ICCJ. Decizia nr. 1146/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1146/2014
Dosar nr. 7742/110/2012
Şedinţa publică din 3 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa civilă nr. 748/D/2013, pronunţată de Tribunalul Bacău în Dosarul nr. 7742/110/2012, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii şi s-a dispus respingerea acţiunii formulate de reclamantul D.E.D. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice, Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Bacău şi Ocolul Silvic Bacău, ca inadmisibilă.
În considerentele hotărârii apelate instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie de fapt şi de drept.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău sub nr. 7742/110/2012 reclamantul D.E.D. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentant prin Ministerul Finanţelor, Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Bacău, Ocolul Silvic Bacău, solicitând obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 262,6 ha pădure şi poieni cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., judeţul Bacău şi plata cheltuielilor de judecată.
Reclamantul a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1922 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris sub nr. y/1922 la Tribunalul Bacău tatăl său, I.D.D., a dobândit în indiviziune împreună cu H.G.S. şi A.A.S., "întregul domeniu F., sol, subsol şi pădure, cu tot materialul lemnos în picioare sau doborât, cu toate acaretele şi construcţiile azi în fiinţă în starea în care se găsesc, cu toate sădirile sau plantaţiile în fiinţă, mai puţin terenul expropriat".
Domeniul era situat în judeţul Bacău, P.R., comunele F. şi C. şi avea o întindere aproximativa de 3.380 ha.
Printr-un act de împărţeala din 1926 H.G.S. şi A.A.S. au împărţit 2/3 din domeniul F., cumpărat împreuna cu D.I.D. În baza acestui act H.G.S. a ajuns sa deţină 2/3 din proprietate (1/3 dobândită prin cumpărare şi 1/3 de la S. prin actul de împărţeala).
Prin actul de împărţeala autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia a III-a, sub nr. 2799/1927 H.S. şi I.D.D. au ieşit din indiviziunea asupra domeniului F., com. C. şi R., jud. Bacău.
Prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 3 ianuarie 1928 la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, tatăl său a vândut către M.M. (50%), F.G. (25%), A.S. (25%) din pădurea F. numita F.R. "Această porţiune are suprafaţa de 492 (patru sute nouăzeci şi două) hectare, 3.980 (trei mii nouă sute optzeci) ari şi este cuprinsă între următoarele megieşii"... : La Nord şi Nord-Vest, proprietatea S. şi .. x. La Sud moşia G. La Apus cu C., proprietatea D-lui I., o porţiune din F., proprietatea ţăranilor, ..".
Prin Sentinţa nr. 207/1933 I.D. a redevenit proprietar în indiviziune cu S.S., A.S. şi M.M. asupra suprafeţei de 492,40 ha.
Prin procesul-verbal din 23 noiembrie 1940 se preia pădurea F., lotul L., proprietatea indiviză a domnilor S.S., A.S., M.M., evrei şi I.D., român, situată în comuna G.B., judeţul Bacău, cu o suprafaţă de 460,46 ha pădure şi 32 ha poieni.
Reclamantul a invocat de asemenea că în anul 1946 tatăl său a vândut prin 22 de contracte de vânzare-cumpărare o suprafaţa de 38 ha de pădure mai multor cetăţeni.
Din extrasul de pe statistica pădurilor din judeţul Bacău anul 1946 reiese ca la numărul curent x figurează I.D., S. şi alţii în calitate de proprietari ai pădurii L. situate în comuna R. cu o suprafaţă totală de 639 ha din care 607 ha pădure şi 32 ha poieni.
Tatăl său a decedat la 7 septembrie 1947 el fiind unicul sau moştenitor.
La Recensământul agricol şi al populaţiei din ianuarie 1948 reclamantul figurează cu o suprafaţă de 412 ha 2400 mp teren în judeţele Iaşi, Bacău, Putna, Dorohoi.
Reclamantul a mai precizat că în afară de suprafaţa de pădure de pe raza judeţului Bacău, care se învecina cu fostul judeţ Putna, a mai deţinut suprafaţa de 98 ha teren în comuna Corneşti, plasa Copou, jud. Iaşi care i-a fost preluată în anul 1949 după cum reiese din formularul pentru evaluarea şi inventarierea patrimoniului pe care l-a anexat în copie şi o cotă indiviză de 1/7 (51.4 ha) din moştenirea după G.S., compusă din 120 ha teren şi 240 ha pădure după cum reiese din certificatul din 14 ianuarie 1947 eliberat de Primăria comunei M., jud. Dorohoi.
Suprafaţa de pădure şi poieni pe care a deţinut-o pe raza judeţului Bacău este de aproximativ 262,6 ha, iar suprafaţa exactă deţinută precum şi amplasamentul exact urmează să fie stabilite prin expertiză.
În drept, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 563 C. civ., art. 44, 11 şi 21 din Constituţia României, art. 1 din Protocolul Adiţional la Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, art. 6. din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale şi art. 274 C. proc. civ.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepţia netimbrării acţiunii, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca fiind netemeinică:
Pârâtul Regia Naţională a Pădurilor a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, având în vedere că reclamantul înţelege să formuleze o acţiune în revendicare întemeiată pe prevederile art. 547 - 550 Noul C. civ. în condiţiile în care, pentru suprafaţa revendicată există legislaţie specială - legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, Legea nr. 247/2005), care reglementează modul în care terenurile agricole şi forestiere confiscate de regimul comunist în perioada 1945 - 1948 pot fi retrocedate.
Reclamantul a uzitat de prevederile legilor fondului funciar, solicitând aceeaşi suprafaţă în temeiul Legii nr. 247/2005, însă cererea sa a fost invalidată de Comisia judeţeană Bacău prin Hotărârea nr. 11438/2007. Plângerea sa îndreptată împotriva hotărârii Comisiei judeţene a fost respinsă definitiv şi irevocabil prin Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie 2008 a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 13238/180/2007.
Excepţia netimbrării acţiunii a fost respinsă de către instanţă pentru considerentele cuprinse în încheierea din 22 aprilie 2013.
Asupra excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, tribunalul a reţinut următoarele considerente:
Prin acţiunea introdusă de instanţă, reclamantul D.E.D., în calitate de descendent gradul I al autorului său D.D.I. a revendicat suprafaţa de 262,6 ha pădure şi poieni cunoscută sub denumirea de L., situată pe raza comunei R., judeţul Bacău.
Instanţa a reţinut că restituirea proprietăţii reclamate de parte având în vedere categoriile de teren revendicate este supusă procedurii speciale funciare, procedură care, astfel cum a susţinut şi partea în cuprinsul notelor de concluzii scrise s-a finalizat prin respingerea cererii persoanelor îndreptăţite (Sentinţa civilă nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul civil nr. 13238/180/2008, rămasă irevocabilă prin Decizia Tribunalului Bacău nr. 1004/R/2008 de respingere a recursului).
Având în vedere că legile de reparaţie în materia fondului funciar au un caracter special, derogatoriu de la normele de drept comun aplicabile acţiunii în revendicare, instanţa a apreciat că reclamantul nu mai are deschisă calea acţiunii în justiţie pe temeiul dreptului comun fără a fi încălcate principiile specialia generalia derogant, securităţii raporturilor juridice şi precum şi regula electa una via.
Reclamantul nu are alegerea între procedura specială funciară şi calea dreptului comun a acţiunii în revendicare.
Concursul dintre aplicarea normelor speciale şi a celor generale în materia restituirii imobilelor preluate abuziv a fost tranşat prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţate de Înalta Curte Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, considerentele cărora mutandis mutandi îşi găsesc o deplină valabilitate şi aplicabilitate şi în prezenta cauză şi conduc spre această soluţie.
În considerentele Deciziei nr. 33/2008, Înalta Curte Casaţie şi Justiţie a reţinut că au deschisă calea acţiunii în revendicare a bunului litigios numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale, ipoteze inaplicabile situaţiei reclamantului, care nu a invocat şi dovedit motive relevante din această perspectivă.
În jurisprudenţa sa, Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut la parag. 118: "În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare întemeiată pe prevederile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea sa motivată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor de reparaţie nu relevă, în sine, o problemă din perspectiva dreptului de acces la o instanţă garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să fie privită ca o cale de drept efectivă (Faimblat, § 33)."
Curtea a constatat (§ 144) că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri.
De asemenea, în cauză, nu se poate susţine că s-ar încălca exigenţele art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, deoarece jurisprudenţa Curţii Europene lasă la latitudinea statelor semnatare ale Convenţiei adoptarea măsurilor legislative pe care le găseşte de cuviinţă pentru restituirea proprietăţilor preluate de stat sau acordarea de despăgubiri.
În Cauza Păduraru împotriva României, s-a reţinut că art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care acceptă să restituie bunurile preluate înainte de ratificarea Convenţiei.
Dacă Convenţia nu impune statelor obligaţia de a restitui bunurile confiscate, odată ce a fost adoptată o soluţie de către stat, ea trebuie implementată cu o claritate şi coerenţă rezonabile, pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru subiecţii de drept la care se referă măsurile de aplicare a acestei soluţii.
Incertitudinea - fie legislativă, administrativă sau provenind din practicile aplicate de autorităţi - este un factor important, ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia poziţia statului, care are datoria de a se dota cu un arsenal juridic adecvat şi suficient pentru a respecta asigurarea obligaţiilor pozitive ce îi revin.
Totodată, prima instanţă a mai reţinut că, în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, judecătorul naţional nu poate înlătura legea specială de reparaţie sub pretextul că nu corespunde Convenţiei europene, ci este obligat să aplice legea existentă în lumina principiilor degajate din blocul de convenţionalitate.
Pe cale de consecinţă, instanţa constatând că, în aplicarea cadrului legislativ în vigoare, persoana căreia în urma parcurgerii procedurii speciale de reparaţie (inclusiv etapa jurisdicţională) i-au fost respinse cererile privind restituirea imobilelor nu mai are deschisă calea dreptului comun reprezentată de acţiunea în revendicare pentru obţinerea aceloraşi bunuri, a admis excepţia inadmisibilităţii cererii introductive de instanţă respingând acţiunea în temeiul acestei excepţii.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond, în termen legal, a declarat apel reclamantul care a susţinut că soluţia pronunţată de tribunal este injustă şi discriminatorie.
Apelantul a susţinut că acţiunea în revendicare, astfel cum este reglementată de dispoziţiile art. 563 din Noul C. civ. are aplicare nelimitată şi niciun act normativ nu poate afecta admisibilitatea sau imprescriptibilitatea acestei acţiuni.
Legile speciale funciare, susţine apelantul, nu exclud calea acţiunii în revendicare ci oferă doar un cadru legal prin care restituirea terenului să se realizeze, la nivel teoretic, pentru ca în practică acest lucru nu se întâmplă corect, organizat pe baza unei proceduri administrative, fără ca acest lucru să capete un caracter litigios.
S-a mai susţinut de către apelant că legile funciare reglementează cu precădere cazurile în care statul are un titlu şi chiar dacă ele se aplică şi cazurilor de preluare fără titlu acest lucru îl face pentru a se acorda egalitate de tratament tuturor foştilor proprietari, care pot prelua posesia terenului fără litigiu.
Apelantul reclamant pretinde că avea la dispoziţie două căi pentru a reintra în posesia bunului său: respectiv procedura administrativă reglementată de legile funciare, care implica un raport nelitigios cu statul şi acţiunea în revendicare.
În situaţia în care legiuitorul ar fi dorit să împiedice revendicarea imobilelor preluate în perioada comunistă ar fi prevăzut acest lucru în Noul C. civ.
A mai susţinut apelantul reclamant că deşi a uzat de procedura administrativă a legilor fondului funciar şi i s-a respins irevocabil cererea de reconstituire a dreptului de proprietate, acea hotărâre nu reprezintă autoritate de lucru judecat în cauza de faţă.
Greşit arată apelantul-reclamant, tribunalul în motivarea hotărârii, face trimitere la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea recursului în interesul legii, întrucât această decizie se referă la posibilitatea promovării unei acţiuni în revendicare pentru un bun ce face obiectul Legii nr. 10/2001, ori imobilul pe care-l revendică a făcut obiectul legilor fondului funciar.
Chiar şi aşa, în condiţiile Deciziei nr. 33/2008 se arată că "În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Aşadar, a susţinut apelantul-reclamant că, dincolo de temeiul juridic conferit de C. civ. şi de Constituţia României, prezenta acţiune beneficiază şi de suportul legal al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului care garantează absolut dreptul de proprietate.
În cauza de faţă pârâtele nu au depus vreun titlu care să le ateste proprietatea asupra bunului şi nici nu au făcut dovada că vreo persoană fizică sau juridică a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului a cărui revendicare face obiectul prezentei cauze.
În fine, în ceea ce priveşte principiul "electa una via non datur recursus ad alteram", apelantul-reclamant a arătat că, nu se aplică în cauză întrucât cauza priveşte acţiuni întemeiate pe dispoziţiile legale diferite, legea fondului funciar pe de o parte şi revendicare în baza C. civ, cu efecte diferite.
În speţă, apelantul a susţinut că nu sunt incidente nici dispoziţiile Legii nr. 213/1998, întrucât acest act normativ priveşte terenul aflat în domeniul public - şi nu este cazul de faţă pe de o parte, iar pe de altă parte în cauză suntem în prezenţa unei preluări în absenţa oricărui titlu al statului.
Pentru toate aceste motive, apelantul a solicitat admiterea apelului.
Intimaţii Statul Român - prin Ministerul Finanţelor Publice respectiv Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău şi Regia Naţională a Pădurilor nu au formulat întâmpinare la apelul reclamantului, au depus în schimb concluzii scrise prin care au solicitat, argumentat pe reţinerea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, respingerea apelului.
Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, prin Decizia nr. 14 din 18 septembrie 2013 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul D.E.D. împotriva Sentinţei civile nr. 748 din 29 aprilie 2013 pronunţată de Tribunalul Bacău.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:
Apelantul-reclamant, a formulat acţiunea în revendicare, pentru suprafaţa de 262,6 ha pădure şi poieni, invocând în drept dispoziţiile art. 563 C. civ.; art. 44, 11 şi 21 din Constituţie şi art. 1 din primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Este cert din susţinerile apelantului reclamant că din eroare acesta în acţiune indică art. 563 C. civ., în loc de 480 - 481 C. civ.
Fără a nega parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991 care s-a materializat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (Decizia nr. 1004 din 14 noiembrie 2008) a Tribunalului Bacău, pronunţată în Dosarul nr. 13238/180/2007, apelantul pretinde că trebuie acordată prioritate dispoziţiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, aşa cum se precizează şi în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a secţiilor unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, care susţine de fapt că nu i se aplică deoarece priveşte aplicarea Legii nr. 10/2001 în concurs cu acţiunea în revendicare.
Sub acest ultim aspect, este necesar a se preciza că prin Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, chiar dacă practica neunitară ce a făcut obiectul recursului în interesul legii privea admisibilitatea acţiunii în revendicare în concurs cu Legea nr. 10/2001, s-a statuat asupra opţiunii între aplicarea legii speciale şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, şi anume C. civ.
Chiar dacă în cauză, legea specială - a fost strict Legea nr. 10/2001 - concluziile exprimate de instanţa supremă, cu privire la respectarea principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - care pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială, sunt perfect valabile şi cu privire la concursul din dreptul comun, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ. şi Legea nr. 18/1991 - care este tot o lege de reparaţie însă în materia fondului funciar.
S-a concluzionat, cu valoare de principiu de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie că persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile legii speciale, în cauză dispoziţiile Legii nr. 18/1991, nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de legea specială şi aplicarea dreptului comun, în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ.
Cu atât mai mult, instanţa supremă a reţinut că, persoanele care au utilizat procedura legii speciale, nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare, având în vedere regula electa una via şi principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
În cauză este necontestat faptul că apelantul-reclamant a urmat procedura prevăzută de legea specială, respectiv legea fondului funciar, demers finalizat prin obţinerea unei hotărâri definitive şi irevocabile, apelantul-reclamant nefiind privat de dreptul la un tribunal.
Astfel prin Sentinţa civilă nr. 737 din 30 ianuarie 2008 pronunţată de Judecătoria Bacău în Dosarul nr. 13238/180/2007 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Comisia Locală R. ca neîntemeiată şi a fost respinsă cererea formulată de reclamantul D.N. în contradictoriu cu Comisia Locală R. şi Comisia Judeţeană Bacău, cererea care viza reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 557 ha pădure şi 32 ha poieni.
Prin Decizia civilă nr. 1004/R/2008, pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost respins recursul formulat de recurentul reclamant D.E.D., reţinându-se în considerente că nu pot fi primite consideraţiile primei instanţe referitoare la faptul că nu s-a făcut dovada preluării abuzive, întrucât aceasta se prezumă în raport de contextul perioadei de dictatură comunistă iar intimatele nu au făcut dovada contrară cu privire la modalitatea de preluare, însă şi faptul că nu s-a făcut dovada de către recurent cu privire la cota parte indiviză a autorului său din dreptul de proprietate asupra suprafeţelor solicitate.
Apelantul-reclamant a avut aşadar accesul la un tribunal, având posibilitatea oferită de lege de a supune controlului judecătoresc hotărârea pronunţată în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 18/1991, iar împrejurarea că în cadrul acestei proceduri nu a probat cererea sa, nu-l îndreptăţeşte să-şi revendicare dreptul pe calea acţiunii în revendicare, pentru că dacă s-ar admite ca admisibilă o astfel de acţiune s-ar încălca aşa cum s-a arătat atât principiul securităţii raporturilor juridice cât regula electa una via.
În ceea ce priveşte critica privind nerespectarea prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, natura de bun actual a cunoscut nuanţări, în funcţie de circumstanţele particulare ale fiecărei cauze.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu pot fi considerate "bun" în sensul articolului menţionat, speranţa de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori o creanţă condiţională care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiţiei, spre exemplul Cauza Penţia şi Penţia împotriva României.
Odată cu hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi dată împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a analizat din nou noţiunile de "bun actual" şi "valoare patrimonială" şi a statuat că existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane este în afara oricăror dubii dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.
Astfel, conform principiilor ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului pentru protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, bunul actual presupune existenţa unei decizii administrative sau judecătoreşti definitive prin care să se recunoască dreptul de proprietate. La momentul sesizării instanţei de judecată, cu prezenta acţiune în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie reclamantul nu are un bun actual, pentru că nu există o decizie administrativă sau judecătorească definitivă prin care i se recunoaşte direct sau indirect dreptul de proprietate.
Aşa cum s-a arătat apelantul-reclamant a urmat procedura administrativă în conformitate cu prevederile Legii nr. 18/1991 prin care au cerut să beneficieze, de măsuri reparatorii, sub forma restituirii în natură sau prin echivalent, pentru bunul preluat înainte ca România să ratifice Convenţia, procedura administrativă astfel declanşată fiind supusă controlului judecătoresc.
În speţă, reclamantul nu a făcut dovada unei hotărâri definitive şi executorii prin care să le fie recunoscută calitatea de proprietari ai imobilului în litigiu, deci nu se pot prevala de existenţa în patrimoniul lui a unui "bun actual" sau interes patrimonial în legătură cu imobilul revendicat şi prin urmare, acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun şi pe Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este de neprimit.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs reclamantul D.E.D. invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
Nici Legea nr. 18/1991, pretins incidentă, în mod exclusiv, pentru aplicarea măsurilor reparatorii cu privire la fondul funciar şi forestier, şi nici Legea nr. 10/2001, nu interzice sau condiţionează accesul la o judecată pe fond a drepturilor cu caracter civil, drept garantat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Inadmisibilitatea nu poate fi privită decât ca o limitare a exerciţiului dreptului la acţiune, fie prin instituirea unei interdicţii procesuale, fie prin condiţionarea acesteia.
De aceea, trebuie să fie expresă şi de strictă interpretare pentru că paralizează în mod excepţional liberul acces la justiţie.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, deşi nu poate fi aplicată prin analogie în cauza de faţă, confirmă însă dreptul la acţiune în situaţia în care se constată un potenţial conflict între norma specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care are un caracter prioritar şi poate fi valorificată şi pe calea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun.
A mai susţinut recurentul că, invocând practica convenţiei pentru apărarea dreptului său, instanţa era obligată să se pronunţe pe fond şi să examineze în ce măsură justifică un drept actual, protejat, indiferent de limitările sau procedurile instituite de legea specială.
Prin urmare, adoptarea Legii nr. 18/1991, nu constituie prin sine un "fine de neprimire" pentru acţiunea în revendicare, în măsura în care, persoana care se consideră adevărat proprietar al imobilului preluat abuziv de stat, urmăreşte recunoaşterea dreptului său de proprietate şi redobândirea efectivă a posesiei imobilului.
Recurentul-reclamant a mai arătat că hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Atanasiu contra României consacră o practică constantă a Curţii, care a stabilit că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în măsura în care hotărârile pe care le critică se referă la "bunurile" sale în sensul acestei prevederi.
În continuare, recurentul a analizat noţiunea "bunuri" în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate, invocând şi cauza Filipescu contra României.
Pentru toate aceste motive, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului.
Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
La data de 17 decembrie 2012, recurentul-reclamant a solicitat Tribunalului Bacău pentru ca prin hotărârea ce o va pronunţa în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Regia Naţională a Pădurilor, Direcţia Silvică Bacău şi Ocolul Silvic Bacău să oblige pârâţii la restituirea suprafeţei de 262,6 ha păduri şi păşuni, situată pe raza comunei R., Judeţul Bacău, preluată abuziv de Statul Român.
Aşa cum rezultă din actele şi lucrările dosarului, în vederea restituirii suprafeţei de 262,6 ha păduri şi păşuni reclamantul a uzat de procedura legii fondului funciar, finalizată prin respingerea acţiunii (Decizia civilă nr. 1004/R din 14 noiembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Bacău în Dosarul nr. 13238/180/2007).
Cât timp reclamantul a uzat de procedura specială prevăzută de legile fondului funciar (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2001, Legea nr. 247/2005), hotărârea judecătorească pronunţată în cauză fiindu-i defavorabilă, nu mai poate apela ulterior, într-un alt cadru procesual, la dispoziţiile dreptului comun, cu intenţia de a relua procedura de recuperare a proprietăţii abuziv preluate de Statul Român.
În acelaşi sens a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată într-un recurs în interesul legii, stabilind că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială care prevede condiţiile în care aceste imobile pot fi restituite şi faptul că legea specială nu se poate aplica în concurs cu dreptul comun.
Critica referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, invocând în acest sens dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie dar şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, (cauza Maria Atanasiu contra României cauza Penţea contra României, cauza Filipescu contra României), nu poate fi primită cât timp reclamantul nu face dovada existenţei proprietăţii în patrimoniul său, recunoscută printr-o hotărâre judecătorească sau printr-un act administrativ.
Nefondată este şi critica referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiţie.
Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor cu respectarea anumitor exigenţe şi termene, nefiind un drept absolut.
În speţă, nu a existat un refuz al instanţei de a pronunţa o soluţie sau încălcarea dreptului de acces la instanţă, circumstanţele cauzei nerelevând astfel de chestiuni.
Aşa fiind, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins, conform art. 312 alin. (1) din C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul D.E.D. împotriva Deciziei nr. 14 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 aprilie 2014.
Procesat de GGC - AS
| ← ICCJ. Decizia nr. 1145/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 1148/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
