ICCJ. Decizia nr. 1353/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014


R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1353/2014

Dosar nr. 359/1/2012

Şedinţa publică din 13 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 5007 din 12 mai 2005 la Tribunalul Timiş, reclamanţii M.I.G. în calitate de moştenitor al defunctei I.V.şi I.M., ambele fiice moştenitoare ale defunctului I.V. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei din 10 mai 2001 emisă de SC M.G. SA solicitând anularea sus-menţionatei dispoziţii, restituirea în natură către reclamanţi în cote egale de câte 3/8 parte fiecare a imobilului din Lugoj, Calea Timişoarei, înscris în C.F. Lugojul Român, „Clădire principală cu etaj şi clădire parter” cu 1.274 mp teren, fostă proprietate a antecesorului lor, I.V.

În susţinerea acţiunii reclamanţii au arătat că pe terenul sus-menţionat, proprietate a defunctului tată - în suprafaţă de 1.274 mp a fost edificată de acesta în perioada 1944-1948 o construcţie constând în atelier de tăbăcărie, locuinţă şi şopron, parter şi etaj, neevidenţiată în C.F. până la data naţionalizării.

Imobilul a fost naţionalizat abuziv în baza Legii nr. 119/1948, (deşi în el funcţiona doar atelierul de tăbăcărie şi locuinţa defunctului) şi a trecut în patrimoniul Intreprinderii Industriale de Piele Timişoara până în 1952 când a fost predat Ministerului Industriei Uşoara care nu i-a adus modificări semnificative.

În 1994, imobilul teren şi construcţii a făcut obiect al Legii nr. 15/1990 şi H.G. nr. 834/1991 (privatizarea SC C. SA Bucureşti), când s-a şi rectificat suprafaţa terenului la 1.274 mp, iar construcţia a fost evidenţiată în C.F. având ca proprietar societatea mai sus menţionată.

Potrivit C.F., la 10 mai 1999 se notează procesul de revendicare şi restabilirea situaţie anterioară (Dosar nr. 670/1999 al Judecătoriei Lugoj, dosar în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001 de Tribunalul Timiş).

În timpul procesului şi cu rea credinţă se continuă transferurile de proprietate în sensul că la 05 iulie 1999 se înscrie dreptul de proprietate al SC C.T. SA (prin divizarea patrimoniului SC C. SA Bucureşti), aceasta transformându-se ulterior în SC M.G. SA.

Potrivit contractului şi statutului SC C.T. SA acţionari asociaţi sunt Statul prin F.P.S. şi SIF M. SA alături de acţionarii persoane fizice (3,9% din capitalul social), statul fiind, deci, acţionar majoritar.

Deşi exista atât notarea în C.F. şi respectiv notificarea formulată la 10 mai 2001 în baza Legii nr. 10/2001, totuşi la 11 iunie 2001, în baza actului adiţional din 11 iunie 2001, SC M. SRL cumpără pachetul de acţiuni al F.P.S. şi S.I.F. devenind acţionar principal cu 96,137% al SC C.T. SA, preluând patrimoniul acesteia şi devenind succesorul ei, denumirea fiind schimbată prin acelaşi act adiţional în SC M.G. SA, actuala deţinătoare a imobilului.

Cu referire la dispoziţia contestată, reclamanţii au învederat că privatizarea nu face obiect al contestaţiei, câtă vreme ei solicită restituirea imobilului în natură de la pârâta deţinătoare, cu atât mai mult cu cât restituirea este obligatorie potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pct. 20.1 din H.G. nr. 498/2003.

Au arătat că pârâta nu se poate prevala de buna credinţă, câtă vreme încă din 1999 era notat procesul în cartea funciară, iar diligenţele la transferul dreptului de proprietate trebuiau sporite, imobilul fiind abuziv preluat.

Au învederat că imobilul nu a suferit modificări constructive încadrabile în noţiunea de „imobil nou” în sensul art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, aplicabile fiind dispoziţiile art. 9 alin. (1) din Lege.

În subsidiar, au solicitat despăgubiri băneşti în situaţia în care nu se va putea dispune restituirea imobilului în natură.

În drept au invocat dispoziţiile art. 1, 2 alin. (1) lit. e), art. 7 alin. (1), (2), art. 9 alin. (1), art. 18, 20 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003.

La termenul din 18 noiembrie 2005 pârâta a solicitat introducerea în cauză a F.P.S. (actual A.V.A.S.) şi a SIF M. SA, instituţii publice care au încasat preţul imobilului, invocând disp. art. 27 alin. (2), (3) din Legea nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005.

La termenul din 20 octombrie 2006, în cauză a fost formulată cerere de intervenţie în interes propriu de intervenient H.C.N., solicitând obligarea pârâtei la emiterea şi în favoarea sa a unei dispoziţii în temeiul art. 25 din Legea nr. 10/2001, întrucât a formulat notificare în acest sens. A mai solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, întrucât este unicul moştenitor al fostului proprietar tabular.

Cererea de intervenţie a fost respinsă prin încheierea de şedinţă din 15 decembrie 2006.

Prin sentinţa civilă nr. 454/PI din 02 martie 2007a Tribunalului Timiş s-a admis contestaţia, s-a anulat dispoziţia atacată şi a fost obligată pârâta să emită o nouă dispoziţie privind restituirea în natură către reclamanţi a câte 3/8 părţi din imobil.

Împotriva sentinţei au declarat apel atât intervenientul H.C.N. cât şi pârâta SC M.G. SA, iar prin Decizia civilă nr. 529/A din 03 decembrie 2007 pronunţată în Dosarul nr. 5007/30/C/2005, a Curţii de Apel Timişoara, au fost admise apelurile declarate, desfiinţată hotărârea instanţei de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Timiş, reţinându-se că în mod greşit cererea de intervenţie a fost respinsă ca inadmisibilă.

La Tribunalul Timiş, cauza a fost reînregistrată în Dosar nr. 5007.1/30/2005.

La termenul de judecată din 23 iunie 2008, pârâta a reiterat cererea de introducere în cauză a A.V.A.S. şi SIF M. SA, cererea fiind calificată de instanţă ca o cerere de chemare în garanţie în sensul art. 61 C. proc. civ.

Astfel, prin sentinţa civilă nr. 2574/PI din 23 iunie 2008 a Tribunalului Timiş, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, de asemenea a fost admisă în fond şi cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenientul H.C.N. fiind admisă în parte şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC M.G. SA, în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S.

În consecinţă, instanţa de fond a anulat dispoziţia din 07 aprilie 2004 emisă de pârâtă, a obligat chemata în garanţie A.V.A.S. să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent ambilor reclamanţi în cotă de 3/4 în total şi intervenientului în cotă de 1/4 pentru imobilul înscris în C.F. Lugojul Român, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii; a respins contestaţia şi cererea de intervenţie în ceea ce priveşte restituirea în natură a imobilului; a respins în rest cererea de chemare în garanţie faţă de SIF M. SA.

Pentru a dispune astfel, instanţa a avut în vedere, în prealabil, că excepţia tardivităţii contestaţiei este neîntemeiată,fiind respinsă ca atare.

Pe fondul cauzei, prima instanţă a reţinut că potrivit C.F. Lugojul Român, imobilul în litigiu a fost proprietatea numitului I.V.,fiind trecut în proprietatea Statului Român în baza Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor şi în patrimoniul Industriei Române de Piele din Timişoara.

Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere şi de transporturi, nu a constituit un titlu valabil de preluare a imobilului în sensul arătat de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, întrucât prin această măsură de naţionalizare forţată şi abuzivă a fost încălcat dreptul de proprietate prevăzut de normele constituţionale în vigoare la acea dată şi de art. 17 din D.U.D.O.

Prin urmare, imobilul în litigiu constituie obiect de reglementare al art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 10/2001 potrivit căruia, prin imobile preluate abuziv se înţelege orice alte imobile preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării.

Numitul I.V.,fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat la data de 30 noiembrie 1975, potrivit extrasul de deces aflat la fila 26 Dosar nr. 5007/1.30/2005. Din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice şi anume: pe numita I.V.(notificatoarea),decedată în prezent şi al cărei moştenitor testamentar este contestatorul M.I.G., în calitate legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moştenitor din 10 iunie 2003 precum şi pe contestatoarea I.M.

Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătuşa intervenientului principal, H.C.N.

Prin notificarea din 10 mai 2001 formulată în baza Legii nr. 10/2001, numita I.V.ia, autoarea contestatorului M.I.G. şi respectiv contestatoarea I.M.,au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu.

Prin dispoziţia din 07 aprilie 2005, intimata SC M.G. SA Timişoara a respins notificarea doar în ceea ce priveşte pe contestatorul M.I.G., moştenitorul testamentar al notificatoarei I.V.ia, fără a se pronunţa asupra notificării formulate de contestatoarea I.M., astfel cum rezultă din conţinutul dispoziţiei aflată la fila 4 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin notificarea din 26 iunie 2001, intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură acelaşi imobil în temeiul Legii nr. 10/2001.( notificare nesoluţionată însă nici până în prezent). Sub acest aspect, instanţa nu a putut echivala adresa din 31 iulie 2001 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara (prin care aceasta din urmă aduce la cunoştinţa intervenientului principal faptul că nu este în măsură şi nu are competenţa de restituire în natură a imobilului).

Prin depunerea notificărilor în temeiul Legii nr. 10/2001, atât contestatorii cât şi intervenientul au fost repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii după autorul lor, astfel cum prevede art. 4 alin. (3) din Lege.

Sub acest aspect, a fost înlăturată susţinerea intervenientului principal privind lipsa vocaţiei celor două fiice la moştenirea tatălui lor şi, implicit la beneficiul Legii nr. 10/2001, pe motiv că acestea ar fi renunţat expres în anul 1976 la moştenirea tatălui, potrivit declaraţiei de renunţare aflată la fila 156 Dosar nr. 5007/30/2005, întrucât textul citat repune în drepturile acordate de legea reparatorie chiar şi pe moştenitorii renunţători, dar numai cu privire la bunurile care fac obiectul legii speciale de reparaţie.

Pe cale de consecinţă, s-a reţinut că atât contestatorii cât şi intervenientul principal au calitatea de persoană îndreptăţită la beneficiul Legii nr. 10/2001, acordată prin art. 4 alin. (3) din lege în cotele-părţi ideale potrivit dreptului comun, conform alin. (1) din acelaşi text. De altfel, contestatorii au revendicat din imobil doar cota de câte 3/8 parte pentru fiecare (în total cota de 3/4 parte) recunoscând implicit vocaţia intervenientului la cota de 1/4 parte din acelaşi imobil.

S-a mai reţinut că din datele de carte funciară, mai rezultă că după preluarea imobilului prin naţionalizare de către Statul Român şi dat în patrimoniul Intreprinderii Române de Piele Timişoara la data naţionalizării, acesta a fost predat în anul 1952 Ministerului Industriei Uşoare.

În anul 1994, imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA Bucureşti în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi a H.G. nr. 834/1991, ocazie cu care s-a rectificat suprafaţa de teren la 1.274 mp.

La data de 10 mai 1999, în cartea funciară a imobilului a fost notată acţiunea în revendicare promovată de reclamantul H.C.N.( intervenient principal în prezenta cauză).

În cursul soluţionării acelei acţiuni în revendicare au intervenit, în calitate de interveniente principale, contestatoarele din dosarul de faţă.

Acţiunea respectivă a fost soluţionată prin sentinţa civilă nr. 256 din 08 februarie 2001 a Judecătoriei Lugoj, apelul împotriva acesteia înregistrat la Tribunalul Timiş sub nr. 4550/2001, este în prezent suspendat în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001.

Prin Hotărârea nr. 15 din 14 decembrie 1998 a Adunării generale a SC C. SA Bucureşti, s-a hotărât divizarea acestei societăţi, operaţiune finalizată prin constituirea noii societăţi SC C. T. SA Timişoara, care, la data de 05 iulie 1999, devine proprietara imobilului în litigiu, situaţia fiind neschimbată la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Ca urmare a tranzacţionării unui număr de 72.428 acţiuni nominative pe piaţa de capital, intimata SC M.G. SA Timişoara, societate comercială cu capital integral privat, a devenit, prin cumpărare, acţionarul majoritar deţinător a 96, 137 % din capitalul social al societăţii.

În calitate de deţinătoare a imobilului în litigiu, intimata SC M.G. SA Timişoara a emis dispoziţia din 07 aprilie 2005 prin care a fost respinsă notificarea contestatorului M.I.G. (înregistrată iniţial la Primăria Lugoj şi apoi la SC C.T. SA Timişoara), motivat de faptul că imobilul în litigiu a fost dobândit în cadrul procesului de privatizare cu bună-credinţă, în condiţiile în care la data dobândirii imobilului,în cartea funciară nu era notat vreun litigiu sau vreo sarcină asupra imobilului.

Prin adresa din 24 iulie 2001, Primăria Lugoj a adus la cunoştinţă intervenientului principal că în raport de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la acea dată), notificarea sa împreună cu documentaţia aferentă a fost transmisă spre competentă soluţionare fostei A.P.A.P.S. Bucureşti, actualmente A.V.A.S., care, până în prezent, nu a dat curs acestei notificări.

Imobilul în litigiu a devenit proprietatea SC C. SA Bucureşti la data de 04 mai 1994, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990, dată la care, în cartea funciară a imobilului nu era notat vreun proces sau vreo sarcină de natură a atenţiona terţii asupra situaţiei litigioase a imobilului.

Procesul de revendicare declanşat de intervenientul principal H.C.N. a fost notat în evidenţele funciare abia la data de 10 mai 1999, fapt ce rezultă din menţiunile de sub B 7 a cărţii funciare aflată la fila 6 Dosar nr. 5007/30/2005.

Instanţa a mai reţinut că modificările ulterioare intervenite în compunerea şi structura SC.C. SA Bucureşti, inclusiv sub aspectul divizării, evidenţiate mai sus, după notarea în cartea funciară a acţiunii în revendicare, nu pot atesta reaua-credinţă a acestei societăţi şi, implicit, a succesoarelor sale,( aşa cum se susţine în cuprinsul contestaţiei), întrucât la data dobândirii dreptului de proprietate prin efectul legii de către SC C. SA Bucureşti, imobilul era liber de sarcini, nefiind notat vreun litigiu.

Cum, alte probe în răsturnarea prezumţiei relative a bunei-credinţe, con testatorii nu au depus, (deşi le revenea sarcina probei conform principiului actori incumbit probatio statuat de art. 1169 C. civ.), instanţa de fond a reţinut că în speţă, actele de privatizare au fost efectuate cu bună- credinţă.

Autoarea intimatei SC M.G. SRL Timişoara, respectiv, SC C. SA Bucureşti, a fost constituită în temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale

Potrivit art. 20 din Lege, „ Iniţial, capitalul social al societăţilor comerciale constituite potrivit art. 17, este deţinut integral de statul român sub formă de acţiuni sau părţi sociale, în raport cu forma juridică a societăţii şi va fi vărsat în întregime la data constituirii societăţii. Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”.

Conform art. 21 din aceeaşi Lege, „ Societăţile comerciale înfiinţate conform prezentei legi au un acţionar, respectiv deţinător de părţi sociale, unic până la transferul total sau parţial al acţiunilor sau părţilor sociale către terţe părţi din sectorul public sau privat, din ţară sau din străinătate, în conformitate cu legislaţia specială".

În vederea pregătirii, organizării şi coordonării activităţii de transfer a acţiunilor sau părţilor sociale s-a dispus, prin art. 22 din Lege, constituirea A.N.P., aflată în subordinea guvernului ale cărei atribuţii urmau a fi stabilite prin lege specială.

Societăţile comerciale constituite potrivit Legii nr. 15/1990 erau obligate, conform art. 23 din lege, să transmită A.N.P. un titlu de valoare egal cu 30% din cuantumul capitalului social stabilit, în termen de 30 de zile de la constituirea lor.

În vederea realizării transferului proprietăţii de stat către sectorul privat, în condiţiile asigurării distribuirii echivalentului a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale către cetăţenii români îndreptăţiţi, a fost adoptată Legea privatizării societăţilor comerciale cu nr. 58/1991.

Potrivit art. 3 din această lege, privatizarea societăţilor comerciale se realizează prin transferul gratuit al unei părţi din acţiunile statului şi prin vânzarea acţiunilor rămase după transfer, în condiţiile prezentei legi, scop în care prin art. 4, au fost înfiinţate cinci F.P.P. (devenite ulterior societăţi de investiţii financiare), societăţi comerciale pe acţiuni care deţineau iniţial, în total, 30% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de cap. V din prezenta Lege.

Distribuirea a 30% din capitalul social al societăţilor comerciale între cele cinci F.P.P. urma a fi efectuată de A.N.P., conform art. 4 din Lege.

Odată cu înfiinţarea fondurilor de proprietate privată, prin acelaşi act normativ s-a dispus şi înfiinţarea F.P.S. care urma, potrivit art. 24 din lege, să deţină iniţial 70% din capitalul social al societăţilor comerciale organizate conform prevederilor cap. III din Legea nr. 15/1990, cu excepţia părţii de capital social al societăţilor comerciale care se privatizează în condiţiile prevăzute de cap. V din lege şi care, potrivit art. 25 din Lege, era obligat să ia măsuri pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăţilor comerciale, până la privatizarea completă a acestora.

Ulterior, F.P.S. s-a transformat în A.P.A.P.S. şi apoi, în A.V.A.S.

Faţă de aceste dispoziţii legale şi în raport de înscrisurile aflate la filele 6-25 Dosar nr. 5007/30/2005, s-a constatat că în speţă privatizarea SC C. SA Bucureşti, inclusiv operaţiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea normelor menţionate mai sus.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, capitalul social al societăţii noi respectiv, SC C.T. SA Timişoara (rezultată din divizare anterior intrării legii reparatorii în vigoare ), aparţinea statului român prin F.P.S. în proporţie de 40, 825 %, SIF M. SA în proporţie de 55, 256 % şi unor persoane fizice în proporţie de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii aflate la filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul român nu mai era acţionar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, ci dimpotrivă, era acţionar minoritar, iar valoarea acţiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) din acelaşi text, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului.

Or, pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeaşi Lege prevede că „ persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.

Măsura reglementată de textul legal sus evocat se aplică, potrivit alin. (2) din acelaşi text, şi în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speţă acesta fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.

Conform art. 29 alin. (3) din Legea reparatorie, în situaţia imobilelor prevăzute la alin. (1) şi (2), măsurile reparatorii în echivalent se propun de către instituţia publică care a efectuat privatizarea, în speţă F.P.S., în prezent, A.V.A.S.

Cum, potrivit O.U. nr. 88 din 23 decembrie 1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, instituţia implicată în procesul de privatizare este actuala A.V.A.S., rezultă că într-adevăr, chemata în garanţie SIF M. SA nu are calitate procesuală pasivă, aşa cum a susţinut prin întâmpinarea depusă la dosar, motiv pentru care cererea de chemare în garanţie a fost respinsă faţă de această intimată.

Expertiza în construcţii efectuată în prezenta cauză de către expert C.G. (fila 125 Dosar nr. 5007/30/2007 ), atestă faptul că imobilul în litigiu a devenit, în urma lucrărilor de consolidare, reparaţii şi refuncţionalizare( executate din fonduri proprii de către intimata SC M.G. SA Timişoara), un imobil nou în proporţie de 80 %, restul de 20 % aparţinând imobilului vechi.

Prin aceeaşi lucrare de specialitate, s-a constatat că intimata SC M.G. SRL Timişoara nu a executat, prin adăugire la imobil, noi corpuri de clădire pe orizontală sau verticală şi nu a executat lucrări constructive care să fi creat corpuri de clădire suplimentare de sine stătătoare, în sensul arătat de art. 181 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.

Concluzia ce se impune este aceea că, imobilul, obiect al notificării formulate potrivit procedurii prevăzute la cap. III din legea reparatorie, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 19 (actual) din aceeaşi lege ce acordă măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul în care imobilul, în urma modificărilor constructive, i-au fost adăugate, pe orizontală sau verticală, noi corpuri a căror arie desfăşurată însumează peste 100 % din aria desfăşurată iniţial a imobilului, astfel cum neîntemeiat susţine intimata SC M.G. SRL Timişoara.

Aşa fiind, în considerarea celor mai sus expuse, în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001, instanţa de fond a dispus anularea dispoziţiei din 07 aprilie 2004 emisă de intimata SC M.G. SA Timişoara, iar în temeiul art. 59 teza I C. proc. civ., raportat la art. 2 alin. (2) cu referire la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a fost admisă în fond cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul principal H.C.N.

În temeiul art. 60-63 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 şi următoarele din O.U. nr. 88 din 23 decembrie 1997, a fost admisă şi cererea de chemare în garanţie formulată de intimata SC M.G. SA Timişoara în contradictoriu cu chemata în garanţie A.V.A.S.

Cum, prin adresa nr. 18.125, Primăria Municipiului Lugoj a transmis încă de la data de 24 iulie 2001 A.P.A.P.S. Bucureşti (antecesoarea chematei în garanţie, A.V.A.S. ) notificările formulate atât de cei doi contestatori cât şi de intervenientul principal, (împreună cu toate actele doveditoare depuse de notificatori) iar această chemată în garanţie avea obligaţia, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată asupra notificărilor, obligaţie neîndeplinită până la data pronunţării prezentei hotărâri, în baza art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, chemata în garanţie A.V.A.S. a fost obligată să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent în cotă de 3/4 pentru ambii contestatori şi de 1/4 pentru intervenientul principal, aferente imobilului înscris în C.F. Lugojul Român, în termen de 60 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri.

Cu privire la această dispoziţie a instanţei de judecată,privind termenul de soluţionare a notificărilor, s-a reţinut că nu poate avea semnificaţia unui extra petit în condiţiile în care, atât prin termenul defipt de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 cât şi prin actele normative ulterioare de modificare a legilor proprietăţii, legiuitorul a urmărit constant urgentarea procedurilor de restituire a proprietăţilor abuziv trecute în proprietatea statului român.

Nu în ultimul rând, reţine instanţa de fond, trebuie observat faptul că, deşi i-au fost transmise notificările şi toate actele doveditoare încă din 24 iulie 2001, nici până în prezent chemata în garanţie A.V.A.S. nu s-a conformat dispoziţiilor imperative ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

Faţă de această modalitate de admitere a contestaţiei, a fost respinsă în rest cererea cu privire la restituirea în natură a imobilului identificat mai sus.

În temeiul art. 137 alin. (1) C. proc. civ., art. 1 şi următoarele din Ordonanţa de Urgenţă nr. 88 din 23 decembrie 1997, a fost respinsă în rest cererea de chemare în garanţie faţă de chemata în garanţie SIF M. SA, pentru lipsa calităţii procesuale pasive a acestei intimate.

Împotriva sentinţei au declarat apel atât reclamantul I.R. în calitate de moştenitor al defunctei I.M., intervenientul în interes propriu H.C.N., cât şi chemata în garanţie A.V.A.S.

În cauză au formulat cerere de aderare la apelul declarat de H.C.N., reclamanţii M.I.G. şi I.R.

Prin Decizia civilă nr. 248 din 06 noiembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara în Dosarul nr. 5007.1/30/2005 au fost admise apelurile declarate de intervenientul principal H.C.N. şi chemata în garanţie A.V.A.S., şi a fost respins apelul declarat de reclamantul I.R. şi, respectiv, aderarea la apel formulat de reclamanţii M.I.G. şi I.R.

În consecinţă, sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul că a fost respinsă contestaţia reclamanţilor, fiind obligată chemata în garanţie A.V.A.S. Bucureşti să emită o dispoziţie motivată prin care să propună acordarea de despăgubiri către intervenient în condiţiile legii speciale pentru întregul imobil; fiind menţinută în rest hotărârea instanţei de fond.

Pentru a dispune astfel, instanţa de apel a reţinut că,este nefondată critica adusă de intervenientul principal H.C.N. referitoare la lipsa calităţii de persoane îndreptăţite a intimaţilor I.R. şi M.I.G. în ce priveşte acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Astfel, s-a reţinut că numitul I.V., fostul proprietar tabular al imobilului în litigiu, a decedat, şi că din prima căsătorie, defunctul a avut două fiice: pe numita I.V. (notificatoarea), decedată în prezent şi al cărei moştenitor testamentar este contestatorul M.I.G., (în calitate de legatar universal, în cotă de 1/1 parte, conform certificatului de calitate de moştenitor din 10 iunie 2003) precum şi pe contestatoarea I.M.

Cea de-a doua căsătorie a defunctului a fost încheiată cu numita I.C., născută W., decedată în prezent, mătuşa intervenientului principal, H.C.N.

Numita I.V., autoarea contestatorului M.I.G. şi contestatoarea I.M. au solicitat restituirea în în natură a imobilului în litigiu.

S-a mai reţinut că aşa cum rezultă din actele dosarului, numita I.V.şi I.M. au declarat în faţa notariatului de Stat Lugoj, prin încheiere autentificată din 20 iulie 1976, că au înţeles să renunţe la succesiunea numitului I.V., decedat.

Intervenientul principal H.C.N. a revendicat în natură acelaşi imobil în temeiul Legii nr. 10/2001, iar prin Decizia civilă nr. 1188 din 30 octombrie 1991, pronunţată de Tribunalul Judeţean Timiş în Dosarul nr. 1115/1991, s-a stabilit irevocabil că H.C.N. este singurul moştenitor a numitului I.V., iar numitele I.V.şi I.M. au renunţat la succesiunea acestuia, în mod expres prin declaraţie autentificată.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin depunerea notificărilor, conform art. 4 din Legea nr. 10/2001, succesibilii care, după data de 6 martie 1945, nu au acceptat moştenirea sunt repuşi de drept în termenul de acceptare a succesiunii pentru bunurile care fac obiectul Legii nr. 10/2001 şi,că cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită, însă acest text nu se aplică şi renunţătorilor. Aceştia nu pot beneficia de prevederile legii reparatorii întrucât potrivit art. 697 C. civ., eredele care renunţă la moştenire este considerat străin de moştenire, iar partea renunţătorului profită coerezilor săi, conform principiilor devoluţiunii succesorale.

Ca urmare, sub acest aspect a fost admis apelul declarat de către interveneientul H.C.N.

Constatând că reclamanţii M.I.G. şi I.R. nu au calitate de persoane îndreptăţite de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, pe motiv că antecesorii lor au renunţat în mod expres la succesiunea fostului proprietar al imobilului revendicat, instanţa admiţând apelul intervenientului H.C.N., a schimbat în parte hotărârea primei instanţe în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă. Pentru aceste considerente au fost respinse şi apelurile declarate de reclamanţi.

Critica adusă hotărârii de către intervenient în ce priveşte respingerea cererii de restituire în natură a imobilului, a fost apreciată de către instanţa de apel ca nefondată, întrucât privatizarea SC C. SA Bucureşti, inclusiv operaţiunea de divizare, s-au efectuat cu respectarea dispoziţiilor legale.

Astfel, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai precis, 14 februarie 2001, capitalul social al societăţii nou create, respectiv, SC C.T. SA Timişoara (rezultată din divizare anterior intrării în vigoare a legii reparatorii), aparţinea statului român prin Fondul Proprietăţii de Stat în proporţie de 40, 825 %, SIF M. SA în proporţie de 55, 256 % şi unor persoane fizice în proporţie de 3, 918 %, astfel cum atestă contractul şi statutul societăţii aflate la filele 10-25 Dosar nr. 5007/30/2005.

Prin urmare, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul Român nu mai era acţionar majoritar pentru a se dispune acordarea măsurii de restituire în natură a imobilului, conform art. 21 alin. (1) din lege, dimpotrivă, era acţionar minoritar, iar valoarea acţiunilor sale nu numai că nu era egală cu valoarea corespunzătoare a imobilului, ci era mai mică decât valoarea imobilului, astfel cum a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, ceea ce înseamnă că nici din perspectiva alin. (2) al art. 21 din acelaşi text, nu se putea dispune restituirea în natură a imobilului.

Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, art. 29 din aceeaşi lege prevede că „persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.

Rezultă că măsura reglementată de textul citat se aplică, potrivit alin. (2) din acelaşi text şi în cazul în care imobilul respectiv a fost înstrăinat, în speţă acesta fiind înstrăinat intimatei SC M.G. SRL Timişoara, societate comercială cu capital integral privat.

Ca atare, s-a reţinut că prima instanţă în mod corect a stabilit că imobilul revendicat nu poate fi restituit în natură.

Referitor la apelul chematei în garanţie A.V.A.S. Bucureşti, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Atribuţiile A.V.A.S. din domeniul privatizării societăţilor comerciale la care statul este acţionar sunt stabilite de O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin Legea nr. 99/1998 şi O.U.G. nr. 23/2004 şi constau în administrarea acţiunilor deţinute de stat la societăţile comerciale, nicidecum a activelor care aparţin societăţii.

Conform art. 5 lit. d) din O.U.G. nr. 23/2004, A.V.A.S. are atribuţia de a vinde acţiunile care reprezintă valori mobiliare emise de societatea comercială, deţinute de stat la societatea comercială.

Cum A.V.A.S. a vândut acţiuni şi nu active (imobile), dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu îi sunt aplicabile acestei pârâte.

Ţinând seama de faptul că prin adresa a Municipiul Lugoj a transmis, încă de la data de 24 iulie 2001, A.P.A.P.S. Bucureşti (antecesoarea chematei în garanţie, A.V.A.S.), notificarea formulată de intervenientul H.C.N., împreună cu toate actele doveditoare, iar chemata în garanţie avea obligaţia, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, să se pronunţe în termen de 60 de zile de la data depunerii actelor doveditoare, prin decizie motivată, în mod corect chemata în garanţie, A.V.A.S., a fost obligată să emită dispoziţie motivată pentru acordarea de măsuri reparatorii în echivalent aferente imobilului înscris în C.F. Lugojul Român, însă aceste măsuri reparatorii urmează a fi acordate în întregime notificatorului H.C.N.

Aceasta pentru că, art. 29 din Legea nr. 10/2001, reglementează regimul juridic al reparaţiilor pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, iar potrivit textului acestui articol, A.V.A.S. Bucureşti, are doar competenţa de a propune acordarea de despăgubiri în condiţiile legii, adică are obligaţia doar să emită dispoziţia în sensul propunerii de acordare a măsurilor reparatorii, dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, fiind aplicabile în mod corespunzător, nicidecum să stabilească cuantumul despăgubirilor şi să le acorde în mod direct.

În ceea ce priveşte stabilirea cuantumului măsurilor reparatorii instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care preved că „după primirea dosarului evaluatorul sau societatea de evaluări va efectua procedura de specialitate şi va întocmi raportul de evaluare pe care îl va transmite C.C.S.D.”, care la rândul său, va emite decizia reprezentând titlul de despăgubire.

În aceeaşi idee, s-a reţinut că Legea nr. 247/2005 reglementează în Titlul VIII sursele de finanţare, cuantumul şi procedura de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, context în care A.V.A.S. Bucureşti are competenţa de a face propuneri privind acordarea despăgubirilor, iar plata efectivă urmează să se facă de către C.C.S.D., conform art. 16 alin. (20 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva hotărârii instanţei de apel au declarat recurs atât reclamantul I.R., cât şi intervenientul H.C.N. şi respectiv pârâta A.V.A.S., iar prin Decizia civilă nr. 2883 din 07 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în Dosarul nr. 987/1/2009 s-a constatat nul recursul declarat de reclamantul I.R., fiind admise recursurile declarate de pârâta A.V.A.S. şi intervenientul H.C.N. şi pe cale de consecinţă decizia a fost casată în parte, cauza fiind trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor declarate de intervenient şi A.V.A.S. De asemenea au fost menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei în ce priveşte respingerea apelului reclamantului I.R. şi respectiv a cererii de aderare la apel formulată de reclamantul M.I.G.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut, în primul rând, că reclamantul I.R. nu şi-a motivat recursul declarat, fiind incidente astfel dispoziţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., astfel că aprecierea privind calitatea intervenientului de unică persoană îndreptăţită în sensul Legii nr. 10/2001 a intrat în puterea de lucru judecat.

Instanţa de casare a mai reţinut că au fost ignorate dispoziţiile Deciziei nr. 830 din 8 iulie 2008 a Curţii Constituţionale (publicată în M. Of. nr. 559 din 24 iulie 2008), aşadar, ce producea efecte la data soluţionării cauzei - 6 noiembrie 2008.

Prin respectiva decizie, reţine instanţa de casare, s-a apreciat ca fiind neconstituţională abrogarea sintagmei „imobilele preluate cu titlu valabil” din conţinutul fostului art. 27 (devenit art. 29, după modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005).

Efectul deciziei menţionate nu este acela al abrogării normei, ci al interpretării sale în conformitate cu Constituţia.

Ca atare, pe acest temei, art. 29 avea, la data soluţionării apelurilor, ca şi în prezent, întocmai forma vechiului art. 27, respectiv: „Pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri

Per a contraria, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Instanţa de casare a mai reţinut că prin motivele de recurs, intervenientul a susţinut că imobilul a fost preluat fără titlu, însă în considerentele deciziei de apel nu se regăseşte o apreciere a caracterului preluării imobilului din perspectiva valabilităţii titlului statului astfel constituit, pe baza criteriilor enumerate în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în sensul dacă preluarea a operat cu respectarea Constituţiei, a legilor în vigoare şi a instrumentelor juridice internaţionale ratificate de România.

Astfel, instanţa de casare a statuat că nu este suficientă stabilirea caracterului abuziv al preluării, în sensul art. 2, deoarece art. 29 în forma redată anterior distinge între diferitele tipuri de preluare, de care leagă producerea unor efecte juridice distincte în planul naturii măsurilor reparatorii.

De asemenea s-a mai statuat prin aceeaşi decizie de casare că

Normele de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001, relevante în cauză, nu condiţionează restituirea în natură de atitudinea subiectivă a unităţii deţinătoare la data dobândirii, fiind suficientă, în contextul art. 21 alin. (2), o valoare a acţiunilor statului superioară valorii imobilului, respectiv, în contextul art. 29, evidenţierea imobilului în patrimoniul societăţii, cu orice titlu, chiar sub titlu de proprietar.

Intenţia legiuitorului de a asigura restituirea în natură a acestor imobile, independent de titlul în baza cărora au fost dobândite şi de eventuala bună - credinţă la acel moment este confirmată de faptul că s-a prevăzut acoperirea prejudiciului creat acestor din urmă persoane juridice prin executarea unor hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile care obligă la restituirea în natură către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.

Obligaţia plăţii unor despăgubiri cu această cauză juridică a fost stabilită în sarcina instituţiei publice implicate în privatizare şi în favoarea cumpărătorului cu care aceasta a încheiat contracte de vânzare-cumpărare de acţiuni prin art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale - astfel cum a fost modificat prin art. 30 din Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării.

Pentru considerentele expuse,instanţa de casare a mai statuat că este necesară lămurirea situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe baza unei completări la expertiza în construcţii deja efectuată, totodată, pe aspectul valabilităţii titlului statului constituit prin preluarea imobilului în litigiu de la autorul intervenientului.

Pe acest temei, instanţa de casare a casat decizia recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului întervenientului, exclusiv pe aspectul naturii măsurii reparatorii cuvenite acestuia, din perspectiva arătată anterior.

În ceea ce priveşte recursul A.V.A.S., instanţa de casare a reţinut următoarele:

Cererea formulată de către SC M.G. SA Timişoara în cadrul primului ciclu procesual parcurs în cauză, în faţa Tribunalului Timiş, a vizat chemarea în judecată a A.V.A.S. şi a SIF M. SA, în temeiul dispoziţiilor art. 27 (devenit 29) alin. (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001, care prevăd obligaţia instituţiei publice implicate în privatizare de a propune măsurile reparatorii în echivalent.

În rejudecare după casare, Tribunalul Timiş a calificat această cerere drept o cerere de chemare în garanţie de natura celei prevăzute de art. 60 C. proc. civ. şi a dispus citarea în cauză a acestor persoane juridice, cu toate că intervenientul H.C. s-a opus la extinderea cadrului procesual subiectiv, iar prin hotărârea pronunţată, constatând că reclamanţii şi intervenientul principal sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii în echivalent, a dispus obligarea A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

Curtea de Apel Timişoara a menţinut această obligaţie în sarcina A.V.A.S., însă numai în favoarea intervenientului principal.

Prin motivele de recurs, A.V.A.S. a criticat exclusiv modul de soluţionare a cererii de chemare în garanţie de către instanţa de apel, în ceea ce priveşte menţinerea dispoziţiei de admitere a acestei cereri.

S-a susţinut, în principal, că pârâta care a formulat cererea de intervenţie forţată nu a căzut în pretenţii, iar prin admiterea acestei cereri, nu se pot crea raporturi juridice directe între intervenientul forţat şi alte părţi decât cea care l-a atras în proces pe terţ.

Prin decizia de casare sus evocată au fost apreciate ca fondate susţinerile cu acest obiect ale recurentei A.V.A.S.

În ceea ce priveşte admisibilitatea cererii de chemare în garanţie, s-a reţinut că, prin cererea de chemare în garanţie, pârâta nu a formulat pretenţii proprii faţă de A.V.A.S. (eventual, întemeiate pe dispoziţiile art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997 anterior menţionate), pentru situaţia în care ar fi obligată la restituirea în natură, ci a indicat pe titularul obligaţiei de emitere a deciziei cu propunere de despăgubiri, în situaţia în care nu ar fi posibilă restituirea în natură.

Instanţele de fond au dat eficienţă pretenţiilor pârâtei întocmai cum au fost formulate, respectiv în sensul stabilirii unei obligaţii în sarcina A.V.A.S. şi în favoarea intervenientului principal în cazul în care pârâta nu ar cădea în pretenţii, nefiind posibilă restituirea în natură a imobilului.

Or, finalitatea cererii de chemare în garanţie este incompatibilă cu cea urmărită de legiuitor prin dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., care reglementează ipoteza contrară, cea în care în sarcina părţii în proces, în speţă, a pârâtei, s-ar stabili în prezenta cauză vreo obligaţie în favoarea reclamantului.

Prin aceeaşi decizie de casare, s-a mai statuat că în cazul în care se va constata că intervenientul este îndreptăţit doar la măsuri reparatorii în echivalent, nu va fi posibilă obligarea în acest proces a A.V.A.S. la emiterea unei decizii cu propunere de despăgubiri, finalitate pe care intervenientul nici nu a urmărit-o, din moment ce nu a formulat pretenţii în acest sens, dimpotrivă, s-a opus la atragerea acesteia în proces ca terţ intervenient.

Instanţa de casare a mai statuat că va fi activată obligaţia legală a A.V.A.S. de soluţionare a notificării, care i-a fost deja înaintată de către Municipiul Lugoj încă din data de 24 iulie 2001, a cărei dispoziţie privind propunerea de măsuri reparatorii în echivalent nu va fi atacată, la rându-i, în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, ci va fi înaintată, în măsura în care va conţine propunere de despăgubiri, C.C.S.D., conform art. 16.1 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr. 1095/2005.

Aceeaşi instanţă de casare a mai statuat că, în măsura în care este necesar ca reclamantul să depună alte acte doveditoare, în vederea calculării despăgubirilor de către C.C.S.D., căreia A.V.A.S. îi va înainta decizia conţinând propunerea de despăgubiri, împreună cu notificarea şi întreaga documentaţie prevăzută de art. 16 alin. (2) din Titlul VII, A.V.A.S. va proceda în conformitate cu dispoziţiile art. 25.1 din H.G. nr. 250/2007 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 5007.2/30/2005.

Invocând calitatea de moştenitor al defunctei I.M., a solicitat introducerea în cauză în calitate de reclamant Crăciunescu Ioan.

În cauză a fost efectuat un supliment de expertiză tehnică.

Prin Decizia civilă nr. 1050/A din 20 octombrie 2011 a Curţii de Apel Timişoara au fost admise apelurile declarate şi pe cale de consecinţă schimbată în parte sentinţa în sensul respingerii contestaţiei reclamanţilor, fiind obligată chemata în garanţie A.V.A.S. să emită dispoziţie motivată pe numele intervenientului H.C.N., prin care să propună acordarea de despăgubiri pentru întreg imobilul în litigiu, fiind menţinută în rest sentinţa apelată.

Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs reclamanţii M.I.G. şi I.R., intervenientul H.C.N. şi chemata în garanţie A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 6105 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Dosar nr. 359/1/2012) a fost respinse ca inadmisibile recursurile declarate de reclamanţi, fiind admise recursurile declarate de intervenient în nume propriu şi de A.V.A.S.

În consecinţă, decizia a fost casată în parte, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel; a fost menţinută decizia recurată sub aspectul respingerii cererii formulată de reclamanţii M.I.G. şi I.R.

Pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut că recursurile reclamanţilor sunt inadmisibile, faţă de statuările deciziei de casare pronunţată anterior în cauză.

Cu privire la celelalte recursuri, s-a reţinut că, deşi prin decizia de recurs s-a reţinut relevanţa în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei „ imobile preluate cu titlu valabil", instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiei date sub acest aspect de instanţa de recurs, în casarea anterior dispusă.

Astfel, s-a reţinut că în condiţiile în care art. 29 din Lege prevede că pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din Lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Întrucât în considerentele deciziei de apel nu se regăseşte o apreciere a caracterului preluării imobilului, din perspectiva titlului statului astfel constituit, iar aceasta presupune evaluarea probatoriului administrat - activitate care nu este la îndemâna instanţei de recurs, s-a trasat sarcină în acest sens instanţei de apel cu ocazia rejudecării cauzei.

După cum rezultă din considerentele deciziei de apel, instanţa nu s-a conformat măsurii dispuse de instanţa de recurs, iar recurentul intervenient s-a prevalat prin cererea de recurs de nevalabilitatea titlului statului - chestiune asupra căreia nu se poate pronunţa instanţa de recurs, după cum s-a reţinut şi în decizia pronunţată anterior în cauză.

Pentru motivele detaliate în analiza recursului formulat de către A.V.A.S., instanţa de recurs anterioară a apreciat că cererea pârâtei a fost în mod nelegal calificată drept o cerere de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate fiind inadmisibile.

Totodată s-au arătat motivele pentru care nu s-a procedat la admiterea recursului acestei părţi şi s-a dispus rejudecarea celor două apeluri, avându-se în vedere chestiunile de drept deja dezlegate.

Prin decizia de casare, s-a recomandat instanţei in rejudecare să se pronunţe totodată şi asupra cererilor formulate de către chemata în garanţie SIF M. SA susţinute atât prin întâmpinarea formulată în cauză, cât şi la cuvântul pe fond.

Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Timişoara sub nr. 359/1/2012, fiind ataşat şi Dosarul nr. 4550/30/2001 al Tribunalului Timiş.

Astfel prin Decizia civilă nr. 128 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, au fost admise apelurile declarate de intervenientul în nume propriu H.C.N. şi de chemata în garanţie A.V.A.S., s-a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul respingerii cereii de chemare în judecată formulată de reclamanţii I.R. şi M.I.G., a fost obligată pârâta SC M.G. SA Timişoara să restituie în natură intervenientului în interes propriu H.C.N. în cotă de 1/1 parte imobilul din Lugoj, Calea Timişorii înscris în C.F. Lugojul Român, compus din terenşi teren cu clădire principală cu etajşi clădire parter de 1.274 mp. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. Bucureşti formulată de pârâtă şi menţinută în rest hotărârea primei instanţe.

Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut următoarele considerente:

În aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a reţinut că, faţă de statuările cu caracter obligatoriu din deciziile de casare pronunţate în cauză, în rejudecare urmează a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului vizând imobilul în litigiu, pentru ca în funcţie de această împrejurare să se stabilească posibilitatea restituirii sau nu în natură a imobilului în litigiu ; asupra situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; asupra activării obligaţiei A.V.A.S. de soluţionare a notificării înaintate de Municipiul Lugoj (în situaţia în care imobilul nu va fi restituit în natură), câtă vreme cererea formulată împotriva A.V.A.S. nu are natura unei cereri de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate de pârâtă fiind inadmisibile (Decizia civilă nr. 2883 din 07 mai 2010 şi Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie); asupra cererilor formulate de chemata în garanţie SIF M. SA, susţinute prin întâmpinarea formulată în cauză şi la cuvântul pe fond (Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție ).

La dosar a fost ataşat Dosarul nr. 4550/2001 al Tribunalului Timiş la care sunt anexate dosarele vizând litigiile purtate între părţile din prezentul dosar şi respectiv între antecesorii lor, cu privire la imobilul în litigiu.

Astfel cu privire la valabilitatea titlului statului instanţa de apel a reţinut următoarele aspecte :

Imobilul în litigiu a fost evidenţiat iniţial în cartea funciară ca „ Arător în Voiaga” fila 5 Dosar nr. 5007/2005 al Tribunalului Timiş).

În fapt, pe terenul proprietatea antecesorului intervenientului exista un edificat (această situaţie nefiind contestată în cauză decât sub aspectul suprafeţei construite şi adăugirilor efectuate), edificat preluat de stat în baza Legii nr. 119/1948, dată fiind intreprinderea de tăbăcărie ce funcţiona în imobil.

Instanţa de apel a reţinut astfel că potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) pct. 36 din Legea nr. 119/1948 au fost naţionalizate toate tăbăcăriile având o instalaţie de forţă motrice de cel puţin 20HP; că art. 11 alin. (1) din Lege a prevăzut că statul va acorda proprietarilor şi acţionarilor intreprinderilor, despăgubiri potrivit procedurii prevăzute de art. 11 alin. (2) - (14) din lege; că art 15 din aceeaşi lege a prevăzut şi excepţiile de la regula acordării de despăgubiri .

Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 la data formulării cererii de intervenţie, fac parte din domeniul statului bunurile dobândite în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării, instanţele judecătoreşti fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

La data naţionalizării imobilului, în vigoare era Constituţia din 1948 care recunoştea şi garanta proprietatea particulară (art. 8) şi prevedea că dacă interesul general o cere, mijloacele de producţie care sunt proprietatea particulară a persoanelor fizice pot deveni proprietatea statului, în condiţiile prevăzute de lege (art. 11).

Rezultă, astfel, că preluarea imobilului în litigiu presupunea, pentru a fi conformă Constituţiei, respectarea dispoziţiilor Legii nr. 119/1948.

Or, din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că, în cauză, aceste dispoziţii nu au fost respectate.

Astfel, deşi legea prevedea acordarea de despăgubiri pentru bunurile naţionalizate, în cauză nu s-a dovedit că fostul proprietar al intreprinderii ar fi fost despăgubit şi nici că s-ar fi încadrat în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 15 din Lege, situaţii reprezentând excepţii de la obligaţia de dezdăunare.

Pe de altă parte, potrivit art. 2 din Lege, odată cu întreprinderile principale se naţionalizează întreprinderile anexe şi instalaţiile ce servesc în mod permanent activităţii întreprinderii.

Or, în cauză, reţine instanţa de apel, prin efectul aceleiaşi legi de naţionalizare a trecut în proprietatea statului şi locuinţa antecesorului intervenientului, contrar normei menţionate.

S-a mai reţinut că la data predării bunului, România semnase Tratatul de la Paris din 10 februarie 1947 şi că prin art. 3 din tratat, România se obliga să ia toate măsurile necesare pentru a asigura cetăţenilor folosinţa drepturilor omului. Or, preluarea imobilului în condiţiile mai sus-arătate, contravenea obligaţiei astfel asumată de Statul Român.

În aceeaşi idee, s-a mai reţinut că la data preluării, C. civ. prevedea că „nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire” (art. 481 C. civ.), naţionalizarea fiind, în cauză, contrară menţionatei norme, câtă vreme dovada acordării de despăgubiri nu a fost făcută.

Din această perspectivă instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu.

Prin Decizia civilă nr. 2883 din 07 mai 2010 pronunţată în Dosarul nr. 987/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, conform celor mai sus-arătate că se impune verificarea valabilităţii titlului statului întrucât „în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din lege, aceea privind restituirea în natura a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate”; în acelaşi sens şi tot cu caracter obligatoriu s-a dispus prin Decizia de casare nr. 6105 din 09 octombrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţinând că instanţa de trimitere nu s-a conformat celor dispuse prin decizia de casare iniţială.

Având în vedere aceste considerente şi reţinând nevalabilitatea titlului statului, văzând că, faţă de probele administrate, imobilul nu este unul nou în sensul art. 18 din Legea nr. 10/2001, iar valoarea acţiunilor statului este mai mică decât valoarea imobilului în litigiu (aspect stabilit ca urmare a celor dispuse prin decizia de casare iniţială prin raportul de expertiză efectuat în Dosarul nr. 5007.2/30/2005 al Curţii de Apel Timişoara), având în vedere şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei SC M.G. SA Timişoara la restituirea în natură a imobilului în litigiu către intervenientul în interes propriu H.C.N.

Instanţa de apel a mai reţinut că prin Decizia de casare nr. 2883 din 07 mai 2010 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a calificat ca inadmisibilă prin prisma dispoziţiilor art. 60 C. proc. civ. cererea de chemare în garanţie a A.V.A.S. formulată de pârâtă, motiv pentru care a fost admis apelul A.V.A.S. şi respinsă ca atare cererea formulată în contradictoriu cu aceasta.

Pe de altă parte, câtă vreme, conform celor mai sus-arătate, s-a dispus restituirea în natură a imobilului, în prezenta cauză nu poate fi stabilită nici o obligaţie a A.V.A.S., nici faţă de pârâtă şi nici faţă de intervenient.

Instanţa de apel a mai reţinut că, în condiţiile în care prin sentinţa apelată a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a SIF M. SA, această parte nu are calitate procesuală pasivă în căile de atac şi cum cele reţinute nu au mai fost criticate, au intrat în puterea de lucru judecat.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată, instanţa de apel a reţinut că intervenientul deşi a formulat cerere de acordare a lor, nu a făcut nici o dovada în acest sens.

Cum doar chemata în garanţie SIF M. SA a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.124 lei, în baza art. 274 C. proc. civ. instanţa de apel a dispus obligarea pârâtei SC M.G. SA la plata lor către intimată.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât reclamanţii I.R. şi M.I.G., cât şi pârâta SC M.G. SA.

În ce priveşte recursul reclamanţilor I.R. şi M.I.G., este de reţinut că nu a fost motivat nici prin cererea de recurs şi nici printr-un script separat, în termenul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 301 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârâta SC M.G. SA.vizează urrmătoarele aspecte de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.:

Astfel, pârâta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită interpretare atât stării de fapt cât şi de drept, că a fost încălcată puterea de lucru judecat consfinţită prin deciziile de casare motiv pentru care se susţine şi încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în condiţiile în care statuările, recomandările şi problemele de drept dezlegate prin deciziile de casare au efect obligatoriu pentru instanţă în rejudecare.

Or, susţine pârâta în condiţiile în care fondul cauzei dedus judecaţii a fost „dezlegat juridic”prin deciziile de casare pronunţate în cauză, intrând în puterea lucrului judecat aspectele de fond dezlegate, hotărârea instanţei de apel este fără posibilitate de echivoc nelegală.

O altă critică adusă hotărârii vizează faptul că instanţa de apel nu numai că a nesocotit sporul de valoare evident (majoritar) adus de pârâtă imobilului, dar a încalcat şi principiul îmbogăţirii fără just temei.

Din această perspectivă pârâta arată că instanţa de apel ignoră dreptul său de proprietate, dobândit printr-un contract legal şi opozabil, precum şi faptul că datorită sporului de valoare adus, imobilul se încadrează în noţiunea de imobil „nou” în definiţia legiuitorului, în speţă operând de jure şi principiul accesiunii imobiliare.

Pârâta solicită modificarea în parte a deciziei recurate în sensul obligării chematei în garanţie A.V.A.S. să emită o dispoziţie motivată pe numele intervenientului H.C.N., prin care să se propună acordarea de despăgubiri în echivalent în condiţiile legii speciale, art. 27 (devenit 29) alin (2) şi (3) din Legea nr. 10/2001 pentru întreg imobilul înscris în C.F. Lugojul Român.

Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs invocate şi a dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte recursul declarat de reclamanţii I.R. şi M.I.G., este de reţinut că acesta nu a fost motivat, nici prin cererea de recurs şi nici printr-un script separat în temenul de recurs prevăzut de art. 301 C. proc. civ.

Astfel, dispoziţiile art. 303 C. proc. civ. prevăd că recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar termenul pentru depunerea motivelor se socoteşte de la comunicarea hotărârii, chiar dacă recursul s-a făcut înainte.

Art. 306 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute în alin. (2).

Cum, în cauză recursul declarat de reclamanţi, nu a fost motivat înăuntrul termenului de recurs, este incidentă sancţiunea nulităţii acestuia în temeiul art. 306 C. proc. civ., în speţă neexistând nici motive de ordine publică care, în condiţiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., să fie puse în dezbaterea părţilor din oficiu de către instanţă.

Din perspectiva celor expuse, urmează a se constata nulitatea recursului reclamanţilor.

În ce priveşte recursul pârâtei SC M.G. SA, sunt de reţinut următoarele aspecte:

Faţă de statuările, recomandările şi problemele de drept dezlegate prin Deciziile de casare nr. 2883 din 7 mai 2010 Dosarele civile nr. 987/1/2009 şi respectiv nr. 6105 din 9 octombrie 2012 (Dosar civil nr. 359/1/2012) ale Înaltei Curții de Casație și Justiție, instanţa de apel în rejudecare în aplicarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., în mod corect a reţinut că, în rejudecare urma a se pronunţa asupra valabilităţii titlului statului vizând imobilul în litigiu, pentru ca în funcţie de această împrejurare să se stabilească posibilitatea restituiri sau nu a imobilului în natură.

Totodată s-a dat îndrumarea instanţei de trimitere să se pronunţe asupra situaţiei de fapt pe aspectul evaluării valorice comparative necesare stabilirii incidenţei în cauză a ipotezei din art. 21 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; asupra activării obligaţiei A.V.A.S. de soluţionare a notificării înaintate de Municipiul Lugoj (în situaţia în care imobilul nu va fi restituit în natură), câtă vreme cererea formulată împotriva A.V.A.S. nu are natura unei cereri de intervenţie forţată în sensul art. 60 C. proc. civ., pretenţiile astfel formulate de pârâtă fiind inadmisibile şi asupra cererilor formulate de chemata în garanţie SIF M. SA, susţinute prin întâmpinarea formulată în cauză şi la cuvântul pe fond (Decizia civilă nr. 6105 din 09 octombrie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justișie).

Casarea cu trimiterea cauzei spre rejudecare, dispusă prin decizia nr. 6105/9 octombrie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, s-a datorat tocmai nerespectării deciziei de casare nr. 2883/7 mai 2010, reţinându-se că deşi prin decizia de casare anterioară, s-a statuat asupra relevanţei în cauză a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 830 din 8 iulie 2008 cu privire la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001, prin abrogarea sintagmei „ imobile preluate cu titlu valabil”, instanţa de apel nu s-a conformat dispoziţiei date sub acest aspect de instanţa de recurs .

În condiţiile în care art. 29 din Lege prevede că pentru imobilele preluate cu titlu valabil şi evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, per a contrario, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil se aplică regula instituită prin art. 1 din Lege, aceea privind restituirea în natură a imobilului evidenţiat în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate.

Din această perspectivă, a statuărilor obligatorii din decizia de casare, este de reţinut că i mobilul a fost naţionalizat în temeiul Legii nr. 119/1948 pentru naţionalizarea întreprinderilor industriale, la data naţionalizării având destinaţia de atelier de tăbăcărie, Statul intabulându-şi dreptul de proprietate dobândit prin naţionalizare la 20 august 1949 în C.F. din 20 august 1948.

Ulterior, imobilul a intrat în patrimoniul Î.I.R.P. din Timişoara, iar prin privatizare, în patrimoniul SC C. SA Timiş, societate comercială la care Statul Român era acţionar majoritar.

Recurenta SC M.G. SA Timişoara a dobândit imobilul de pe piaţa de capital la data de 11 iunie 2001, în baza actului adiţional autentificat din 11 iunie 2001.

Or, la data intrării acestui imobil în patrimoniul SC M.G. SA Timişoara, era deja în vigoare Legea nr. 10 din 14 februarie 2001.

Un alt aspect ce se impune a fi reţinut este că, la data de 11 iunie 2001, când a operat transferul de proprietate în patrimoniul recurentei SC M.G. SA Timişoara privind imobilul în litigiu, era deja notată în cartea funciară acţiunea în revendicarea imobilului şi restabilirea situaţiei anterioare, încă din 10 mai 1999 (Dosar civil nr. 670/1999 al Judecătoriei Lugoj). De altfel, notificarea din 10 mai 2001 trimisă prin executor judecătoresc poartă aceeaşi dată de 10 mai 1999.

Nefondată este şi critica vizând faptul că instanţa de apel nu a făcut referire la investiţiile efectuate la imobil şi că prin sporul de valoare adus imobilului, acesta s-ar încadra în noţiunea de imobil „nou” în definiţia legiuitorului. În condiţiile în care instanţa de casare prin decizia sus evocată, a statuat că celelalte dezlegări de drept din Decizia nr. 2883 din 7 mai 201 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, prin care s-au stabilit limitele de rejudecare, au intrat în puterea lucrului judecat, criticile menţionate nu mai pot fi examinate şi de altfel, nu fac obiectul litigiului.

Ca atare, instanţa de apel a avut în vedere toate aspectele şi problemele de drept dezlegate prin cele două decizii de casare, conformându-se întocmai recomandărilor acestora, motiv pentru care critica pârâtei legată de încălcarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., este nefondată.

Nefondată este şi critica legată de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care hotărârea cuprinde atât argumentele de fapt cât şi de drept, pe care instanţa şi-a argumentat soluţia, neexistând motive străine de cauză, sau contradictorii.

Cu privire la motivul de nelegalitate întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. invocat de pârâtă, se impune mai întâi observaţia că dezvoltarea criticii pe acest temei nu întruneşte ipoteza avută în vedere de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., prin interpretarea sa instanţa să fi schimbat natura ori înţelesul lămurit vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecăţii.

Invocarea interpretării greşite a actului juridic dedus judecăţii, aplicarea greşita a legii de către instanţă cu raportare la interpretarea probelor, sunt aspecte care vizează temeinicia deciziei şi nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac, excedând motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Or, din perspectiva celor expuse, a recomandărilor, statuărilor şi problemelor de drept dezlegate prin deciziile de casare sus evocate, niciuna dintre criticile pârâtei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul pârâtei SC M.G. SA urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamanţii I.R. şi M.I.G. împotriva Deciziei nr. 128 din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC M.G. SA împotriva aceleiaşi decizii.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1338/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie...  ICCJ. Decizia nr. 1414/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1353/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs