ICCJ. Decizia nr. 1177/2014. Civil
| Comentarii |
|
R OM Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1177/2014
Dosar nr. 322/2/2013
Sedinţa publică din 08 aprilie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 44107 din 29 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanţii M.D. şi E.M. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, S.I. şi S.T. solicitând obligarea acestora să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, sector 1 compus din teren în suprafaţă totală de 1.831 mp şi construcţia situată pe acesta formată din 3 camere şi dependinţe.
Prin sentinţa civilă nr. 1165 din 19 septembrie 2007, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, a lipsei calităţii de reprezentant a avocatului reclamanţilor, excepţia nulităţii cererii, autorităţii de lucru judecat. Tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active,fiind respinsă acţiunea pe acest motiv.
Apelul formulat de reclamanţi împotriva acestei sentinţe a fost respins prin Decizia civilă nr. 791 din 28 octombrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 2713 din 4 mai 2010, a admis recursul declarat de reclamanţi, a casat decizia Curţii de Apel Bucureşti şi sentinţa Tribunalului Bucureşti şi a trimis cauza spre rejudecare, reţinându-se că moştenitorii lui C.D. sunt aceeaşi cu moştenitorii lui C.D. şi că M.D. este aceeaşi persoană cu M.D. şi E.M. este aceeaşi persoană cu E.M.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 1916 din 5 noiembrie 2012, prin care a respins excepţiile de inadmisibilitate şi putere de lucru judecat ca neîntemeiate.
Tribunalul a respins cererea formulată de reclamanţii E.M. şi D.E. în contradictoriu cu pârâţii S.I. şi S.T. şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Bucureşti a reţinut că, la data de 28 martie 2011, s-a depus la dosar contractul de vânzare de drepturi litigioase autentificat din 9 martie 2011 prin care reclamantul M.D. a cesionat drepturile în legătură cu imobilul ce face obiectul cauzei lui D.E. Tribunalul a constatat că, la data de 28 martie 2011, a fost transmisă calitatea procesuală activă de la M.D. la D.E.
Tribunalul a constatat că, potrivit contractului de vânzare cumpărare autentificat la nr. 1922/14 ianuarie 1937 la fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat, autorul reclamanţilor, C.S.D., a cumpărat un teren în suprafaţă de 558 mp situat în Bucureşti Herăstrău. În anul 1943, C.S.D. a cumpărat de la aceiaşi vânzători terenul în suprafaţă de 1.273 mp situat în Bucureşti cartierul Herăstrău, conform contractului de vânzare cumpărare încheiat la data de 2 iulie 1943.
Tribunalul a constatat că, la data de 27 octombrie 1946, C.D. a decedat lăsând ca moştenitori pe M.D. - M.D. - fiu şi pe E.D., soţie supravieţuitoare, conform jurnalului din 29 aprilie 1947 al Tribunalului Ilfov, secţia a III-a civilă. În masa succesorală era cuprins şi imobilul teren situat în comuna suburbană Herăstrău în suprafaţă de 1.830 mp. Conform procesului verbal din data de 12 noiembrie 1946 aflat în registrul de renunţări al Tribunalului Ilfov, secţia I C.C., reclamanta E.M. a renunţat la succesiunea lui C.S.D.
Tribunalul a constatat că, potrivit sentinţei civile nr. 11528 din 15 decembrie 1961 pronunţate de Tribunalul Popular al Raionului I.V. Stalin Bucureşti, imobilul în cauză, situat în Raionul Stalin, în suprafaţă de aproximativ 2000 mp, a fost trecut în proprietatea Statului. Conform Deciziei nr. 1048 din 14 septembrie 1962, imobilul teren şi construcţia compusă din o cameră şi un antreu se trece în fondul de bază al fostei întreprinderi locative a Raionului 30 Decembrie.
Tribunalul a reţinut că, la data de 3 aprilie 1967, a decedat E.D. astfel cum rezultă din certificatul de deces eliberat de autorităţile elene, lăsând ca moştenitori pe reclamanta E.M. şi M.D..
Prin contractul de vânzare cumpărare cu plata preţului în rate din 7 ianuarie 1997, pârâţii S.I. şi S.T. au cumpărat, în baza Legii nr. 112/1995, locuinţa situată în Bucureşti, sector 1 compusă din 3 camere, bucătărie şi W.C. în curte în suprafaţă utilă de 45,76 mp şi terenul situat sub construcţie de 48,54 mp. Conform adresei din 2011 emisă de D.E.P. din cadrul Primăriei Municipiului Bucureşti, a purtat anterior anului 1948 denumirea de Intrarea Şcoalei.
Din raportul de expertiză tehnică topografică întocmit în cauză de expertul H.C., tribunalul a reţinut că terenul ce face obiectul cauzei şi care a aparţinut autorului reclamanţilor, are o suprafaţă de 1.813 mp din care o parte este deţinută cu titlul de locaţiune de către pârâţii S.I. şi T., respectiv suprafaţa de 375 mp, care se află în domeniul privat al statului.
De asemenea, 806 mp este teren ce face parte din imobilul situat la adresa poştală, domeniul public al Municipiului Bucureşti fiind ocupat de Parcul Şcoala Herăstrău.
Din suprafaţa totală de teren se menţionează că o parte de 244 mp este afectată de străzile Ş.H. - 150 mp, str. C. - 50 mp şi Intrarea G. - 44 mp. Restul terenului este afectat de imobilele din străzile B.A. -296 mp, imobilul din str. Ş.H., - 13 mp şi cu imobilul din str. Ş.H. - 31 mp.
Tribunalul a respins excepţiile invocate de pârâţii S.I. şi S.T. referitoare la autoritatea de lucru judecat şi la inadmisibilitatea acţiunii ca neîntemeiate. Referitor la autoritatea de lucru judecat, tribunalul a constatat că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv identitatea de părţi, obiect şi cauză, întrucât, în cauza ce a format obiectul dosarului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 12042 din 16 noiembrie 2001 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti reclamant a fost numai M.D. Pe de altă parte, sentinţa a fost pronunţată pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, astfel că nu a existat o judecată pe fondul cauzei.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii reiterată de pârâţi prin întâmpinare, tribunalul a constatat că este neîntemeiată. Susţinerea pârâţilor conform căreia cererea este inadmisibilă pentru că reclamanţii aveau calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu poate fi avută în vedere ţinând seama de considerentele Deciziei nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,fiind necesar a se analiza dacă reclamanţii deţin un bun în sensul prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă există neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului.
Prin urmare, pe lângă criteriile prevăzute de art. 480 C. civ., trebuie a fi analizate şi cele reţinute în Decizia nr. 33/2008.
Tribunalul a constatat că reclamanţii aduc ca probă a dreptului de proprietate asupra imobilului contractele de vânzare cumpărare încheiate de autorul lor în anii 1937 şi 1943, că pârâţii S.I. şi S.T. au invocat dreptul lor de proprietate dobândit prin contractul de vânzare cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, precum şi faptul că Municipiul Bucureşti prin Primar General a invocat faptul că terenul este parţial domeniu public fiind calcătuit dintr-un parc şi căi de acces,iar parţial constituie curtea imobilului cumpărat de pârâţii S.I. şi T.
Având în vedere criteriul prevăzut de Decizia nr. 33/2008, a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, dată în recurs în interesul legii de secţiile unite,tribunalul a avut în vedere şi faptul că titlul de proprietate al pârâţilor Streche nu a fost desfiinţat şi că titlul reclamanţilor nu a fost reconfirmat printr-o hotărâre judecătorească pentru a se considera că aceştia deţin un bun în sensul prevăzut de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului sau o speranţă legitimă.
În ceea ce priveşte curtea imobilului ce se află în folosinţa pârâţilor S. şi respectiv în domeniul privat al Municipiului Bucureşti, tribunalul a constatat că această suprafaţă de teren este afectată folosinţei imobilului construcţie pe care aceştia au cumpărat-o baza Legii nr. 112/1995, astfel că revendicarea este neîntemeiată. Potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi art. 7 pct. 3 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prin noţiunea de teren aferent imobilelor înstrăinate în baza Legii nr. 10/2001, se înţelege terenul pe care este amplasată construcţia, respectiv amprenta construcţiei, cât şi terenul aferent construcţiei necesar bunei utilizări a acesteia indiferent de categoria de folosinţă.
Tribunalul a constatat că o porţiune de teren de 806 mp identificată conform raportului de expertiză topografică cu nr. de la 4 la 16 este domeniu public al municipiului Bucureşti.
Terenul este parc public, respectiv Parcul Ş.H. ce constituie domeniu public al municipiului Bucureşti. Potrivit aceluiaşi raport de expertiză, o parte din terenul revendicat de reclamanţi este afectat de căi de acces publice, respectiv str. Ş.H. - 244 mp, str. C. - 50 mp şi intrarea G. - 44 mp ce constituie domeniu public al municipiului Bucureşti. Altă porţiune din terenul revendicat este ocupat de imobilul de la str. B.A. - 296 mp, de imobilul de la nr. 6-8-10 de pe str. Ş.H. - 13 mp şi de imobilul de pe aceeaşi stradă - 31 mp ai căror proprietari nu au fost chemaţi în judecată în prezenta cauză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii,iar prin Decizia civilă nr. 158/A din 29 aprilie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul ca nefondat pentru următoarele considerente:
Raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi dispoziţiile C. civ., care constituie temeiul acţiunii în cauza de faţă, a fost analizat în Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite, decizie obligatorie conform art. 3307 C. proc. civ.
Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţiile unite a stabilit, în recursul în interesul legii, că nu este exclusă posibilitatea formulării acţiunii în revendicare şi că trebuie acordată prioritate Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Înalta Curte a stabilit că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun, fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că aplicarea unor dispoziţii ale legii speciale poate fi înlăturată dacă acestea contravin Convenţiei europene a drepturilor omului.
În dispozitivul deciziei se arată că “în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun”.
De asemenea, în motivarea deciziei se arată că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Astfel, instanţa de apel a verificat în ce măsură apelanţii pot invoca încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, care arată că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale şi nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie prevăd că aceste dispoziţii fac parte din dreptul intern, fiind ratificate de România.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea apelanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea constată că noţiunea "bunuri" poate cuprinde atât "bunuri actuale", cât şi valori patrimoniale, inclusiv creanţe, în baza cărora un reclamant poate pretinde că are cel puţin o "speranţă legitimă" de a obţine beneficiul efectiv al unui drept de proprietate (Gratzinger şi Gratzingerova împotriva Republicii Cehe (dec.) (M.C.), nr. 39.794/98, & 69, C.E.D.O. 2002-VII).
Art. 1 din Protocolul nr. 1 nu poate fi interpretat în sensul că ar impune statelor contractante o obligaţie generală de a restitui bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia (Jantner împotriva Slovaciei, nr. 39.050/97, & 34, 4 martie 2003).
În schimb, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislaţie care prevede restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislaţie generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condiţiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei (M.C.), nr. 44.912/98, & 35, C.E.D.O. 2004-IX).
În Hotărârea din 12 octombrie 2010 în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, C.E.D.O. a statuat că, dacă interesul patrimonial în cauză este de ordinul creanţei, el nu poate fi considerat o "valoare patrimonială" decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, respectiv atunci când este confirmat printr-o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky, menţionată mai sus, & 52).
De asemenea, C.E.D.O. a statuat că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi,dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului.
C.E.D.O. a constatat că, de la intrarea în vigoare a Legilor nr. 1/2000 şi nr. 10/2001 şi mai ales a Legii nr. 247/2005, dreptul intern prevede un mecanism care trebuie să conducă fie la restituirea bunului, fie la acordarea unei despăgubiri. C.E.D.O. a apreciat că transformarea într-o "valoare patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalităţii naţionalizării este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
În ceea ce priveşte preluarea imobilului în litigiu, instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat de stat prin sentinţa nr. 11.528 din 15 decembrie 1961 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului IV Stalin Bucureşti, în baza Decretului nr. 111/1951. În executarea acestei sentinţe, a fost emisă Decizia nr. 1048/1962 a Comitetului executiv al Sfatului Popular al Raionului 30 Decembrie.
D.M. a formulat notificarea din 3 august 2001, (depusă în copie la fila 27 din dosarul Tribunalului Bucureşti) solicitând acordarea măsurilor reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul preluat de stat prin sentinţa nr. 11.528 din 15 decembrie 1961 pronunţată de Tribunalul Popular al Raionului IV Stalin Bucureşti. Notificarea nu a fost soluţionată până în prezent.
În ceea ce priveşte existenţa în favoarea reclamanţilor a unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 Adiţional la Convenţie, Curtea europeană a drepturilor omului a stabilit că, deşi nu ar putea constitui un bun în sensul Convenţiei un vechi drept de proprietate a cărui exercitare efectivă nu mai este posibilă de multe decenii, cu toate acestea, astfel cum s-a arătat mai sus, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenţia şi implicit Protocolul 1, adoptă o legislaţie prin care stabileşte restituirea totală sau parţială a bunurilor confiscate de regimul anterior, se poate considera că noul cadru juridic creează un nou drept de proprietate pentru categoria de persoane care îndeplinesc anumite condiţii.
Totuşi, constatarea judiciară a naţionalizării abuzive a imobilului nu atrage după sine în mod automat un drept de restituire a bunului, astfel cum a statuat C.E.D.O. în cauza Maria Atanasiu, însă ea dă dreptul la o despăgubire în măsura în care sunt întrunite condiţiile legale impuse pentru a beneficia de măsurile de reparaţie, şi anume, formularea notificării, naţionalizarea ilegală a bunului şi dovada calităţii de moştenitor a fostului proprietar.
În cauză, nici o instanţă sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut apelanţilor în mod definitiv un drept de a li se restitui imobilul în litigiu. Rezultă că, nici din acest punct de vedere, acest imobil nu reprezintă un "bun actual" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care apelanţii s-ar putea prevala.
Pentru a contesta dispoziţia emisă în procedura administrativă, legea a instituit calea prevăzută de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. O astfel de procedură reglementată de norma internă specială, nu este în principiu contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
În procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, instanţa poate proceda, în virtutea plenitudinii de jurisdicţie, la examinarea cererii de restituire şi stabilirea măsurilor reparatorii.
Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19 martie 2007 pronunţată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite, s-a recunoscut competenţa instanţelor de judecată de a soluţiona pe fond nu numai contestaţia formulată împotriva deciziei/dispoziţiei de respingere a cererilor prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv, ci şi notificarea persoanei pretins îndreptăţite, în cazul refuzului nejustificat al entităţii deţinătoare de a răspunde la notificarea părţii interesate.
În consecinţă, întrucât persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării, este evident că are pe deplin asigurat accesul la justiţie.
Având în vedere aceste considerente, instanţa de apel a constatat că demersul judiciar al apelanţilor se situează în timp după intrarea în vigoare a legii speciale şi se rezolvă potrivit acestei legi, astfel cum s-a statuat cu efect obligatoriu prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Astfel, acordarea măsurilor reparatorii către persoana îndreptăţită are loc în cadrul procedurii speciale şi este condiţionată de întrunirea de către partea interesată a cerinţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparaţie şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.
Împotriva acestei hotărâri audeclarat recurs reclamanţii D.E., M.W. şi M.N.C., moştenitori ai reclamantei M.E., solicitând casarea ei cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel vizează nelegalitatea ei sub următoarele aspecte prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Astfel,recurenţii susţin că în condiţiile în care decesul reclamantei M.E. a intervenit în etapa apelului înainte de intrarea în dezbateri a cauzei, se impune anularea tuturor actelor de procedură dispuse la termenul din 29 aprilie 2013, sancţiunea nulităţii operând deopotrivă, şi cu privire la decizia pronunţată în aceste circumstanţe.
În acest sens, recurenţii invocă dispoziţiile art. 41 alin. (1) C. proc. civ.
În cauza pendinte, susţin recurenţii, reclamanta M.E. a pierdut capacitatea de folosinţă a drepturilor sale civile odată cu survenirea decesului său la data de 25 aprilie 2013, în faza ciclului procesual al apelului, astfel că actele de procedură îndeplinite de o persoană fizică căreia îi lipseşte capacitatea de folosinţă ori în contradictoriu cu o asemenea persoană,sunt lovite de nulitate absolută, excepţia lipsei capacităţii de folosinţă fiind una de fond, peremptorie şi absolută.
Din această perspectivă,se susţine că,în condiţiile în care decesul reclamantei Mazanitis Elefteria a intervenit în etapa apelului înainte de intrarea în dezbateri a cauzei, se impune anularea tuturor actelor de procedură dispuse la termenul din 29 aprilie 2013, sancţiunea nulităţii fiind incidentă şi cu privire la hotărârea pronunţată în aceste circumstanţe.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.,susţinându-se că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care instanţa nu analizează motivele de apel formulate de reclamantă, respectiv: nelegala constatare de către instanţa de fond a unui titlu preferabil reclamantei în favoarea pârâţilor S.I. şi S.T., precum şi nelegala restituire a unor porţiuni de teren aflate în proprietatea publică şi privată a pârâtei Municipiul Bucureşti prin Primar General.
În motivarea acestor capete de cerere, recurenţii susţin că au indicat pe larg temeiurile de fapt şi de drept pe care se sprijină acestea., însă întreaga motivare a instanţei de apel se limitează la „a verifica în ce măsură apelanţii pot invoca în cauză încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale”.
În aceeaşi idee se învederează că decizia atacată nu cuprinde argumentele pe baza cărora se menţine sentinţa primei instanţe care a stabilit caracterul preferabil al titlurilor pârâţilor, denunţând artificialitatea instrumentării cauzei, motiv pentru care se susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.
O altă critică adusă hotărârii instanţei de apel vizează motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel,se arată că reclamanţii se prevalează atât de un drept de proprietate perfect valid xcât şi de speranţa legitimă a dobândirii atributului posesiei, ce-şi are sorgintea în acelaşi drept, în condiţiile în care deţin un „bun actual”, iar dreptul de proprietate asupra imobilului revendicat nu a ieşit niciodată din patrimoniul lor, motiv pentru care nu este vorba doar de „eventualitatea" unui drept, ci de un drept actual, născut în patrimoniul lor odată cu acceptarea succesiunii după antecesorii lor.
Astfel, se mai învederează că delimitarea pur retorică a dreptului de proprietate al reclamanţilor de noţiunea de „bun” în sensul Convenţiei intră în contradicţie atât cu dreptul intern cât şi cu dreptul C.E.D.O.( hotărârea Konig din 1978).
Din această perspectivă recurenţii susţin că atât dreptul intern cât şi Convenţia Europeană admit că deţinerea efectivă a bunului mobil/imobil reprezintă doar expresia exercitării atributelor dreptului de proprietate: usus, fructus şi abusus.
Or, existenţa dreptului de proprietate al reclamanţilor asupra imobilelor pretinse conturează caracterul legitim al speranţei acestora că-şi vor putea reîntregi atributele dreptului lor.
În speţă,susţin recurenţii, circumstanţele concrete ale cauzei creionează conflictul ivit între legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, urmând a se da prioritate acesteia din urmă.
În aceeaşi idee,se mai arată că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit principiul specialia generalibus derogant şi respectiv.
Decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie, în sensul că acţiunea introductivă de instanţă a fost întemeiată pe mai multe dispoziţii legale în materie şi nu numai pe dispoziţiile art. 480 şi urm. C. civ., respectiv, art. 17 alin. (2) şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1 din primul Protocol adiţional la C.E.D.O., art. 11, art. 20, art. 21, art. 44 alin. (1) - (4) din Constituţia României, astfel încât cauza se impunea a fi soluţionată prin raportare la textele legale sus arătate.
Or, susţin recurenţii,trimiterea instanţei de apel la parcurgerea procedurii reglementate de Legea 10/2001, denotă analizarea superficială a cauzei precum şi o denegare de dreptate a reclamanţilor în sensul art. 3 C. civ.
Prin trecerea în mod abuziv a terenului de 265,63mp din proprietatea privată în proprietatea publică a statului când exista înregistrată o cere administrativă de restituire în natură a bunului, formulată pe Legea nr. 10/2001, s-a creat (prin mijloace abuzive) o imposibilitate juridică de a mai putea revendica bunul.
Se mai arată de către aceaşi recurenţi că decizia Tribunalului Popular al raionului I.V. Stalin Bucureşti a fost pronunţată împotriva unui neproprietar (I.M., presupusa fiică a proprietarului I.C., aceştia neavând nici o legătură cu familia D. şi neavând nici un drept asupra imobilului în cauză) astfel încât proprietatea asupra imobilului nu a fost transferată niciodată.
Ca atare, recurenţii susţin că în acest caz nu ne aflăm în faţa unei cauze în care statul a preluat imobilul printr-un titlu nevalabil ci în situaţia în care nu a existat niciun act de transfer al proprietăţii, situaţie în care pârâţii S.I. şi S.T. au „dobândit” bunul de la un neproprietar, în condiţiile în care statul prin instituţiile sale nu putea transmite ceea ce nu exista în patrimoniul său la acea dată.
În concluzie recurenţii arată că preferarea titlului chiriaşilor care au cumpărat imobilul de la un neproprietar, în dauna proprietarului, care de altfel nu a pierdut niciodată dreptul său, înseamnă o înfrângere(într-un mod inacceptabil )a principiilor fundamentale ale dreptului şi statului de drept, precum şi a supremaţiei Constituţiei.
Cu privire la invocarea trecerii în proprietatea publică a statului,a unor porţiuni din terenul revendicat de reclamanţi (identificate în raportul de expertiză topografică ca însumând o suprafaţă de 804,35 mp, 221,66 mp şi 43,97 mp, total 1.069,98 mp) se arată că erau incidente prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 potrivit cărora : „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau ai unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Or, susţin recurenţii, este evident că dacă o deposedare fără titlu valabil nu are valoare cu atât mai mult o deposedare abuzivă, fără niciun titlu, nu poate fi temeiul trecerii unui bun în proprietatea publică a statului.
În aceeaşi idee, se mai susţine că trecerea imobilului în proprietatea statului în anul 1951 s-a făcut cu încălcarea flagrantă a Constituţiei României de la acea dată ce garanta proprietatea privată. Astfel, trecerea bunului din proprietatea privată a statului în proprietatea publică a acestuia nu putea opera în mod valabil deoarece bunul în cauză nu s-a aflat niciun moment, în mod valabil şi legal, în proprietatea privată a statului, acesta deţinând bunul în baza unei posesii viciate de violenţă.
Ca atare, se mai susţine că trecerea în domeniul public a imobilului a fost făcută după ce reclamanţii introduseseră cererea administrativă de retrocedare a imobilului pe Legea nr. 10/2001, situaţie în care această hotărâre a fost luată cu rea-credinţă, neputând fi considerată un titlu valabil al statului.
Cu privire la suprafaţa de teren de 376,46 mp identificaţi în raportul de expertiză topografică în proprietatea privată a statului, recurenţii susţin că se impunea compararea titlurilor părţilor, titlul lor fiind preferabil titlului statului.
În aceeaşi idee se mai arată că acţiunea a fost introdusă înaintea intrării în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv în anul 2006 şi că reclamanţii sunt în drept să primească restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 376,4 mp.
O altă critică adusă hotârârii instanţei de apel vizează interpretarea greşită a art. 6 Protocol 1 C.E.D.O.
În accepţiunea Convenţiei, domeniul de aplicare al art. 6 parag. 1 se întinde asupra existenţei dreptului, a întinderii sale şi modalităţii lui, conform cărora titularul este liber să-1 folosească, cât şi asupra aspectelor de fapt şi de drept, de unde necesitatea unui control deplin al jurisdicţiei care să permită mai ales corectarea erorilor de fapt.
Or, din această perspectivă, se arată că deşi prima instanţă recunoaşte dreptul reclamanţilor de a-şi reclama dreptul de proprietate în baza dreptului comun, totuşi instanţa de apel blochează orice demers al reclamanţilor, tranşând litigiul în sensul că părţile trebuie să urmeze procedura administrativă stabilită de Legea nr. 10/2001.
Astfel, se mai arată că,deşi reclamanţilor li s-a creat o cale specială de reparaţie prin Legea 10/2001, totuşi aceasta nu atrage inadmisibilitatea unei acţiuni în revendicare, aceştia având dreptul să aducă litigiul în faţa instanţei de judecată pentru a se statua asupra pretenţiilor lor, astfel cum rezultă din art. 21 din Constituţia României, din art. 6 din C.E.D.O. şi din Decizia nr. 33 din 09 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite dată în interesul legii, prin care s-a statuat că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare.
Ca atare, susţin recurenţii, trimiterea instanţei de apel la sesizarea organelor abilitate cu aplicarea Legii nr. 10/2001, reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) C.E.D.O. (cauza Vasilescu contra României şi Beaumartin contra Franţei).
Prin întimpinarea depusă la filele 61-85, pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, S.I. şi S.T. au invocat excepţiile lipsei calităţii de reprezentant a mandatarei recurentei şi a nulităţii recursului motivat de lipsa semnăturii părţii recurente, în condiţiile în care motivele de recurs conţin doar semnătura avocatului şi nu a uneia dintre părţile cauzei.
Astfel s-a susţinut că avocatul nu poate promova singur calea de atac a recursului,ci doar în calitate de mandant al moştenitorilor părţii decedate.
Examinand hotararea instantei de apel prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţne urmatoarele:
În ce priveşte excepţiile invocate de pârâţi, cea a lipsei calităţii de reprezentant a mandatarei reclamantei şi respectiv a lipsei semnăturii reclamantei pe cererea de recurs,sunt de retinut urmatoarele aspecte:
Potrivit dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ., “avocatul care a asistat pe o parte la judecarea pricinii, chiar fără mandat, poate face orice acte pentru păstrarea drepturilor supuse unui termen şi care s-ar pierde prin neexercitarea lor in timp. El poate să exercite orice cale de atac împotriva hotărârii date”.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 71 C. proc. civ., mandatul nu încetează prin moartea celui care l-a dat şi nici dacă acesta a devenit incapabil. Mandatul dăinuieşte până la retragerea lui de către moştenitori,sau de către reprezentantul legal al incapabilului.”
Or, din perspectiva celor expuse, niciuna din excepţiile invocate de către pârâţi nu sunt incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât exercitarea căii de atac de către avocatul reclamantei M.E., s-a făcut în condiţiile dispoziţiilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ. şi ale art. 71 C. proc. civ., iar pe de alta parte nu s-a făcut dovada retragerii mandatului său de către moştenitorii reclamantei decedate, motiv pentru care excepţiile invocate de pârâţi urmează a fi respinse.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacitătii de folosinţă a reclamantei M.E. (decedată la 25 aprilie 2013) sunt de reţinut urmatoarele:
Decizia recurată a fost pronunţată de către instanţa de apel la data de 29 aprilie 2013, în condiţiile în care, anterior,la data de 25 aprilie 2013 reclamanta M.E. decedase.
Ca atare, hotărârea sus evocată, a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană lipsită de capacitate de folosinţă, în condiţiile în care capacitatea de folosinţă a reclamantei a încetat la 25 aprilie 2013,prin decesul acesteia.
Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (1) C. proc. civ.,orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată. Textul legal defineşte prin urmare, capacitatea de folosinţă, ca fiind aptitudinea unei persoane fizice sau juridice de a avea drepturi şi obligaţii în plan procesual.
Ca atare, textul art. 41 alin. (1) C. proc. civ., impune existenţa capacităţii de folosinţă a reclamantului ca o condiţie esenţială a accesului la justiţie.
Capacitatea de folosinţă reprezintă, alături de capacitatea procesuală de exerciţiu, o condiţie de exercitare a acţiunii civile, în absenţa căreia procesul civil nu poate fi început şi nici continuat.
Or, din perspectiva celor expuse, rezultă fară posibilitate de echivoc că,la data pronunţării hotărârii de către instanţa de apel, capacitatea de folosinţă a reclamantei M.E., încetase prin decesul acesteia intervenit la data de 25 aprilie 2013, context în care hotărârea a fost pronunţată în contradictoriu cu o persoană care nu mai avea capacitatea procesuală de folosinţă.
Cum, excepţia lipsei capacităţii procesuale poate fi invocată în orice stare a pricinii şi chiar de către instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 43 alin (1) C. proc. civ., sunt lovite de nulitate atât actele de procedură cât şi hotărârile pronunţate în aceste condiţii.
Raportat la cele expuse,în condiţiile în care la data pronunţării hotărârii, reclamanta M.E. nu mai avea capacitatea procesuală de folosinţă şi implicit calitatea de parte în procesul civil, raportat şi la dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.,este incidentă sancţiunea nulităţii atât în privinţa actelor procedurale îndeplinite după decesul reclamantei, cât şi în ce priveşte hotărârea pronunţată de instanţa de apel la 29 aprilie 2013.
Ca atare, faţă de cele expuse recursul recurenţilor-moştenitori reclamantei M.E.,urmează a fi admis şi în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ., a se casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge excepţia lipsei calităţii de reprezentant a mandatarei recurentei, precum şi excepţia nulităţii recursului pentru lipsa semnăturii, invocate de intimaţii-pârâţi.
Admite recursurile declarate de reclamanţii D.E., M.W. şi M.N.C., moştenitori ai reclamantei M.E., împotriva Deciziei civile nr. 158/A din 29 aprilie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 08 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1171/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1180/2014. Civil → |
|---|
