fond şi că s-a limitat doar să constate că litigiile având ca obiect lăcaşurile de cult sunt de competenţa exclusivă a comisiilor mixte.
S-a concluzionat, că nu se poate reţine că a avut loc o încălcare a prevederilor art. 21 raportat la art. 41 din Constituţia României, respectiv a art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Cât priveşte susţinerea referitoare la sancţionarea României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza privind P.G.C. Sâmbăta Bihor, pentru încălcarea art. 6 parag. 1 şi art. 14 din Convenţie, Curtea a reţinut că şi această critică este neîntemeiată, întrucât hotărârea din 12 ianuarie 2010 în cauza P.G.C. Sâmbăta Bihor împotriva României nu este aplicabilă în cauză, având în vedere că acţiunea în revendicare de faţă a fost cercetată şi soluţionată pe fond, fiind respinsă de prima instanţă, ca nefondată.
În cauza Curţii Europene a Drepturilor Omului, invocată anterior, Curtea de Apel Oradea, ca urmare a admiterii recursului, a respins cererea reclamantei ca inadmisibilă, reţinând că litigiul nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti, fiind de competenţa comisiilor mixte, însă prezenta cauză nu este similară cu cauza pentru care România a fost sancţionată la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, situaţie în care criticile apelantei reclamante din acest punct de vedere nu se justifică.
Referitor la motivarea sentinţei, Curtea a reţinut că aceasta s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., prima instanţă arătând în cuprinsul considerentelor hotărârii argumentele de fapt şi de drept care au condus la pronunţarea soluţiei.
Raportarea primei instanţe la cauza Pincova vs. Republica Cehă, în sensul că "înlăturarea vechilor neajunsuri aduse nu trebuie să creeze noi pagube disproporţionate" ţine de raţionamentul juridic al acesteia şi constituie un argument suplimentar alături de toate celelalte argumente de fapt şi de drept pe care tribunalul şi-a fundamentat hotărârea.
Aşadar, această motivare a instanţei nu constituie un motiv de apel justificat care, prin el însuşi (adică luat în mod singular), să aibă drept consecinţă schimbarea sentinţei instanţei de fond, câtă vreme nu sunt îndeplinite cerinţele legii speciale pentru admiterea acţiunii.
Modalitatea de soluţionare a capătului de cerere reconvenţională privind dreptul de retenţie nu o vatămă în niciun fel pe apelanta reclamantă, câtă vreme acţiunea în revendicare a fost respinsă, iar în sarcina pârâtei nu a fost stabilită obligaţia de restituire a imobilelor revendicate, astfel încât Curtea a apreciat că nu există interes în formularea acestei critici.
De asemenea, s-a reţinut că soluţia primei instanţe este legală şi raportat la modalitatea de interpretare a probatoriilor ţinând seama şi de situaţia actuală a imobilelor-construcţii revendicate, respectiv, biserica şi casa parohială.
Astfel, în ceea ce priveşte biserica situată în localitatea Pomi, Curtea a reţinut că aceasta a fost renovată pe cheltuiala comunităţii ortodoxe încă din anul 1954, iar în anul 2008 aceeaşi comunitate a suportat cheltuielile pentru pictura murală, aspect ce rezultă din înscrisurile depuse la dosar.
Referitor la casa parohială în litigiu, Curtea a reţinut că vechea construcţie a fost demolată şi că în prezent există un imobil construcţie P +1, edificat de pârâta P.O.R. în baza autorizaţiei de construcţie din 25 aprilie 1987.
Potrivit raportului de expertiză întocmit în cauză de expertul K.Z., biserica este construită pe parcela cu nr. top d în suprafaţă de 1.597 mp, iar casa parohială este construită pe parcela cu nr. top g în suprafaţă de 2.831 mp, terenuri pentru care până în prezent nu a fost eliberat titlu definitiv de proprietate în baza Legii nr. 18/1991.
Faţă de considerentele expuse, s-a concluzionat că reclamanta P.B.G.C. Pomi nu a făcut dovada dreptului de proprietate cu privire la bunurile revendicate, situaţie în care prima instanţă în mod corect a respins acţiunea promovată de aceasta.
Referitor la apelul declarat de pârâtă, Curtea a reţinut că este, de asemenea, nefondat şi că aspectele ce vizează fondul litigiului nu au mai fost analizate, întrucât instanţa de apel, răspunzând criticilor formulate de reclamantă, implicit, a răspuns şi susţinerilor formulate de apelanta pârâtă din acest punct de vedere.
În ceea ce priveşte motivul de apel prin care se critică soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, Curtea a apreciat că nu este fondat, având în vedere menţiunilor făcute în C.F. nr. x Pomi, potrivit cărora proprietar tabular al imobilelor în litigiu este B.G.C. Pomi.
B.G.C. este una şi aceeaşi persoană juridică cu B.R.U.R.G.C., reintrată în legalitate în baza Decretului-Lege nr. 9/1989 şi Decretului-Lege nr. 126/1990, astfel cum rezultă din adresa nr. C796 din 10 mai 2007 emisă de Ministerul Culturii şi Cultelor.
P.B.G.C. Pomi este componentă a cultului greco-catolic, care la nivel central are ca reprezentant B.G.C. din România, iar în condiţiile în care aceasta a ridicat pretenţii cu privire la imobilele descrise în cererea de chemare în judecată precizată, prevalându-se de menţiunile din C.F., este incontestabil că are calitate procesuală activă în prezenta cauză, aşa cum corect a reţinut şi prima instanţă.
Referitor la motivul de apel prin care se susţine că prima instanţă, în mod greşit, a reţinut calitatea de proprietar tabular a reclamantei raportându-se la Sentinţa civilă nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Satu Mare în Dosarul nr. 10.100/296/2006, Curtea a constatat că este, de asemenea, nefondat, întrucât, observând considerentele Sentinţei civile nr. 1.262/2007, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, definitivă şi irevocabilă, se constată că instanţa a motivat că acţiunea reclamantei B.G.C. Pomi în rectificare carte funciară este întemeiată, deoarece reclamanta este proprietara imobilelor înscrise în C.F. nr. x, iar prin dispozitivul sentinţei menţionate s-a dispus rectificarea înscrierilor făcute în C.F. nr. x Pomi de sub B 8 prin Încheierea nr. 2.797 din 5 octombrie 1976 şi restabilirea situaţiei anterioare în C.F.
În prima parte a considerentelor sentinţei ce constituie obiectul apelurilor de faţă, prima instanţă a reţinut cu exactitate situaţia rezultată din considerentele şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, subliniind faptul că nu se poate cere o nouă rectificare a cărţii funciare, operând excepţia autorităţii de lucru judecat.
În atare situaţie, susţinerile formulate de apelanta pârâtă în sensul că există contradicţie între motivarea primei instanţe şi dispozitivul Sentinţei civile nr. 1.262 din 5 martie 2007, pronunţată de Judecătoria Satu Mare, au fost apreciate ca nefondate şi au fost înlăturate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta P.B.G.C. Pomi, indicând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., iar în dezvoltarea criticilor formulate a arătat că hotărârea pronunţată în apel este rezultatul unei analize vădit superficiale, cuprinzând doar o reluare succintă a unor pasaje din motivarea instanţei de fond, şi că, potrivit art. 298 raportat la art. 261 C. proc. civ., hotărârea instanţei de apel trebuie să cuprindă motivele pe care se sprijină, însă, în speţă, tot ce au realizat judecătorii instanţei de apel a fost să reia motivarea instanţei de fond şi să dea aviz favorabil considerentelor care au stat la baza sentinţei, fără a motiva, prin prisma criticilor aduse prin motivele de apel, concluzia la care s-a ajuns.
Raportat la aceste considerente, s-a conchis că este întemeiată critica adusă prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sens în care se solicită modificarea în tot a deciziei recurate.
În ceea ce priveşte nelegalitatea hotărârii pronunţate în apel, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a arătat că aceasta este evidentă prin prisma obstinaţiei instanţei de a ignora realitatea faptică şi temeiul de drept invocat, cu referire la un text legal neaplicabil în speţă, şi că aceste aspecte nu sunt tocmai surprinzătoare, întrucât sistemul de publicitate imobiliară este oarecum străin instanţelor din afara Ardealului, dar culpa instanţei în pronunţarea hotărârii vine "din comoditatea cu care a acceptat de bună hotărârea de fond, fără a analiza motivarea apelului" reclamantei şi lămuririle aduse de aceasta.
Problema de drept a speţei este aceea a aplicabilităţii sau neaplicabilităţii în speţă a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Or, simpla lectură a textului de lege mai sus amintit duce la concluzia clară că acesta nu îşi poate găsi aplicarea în speţa dedusă judecăţii raportat la dispozitivul Sentinţei civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intrată în puterea lucrului judecat, întrucât situaţia juridică a obiectului material al raportului juridic dedus judecăţii este, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, clară, respectiv, proprietar tabular al imobilului este reclamanta recurentă P.G.C. Pomi.
Drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară sunt drepturi tabulare, iar acestea se dobândesc, se modifică şi se sting numai cu respectarea regulilor de carte funciară.
Deci, ulterior clarificării situaţiei juridice a proprietarului de carte funciară, pe lângă faptul că intimata P.O. Pomi a devenit un detentor precar şi abuziv al unui bun proprietatea unei alte persoane, este exclusă aplicarea prevederilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, întrucât, în speţă, nu se discută stabilirea situaţiei juridice, ci pur şi simplu predarea "posesiei" de către un posesor neproprietar către un proprietar neposesor.
S-a mai arătat, că, în concret, prin cererea dedusă judecăţii, instanţa de fond a fost sesizată cu o cerere în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ. şi, prin urmare, în baza acestei dispoziţii legale se impunea a fi analizată acţiunea reclamantei, aceasta fiind limita învestirii instanţei, însă, în speţă, s-au ignorat cu desăvârşire atât caracterul revendicativ al cererii, cât şi probele administrate ce scot în evidenţă calitatea de proprietar tabular al reclamantei asupra imobilelor revendicate, calitate înscrisă în C.F. urmare a dispoziţiei instanţei de judecată care a rectificat abuzul comis în vremea vechiului regim.
A nega reclamantei dreptul de a revendica pe calea dreptului comun un bun preluat abuziv nu se poate face decât cu riscul încălcării dreptului recunoscut acesteia prin art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a concluzionat, că aplicarea criteriului "dorinţei credincioşilor" (art. 3 din Decretul nr. 126/1990) trebuie exclusă pentru considerentele expuse mai sus; că, textul de lege nefiind aplicabil speţei deduse judecăţii, nu se poate face o aplicare parţială a unui criteriu conţinut de o dispoziţie legală în mod arbitrar; că simpla dorinţă a unui grup particular nu poate duce la ignorarea unui drept legal dobândit de o terţă persoană externă grupului, şi, cu atât mai puţin, nu poate duce la ignorarea de către o instanţă de judecată a unor norme legale imperative, întrucât, atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţa în materie, s-a apreciat în mod constant faptul că lăcaşul de cult aparţine cultului, nu ca şi o comunitate de credincioşi, adică fiecăruia în parte, ci bisericii ca entitate şi persoană juridică.
S-a mai arătat, că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancţionat (nu o dată) România pentru încălcarea art. 6 şi art. 14 în cazul litigiilor referitoare la restituirea proprietăţilor B.G.C., statuând, în jurisprudenţa sa constantă, că este inadmisibil a se conferi un caracter perpetuu unei situaţii care, la naşterea sa, s-a întemeiat pe un abuz, chiar dacă în timp aceasta a îmbrăcat o formă de aparentă legalitate; că nu subzistă niciun temei în considerarea căruia titulara de acţiune, în calitatea sa de proprietar, să nu-şi poată recupera bunurile ajunse prin forţa împrejurărilor în posesia unui depozitar, bunuri ce-au ieşit din patrimoniul său fără voia sa, în mod abuziv, în temeiul puterii fostului stat comunist, şi că dreptul de proprietate, respectarea şi ocrotirea acestuia, nu pot fi lăsate la îndemâna unor terţi, în concret a comisiilor mixte, care, pe lângă faptul că nu reprezintă un organ jurisdicţional în înţelesul legii, nu pot fi nici obiective câtă vreme sunt ţinuţi de o aşa numită "opţiune majoritară".
În privinţa capătului de cerere privind dreptul de retenţie, s-a arătat că soluţia adoptată de instanţă, de a disjunge soluţionarea sa, este nelegală.
Examinând decizia în limita criticilor formulate, ce permit încadrare în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., instanţa constată că recursul declarat de reclamanta P.B.G.C. Pomi este nefondat.
Astfel, prin criticile formulate, recurenta reclamantă, indicând art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a arătat că hotărârea instanţei de apel trebuia să cuprindă motivele pe care se sprijină, însă, tot ceea ce a realizat instanţa de apel a fost să reia motivarea instanţei de fond şi să dea aviz favorabil considerentelor care au stat la baza sentinţei, fără a motiva concluzia la care aceasta a ajuns prin prisma motivelor de apel.
Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed:
Potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu trimitere la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., modificarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
În speţă, recurenta reclamantă invocă prima ipoteză reglementată de acest text de lege, respectiv lipsa motivelor pe care se sprijină soluţia instanţei de apel, raportat la motivele de apel formulate de aceasta, şi însuşirea nelegală a motivării primei instanţei de către instanţa de apel.
Acest motiv de recurs, în condiţiile art. 261 C. proc. civ., urmează a fi apreciat în raport de obligaţia instanţei de a-şi motiva în fapt şi în drept hotărârea pronunţată, respectiv, de a arăta în scris raţiunile care i-au determinat pe judecători să respingă apelul în speţă, întrucât motivarea hotărârii clară, convingătoare şi pertinentă este singurul mijloc prin care se dă posibilitate instanţei superioare să exercite controlul judiciar.
De asemenea, cu privire la motivarea hotărârii din apel, se constată că în situaţia în care instanţa de apel păstrează soluţia primei instanţe aceasta poate să-şi însuşească motivarea primei instanţe dacă situaţia de fapt şi apărările formulate înaintea acesteia au rămas neschimbate.
Or, în speţă, se constată că instanţa de apel a motivat în fapt şi în drept soluţia pronunţată, ceea ce permite efectuarea controlului judiciar pe calea prezentului recurs, iar câtă vreme situaţia de fapt şi apărările formulate înaintea primei instanţe nu s-au schimbat în apel, legal, instanţa de apel şi-a însuşit motivarea primei instanţe, astfel că motivul de recurs formulat de reclamantă în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ., apare ca nefondat, urmând a fi respins în consecinţă.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că este, de asemenea, nefondat.
Astfel, sintetizând criticile formulate de recurenta reclamantă, ce se circumscriu acestui motiv de recurs, se constată că aceasta a formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate în sensul că procedura specială care reglementează regimul juridic al imobilelor în litigiu, prevăzută de art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, în baza căreia s-a făcut aplicarea criteriului dorinţei majorităţii credincioşilor, nu îşi găseşte aplicarea în speţă, întrucât, raportat la dispozitivul Sentinţei civile nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, intră în puterea lucrului judecat, situaţia juridică a obiectului material al raportului juridic dedus judecăţii este clară, conform prevederilor Decretului-Lege nr. 115/1938, în sensul că proprietar tabular este reclamanta recurentă; că instanţa de apel a soluţionat litigiul ignorând temeiul de drept invocat de reclamantă, în sensul că cererea dedusă judecăţii este o acţiune în revendicare întemeiată pe art. 480 C. civ.; că, în baza acestei dispoziţii legale, se impunea a fi analizată acţiunea promovată de reclamantă în limita învestirii instanţei, şi că, în speţă, s-au ignorat cu desăvârşire probele administrate ce scot în evidenţă calitatea de proprietar tabular al reclamantei asupra imobilelor revendicate.
Aceste critici sunt nefondate, pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, situaţia lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale care au aparţinut B.U.R.G.C. şi au fost preluate de B.O.R. se va stabili de o comisie mixtă formată din reprezentanţii clericali ai celor două culte religioase, ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri.
Art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 a fost modificat prin O.U.G. nr. 64/2004, aprobată prin Legea nr. 182/2005, în sensul că i s-au mai adăugat încă trei alineate, iar la alin. (2) se prevede că "în situaţia în care nu se ajunge la niciun rezultat în procedura prealabilă, partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun".
Prin urmare, în dreptul intern, în litigiile de natura celui de faţă, privind restituirea lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 şi urm., C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului "specialia generalibus derogant".
Cu alte cuvinte, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât prin norme speciale, cât şi prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziţii legale se rezolvă în favoarea legii speciale.
Sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Decretul-Lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situaţia în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din acelaşi text de lege nu ajunge la niciun rezultat "partea interesată are deschisă calea acţiunii în justiţie potrivit dreptului comun", nu înseamnă că partea interesată de formularea unei cereri de restituire a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale, adresată justiţiei, poate promova o acţiune în revendicare pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ., ci că procedura prealabilă este continuată cu o procedură jurisdicţională, care, însă, se desfăşoară tot potrivit normei speciale, respectiv, că soluţionarea acestor litigii pe fond, în justiţie, se face tot în cadrul dispoziţiilor Decretului-Lege nr. 126/1990, "ţinând seama de dorinţa credincioşilor" din comunitatea care deţine imobilul, care în speţă sunt majoritari credincioşi ortodocşi.
De aceea, câtă vreme regimul juridic al imobilelor în litigiu este reglementat printr-o lege specială, se constată că, legal, a reţinut instanţa de apel că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 C. civ.
Mai mult, asupra conflictului ivit între legea specială şi dreptul comun, în dreptul intern, în soluţionarea raporturilor juridice litigioase de natura celui de faţă, se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat în sensul că acesta se soluţionează în favoarea legii speciale, prin mai multe decizii, obligatorii pentru instanţele de drept comun, în analizarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990.
Astfel, soluţionând recursul împotriva Deciziei nr. 23/1993 a Curţii Constituţionale, ce a avut ca obiect analizarea excepţiei de neconstituţionalitate a textului de lege indicat mai sus şi care reprezintă norma specială, prin Decizia nr. 127/1994, Curtea Constituţională a statuat că "acţiunea în revendicare privind bunurile menţionate (n. red. - lăcaşurile de cult şi casele parohiale care au aparţinut B.R.U.G.C.) sau orice alt mijloc juridic de apărare a acestora folosite de recurentă, în speţă intimata pârâtă, nu ar putea fi soluţionată numai pe baza înregistrărilor de carte funciară, fără a ţine seama de actele normative arătate, care au semnificaţia juridică precizată, în ceea ce priveşte titularul dreptului de proprietate asupra bunului litigios", şi că "din precizarea pe care o face ultima parte a art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990 ţinând seama de dorinţa credincioşilor din comunităţile care deţin aceste bunuri, rezultă clar aplicarea principiului majorităţii pe care îl presupune democraţia, deoarece instituie criteriul opţiunii majorităţii enoriaşilor pentru determinarea folosinţei religioase a lăcaşurilor de cult şi a caselor parohiale."
Acelaşi raţionament juridic de aplicare a legii speciale a fost reluat şi ulterior de instanţa de contencios constituţional, asupra aceleiaşi chestiuni de drept, prin Decizia nr. 1.202/2008.
Prin urmare, faţă de existenţa actelor normative cu caracter special, raporturile juridice litigioase cu privire la lăcaşurile de cult şi casele parohiale, la care face referire art. 3 din Decretul-Lege nr. 126/1990, se soluţionează pe fond în raport de aceste dispoziţii speciale, aşa cum legal au procedat instanţele de fond şi apel, întrucât, ţinând seama de dorinţa credincioşilor majoritari din comunitatea care deţine imobilele în litigiu, care în speţă sunt credincioşi ortodocşi, acestea au respins acţiunea în revendicarea imobilelor în litigiu promovată de reclamantă şi, respectiv, au menţinut această soluţie prin decizia recurată.
În ceea ce priveşte critica formulată de reclamantă potrivit căreia soluţionarea raportului juridic litigios s-a făcut de instanţa de apel cu încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Constituţie, ale art. 6 şi art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru că aceasta a soluţionat acţiunea formulată de reclamantă pe calea legii speciale şi nu pe calea dreptului comun, potrivit art. 480 C. civ., şi că instanţa de apel a ignorat faptul că dreptul de proprietate al reclamantei asupra imobilelor în litigiu este înscris în C.F., respectiv, că aceasta este proprietar tabular asupra acestor imobile, se constată că este nefondată, întrucât instanţele de fond şi apel au analizat cauza în fond prin prisma şi raportându-se la dispoziţiile speciale şi la deciziile Curţii Constituţionale, înlăturând motivat argumentele reclamantei în susţinerea temeiniciei acţiunii în revendicare, pe dreptul comun, a imobilelor în litigiu, în sensul că aceasta este proprietar tabular al acestor imobile.
De asemenea, constatând că, în respectarea principiului disponibilităţii, instanţele de judecată sunt ţinute să respecte cadrul procesual cu care au fost învestite în privinţa părţilor cu care reclamantul înţelege să îşi dispute raportul juridic litigios şi a obiectului cererii de chemare în judecată, nu, însă, şi a temeiului juridic pe care reclamantul îşi întemeiază acţiunea, instanţele fiind obligate să facă calificarea juridică a acţiunii, critica formulată de reclamantă potrivit căreia instanţele de fond au ignorat temeiul de drept invocat de aceasta şi că acestea urmau să analizeze acţiunea reclamantei în limita învestirii apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Critica formulată de reclamantă potrivit căreia instanţele de fond au soluţionat cauza cu ignorarea probelor ce scot în evidenţă calitatea sa de proprietar tabular asupra imobilului în litigiu este, de asemenea, nefondată, întrucât, pentru considerentele mai sus expuse, raportul litigios dintre părţi se soluţionează, inclusiv, în faza jurisdicţională, în raport de legea specială, Decretul-Lege nr. 126/1990, pe de o parte, iar pe de altă parte, se constată că, în speţă, s-a făcut dovada că din cartea funciară a cărei rectificare a obţinut-o reclamanta prin Sentinţa civilă nr. 1.262/2007 a Judecătoriei Satu Mare, anterior acestei rectificări, la 5 octombrie 1971, în baza cererii pârâtei, mai multe nr. top., printre care şi cele corespunzătoare imobilelor în litigiu, s-au dezlipit şi s-au transcris în C.F. nou deschisă y, fără, însă, să se facă dovada că această din urmă carte funciară ar fi fost rectificată, şi, prin urmare, se constată că în speţă situaţia de carte funciară a imobilelor în litigiu nu a fost pe deplin lămurită, dar câtă vreme litigiu pendinte nu se soluţionează pe calea procedurii speciale în raport de situaţia ce rezultă din cartea funciară, instanţa apreciază că nu se impune măsura casării deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtă potrivit căreia nelegal s-a disjuns capătul de cerere ce are ca obiect stabilirea dreptului de retenţie din cererea reconvenţională, se constată că este nefondată, întrucât corect s-a apreciat că soluţia ce se va da acestui capăt de cerere depinde de soluţia dată acţiunii principale promovată de reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte, câtă vreme acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost respinsă, iar în sarcina pârâtei nu s-a stabilit obligaţia de restituire a imobilelor în litigiu, se constată că această critică formulată de reclamantă este lipsită de interes, urmând a fi respinsă în consecinţă.
Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.B.G.C. Pomi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta P.B.G.C. Pomi împotriva Deciziei nr. 67 din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1144/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1146/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
