ICCJ. Decizia nr. 1463/2014. Civil. Obligatia de a face. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1463/2014
Dosar nr. 20602/3/2011
Şedinţa publică de la 10 aprilie 2014
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 20602/3/2011, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA a chemat în judecată pârâta SC G.S.G. SRL solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la respectarea obligaţiilor asumate prin contractul din 1 august 2007, încheiat între reclamantă în calitate de beneficiar şi pârâtă în calitate de prestator, în sensul finalizării lucrărilor de construcţie şi amenajare arhivă în hala de revizii şi reparaţii locomotive din cadrul remizei circulare a Depoului Bucureşti Triaj; obligarea la plata de daune cominatorii în sumă de 100 lei pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei; obligarea la plata sumei de 9.900,05 lei reprezentând penalităţi conform facturii din 19 august 2010, calculate de la 20 mai 2010, plata acestora în continuare până la reluarea lucrărilor.
Prin sentinţa civilă nr. 14984 din 24 octombrie 2012, Tribunalul Bucureşti a respins cererea formulată ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Tribunalul a apreciat că reclamanta nu a dovedit îndeplinirea propriilor obligaţii de plată a contravalorii lucrărilor executate şi dată fiind interdependenţa şi reciprocitatea obligaţiilor născute din contracte sinalagmatice nu poate solicita executarea contractului, pârâta opunându-i excepţia de neexecutare.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 200 din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis apelul şi a schimbat sentinţa atacată în sensul că a admis cererea în parte; a obligat pârâta să execute contractul din 1 august 2007, în sensul finalizării lucrărilor de construcţie şi amenajare arhivă; a r espins ca neîntemeiate cererile privind obligarea la plata daunelor cominatorii şi penalităţi, conform facturii din 19 august 2010.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut următoarele:
Prin art. 18 din contractul încheiat, părţile au convenit ca plata să se efectueze numai în temeiul situaţiilor de lucrări acceptate de beneficiar, şi a proceselor - verbale prevăzute în proiect, în termen de 30 de zile de la data primirii facturii de la beneficiar.
Prin art. 15.2 din contract, prestatorul şi-a rezervat dreptul de a sista lucrările sau de a diminua ritmul execuţiei, dacă beneficiarul nu plăteşte în termen de 28 de zile de la expirarea termenului prevăzut de art. 18.2.
Din pricina întârzierilor la plată înregistrate, prestatorul a procedat la diminuarea ritmului de lucru şi ulterior la sistarea lucrărilor.
Prin adresa din 2009 beneficiarul a comunicat că va proceda la plata eşalonată a sumelor restante, în intervalul 1 martie 2009 - 30 aprilie 2009, ritm al plăţilor apreciat ca nesatisfăcător, astfel că prin adresa din 3 aprilie 2009, prestatorul a solicitat comunicarea de către beneficiar a angajamentului privind plata restanţelor, achitarea soldului în maxim 5 zile şi continuare lucrărilor sau rezilierea contractului conform art. 23.1 coroborat cu art. 18.2, art. 23.2 pct. a şi art. 23.3 pct. g din contract.
În cazul lipsei unui răspuns până la 8 aprilie 2009 s-a solicitat ca adresa să fie asimilată unei cereri de reziliere.
Beneficiarul nu a dat curs solicitărilor în sensul şi în termenul solicitat, prin adresa din 14 aprilie 2009 a convocat prestatorul în vederea încheierii unui act adiţional la contract, privind şi modul de achitare a sumelor restante.
Prin notificarea din 6 mai 2009 beneficiarul a reiterat cererea de reziliere a contractului.
La 29 mai 2009 s-a încheiat procesul - verbal de recepţie cantitativă şi calitativă prevăzut de art. 23.5 din contract, prin care au fost predate lucrările efectuate, documentele şi întregul amplasament către beneficiar. Acest proces - verbal nu se regăseşte la dosarul cauzei.
Prin adresa din 18 decembrie 2009 beneficiarul a încunoştinţat prestatorul cu privire la achitarea integrală a contravalorii facturilor emise, solicitând conform art. 18.2 din contract reluarea lucrărilor în cel mai scurt timp posibil; prin adresa din 7 ianuarie 2010 dând dispoziţie de reîncepere a lucrărilor.
Prestatorul a solicitat rezilierea contractului în temeiul art. 23.1 lit. d), art. 18.2 şi art. 23.2 lit. a), ca urmare a neîndeplinirii de către beneficiar a obligaţiei de plată a facturilor aferente lucrărilor executate.
Aceste prevederi contractuale cuprind pact comisoriu expres de gradul II, prin care părţile au convenit ca în cazul în care partea nu va executa obligaţiile la care s-a angajat, cealaltă are dreptul să desfiinţeze unilateral contractul, rezilierea operând în temeiul declaraţiei unilaterale de rezoluţie a părţii îndreptăţite.
Rezultă că părţile nu au înţeles să excludă intervenţia judecătorului în declararea rezilierii, fapt ce implică intervenţia instanţei în constatarea îndeplinirii condiţiilor cerute pentru desfiinţarea contractului în temeiul declaraţiei unilaterale.
În cauză, debitorul a sesizat instanţa cu cerere de executare a contractului, în condiţiile în care obligaţia nu numai că nu a fost executată înainte de declararea rezilierii de către prestator, ci mai mult ulterior notificării rezilierii.
Instanţa a constatat că pactul comisoriu expres este stipulat exclusiv în favoarea creditorului obligaţiilor neexecutate, acesta fiind singura parte în drept să desfiinţeze contractul, sau în cauză, să invoce în apărare rezilierea.
Întrucât creditorul SC G.S.G. SRL nu a opus rezilierea contractului în prezentul proces şi nici nu a solicitat pe cale separată constatarea rezilierii, în considerarea principiului disponibilităţii, instanţa apreciază că acesta a revenit asupra alegerii sale optând pentru executarea contractului.
Aşa cum rezultă din raportul de expertiză depus la dosarul cauzei, toate facturile emise de prestator au fost achitate cu ordine de plată şi ordine de compensare, inclusiv contravaloarea facturii emise pentru penalităţile de întârziere aferente.
Reţinând incidenţa art. 969 C. civ. raportat la art. 18.2 din contractul părţilor, în condiţiile în care prestatorul nu a solicitat a se constata intervenirea rezilierii convenţionale s-a apreciat întemeiată cererea privind obligarea acestuia la finalizarea lucrărilor de construcţie şi amenajare în termenii contractului din 1 august 2007, referitor la obiectiv şi preţ.
Cât priveşte aplicarea art. 22.1 din contract s-a reţinut că beneficiarul este îndreptăţit la penalităţi de întârziere de 0,01 % din valoarea lucrărilor neexecutate, numai în situaţia în care prestatorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract din vina sa exclusivă, dispoziţii ce nu îşi găsesc aplicarea în cauză, neexecutarea fiind determinată de întârzierile în plata contravalorii lucrărilor executate, cu încălcarea art. 18 din contract, de către beneficiar.
În consecinţă, suma de 9.900,05 lei solicitată cu titlul de penalităţi de întârziere, conform facturii din 19 august 2010 nu este datorată.
S-a constatat că prin cererea introductivă, instanţa nu a fost învestită cu privire la obligaţia de garanţie a lucrărilor deja efectuate la care au fost constatate deficienţe.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta, cât şi pârâta.
Reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa a pronunţat o decizie nelegală reţinând că daunele cominatorii în cuantum de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligaţiei reprezintă o sancţiune civilă fiind aplicabile dispoziţiile art. 5803 alin. (5) C. proc. civ.
În conformitate cu prevederile art. 18.2 din contractul încheiat de părţi, pârâta a fost informată despre achitarea integrală a debitului şi s-a solicitat reluarea lucrărilor iar la 7 iulie 2010 reclamanta recurentă a emis dispoziţia de începere a lucrărilor.
Ca mijloc de constrângere s-a solicitat obligarea intimatei la plata de daune cominatorii de 100 lei/zi de întârziere până la executarea obligaţiei.
Instanţa a pronunţat o decizie nelegală reţinând că dispoziţiile art. 22.1 din contractul din 1 august 2007 nu îşi găsesc aplicabilitatea în cauză.
Potrivit dispoziţiilor art. 22.1 „în cazul în care, din vina sa exclusivă, prestatorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract, beneficiarul are dreptul de a deduce din preţul contractului, ca penalităţi, o sumă echivalentă cu cota procentuală din preţul contractului în valoare de 0,01 % pe zi din valoarea lucrărilor”.
Recurenta - reclamantă a solicitat reluarea lucrărilor, lucrări pe care pârâta refuză să le înceapă, deci vina aparţine prestatorului care a refuzat reluarea lucrărilor, astfel că acesta trebuie să plătească penalităţi în sumă de 9.900,05 lei.
Instanţa nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată solicitate în temeiul art. 274 C. proc. civ.
Sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 100 lei/zi de întârziere daune cominatorii până la executarea obligaţiei, la plata sumei de 9.900,05 lei reprezentând penalităţi conform facturii din 19 august 2010, penalităţi calculate până la data de 20 mai 2010 şi plata acestora în continuare până la reluarea lucrărilor şi a cheltuielilor de judecată efectuate atât pe fondul cauzei, în apel şi în recurs.
Pârâta SC G.S.G. SRL critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:
Instanţa a interpretat în mod greşit actul juridic dedus judecăţii, schimbând astfel înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Urmare a nerespectării repetate de către beneficiar a obligaţiei de plată, în temeiul art. 18.2, art. 23.1 lit. d) şi art. 23.2 lit. a) pârâta a procedat la rezilierea contractului din 1 august 2007, începând cu data de 29 mai 2009, din culpa exclusivă a reclamantei. La această dată a fost încheiat procesul - verbal de recepţie calitativă şi cantitativă semnat de reprezentanţii celor două părţi contractante.
Instanţa a reţinut în mod greşit că, contractul din 1 august 2007 este sistat.
Prin contract părţile au stabilit prin pact comisoriu expres de gradul IV ca, în cazul în care una dintre părţi nu îşi va executa obligaţiile la care s-a angajat, cealaltă parte este îndreptăţită să desfiinţeze unilateral contractul, rezilierea operând în temeiul declaraţiei unilaterale de rezoluţiune a părţii îndreptăţite.
Pârâta şi-a exercitat dreptul de opţiune între a desfiinţa contractul prin voinţa sa unilaterală sau a accepta executarea contractului, alegând în mod clar, fără echivoc, opţiunea de reziliere a contractului, prin notificarea transmisă debitoarei obligaţiei neexecutate cu adresa din 6 mai 2009.
Aceasta a fost opţiunea SC G.S.G. SRL de rezilierea a contractului pentru neexecutarea obligaţiei de plată de către beneficiara reclamantă manifestată expres, opţiune asupra căreia nu a revenit.
Instanţa de apel menţionează cu privire la îndeplinirea integrală a obligaţiei de plată de către reclamantă a lucrărilor executate până la momentul rezilierii contractului, însă nu precizează că aceste plăţi au fost efectuate integral, astfel cum rezultă şi din raportul de expertiză contabilă, după momentul rezilierii contractului.
Sunt invocate dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi se solicită admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii apelului şi menţinerea ca temeinică şi legală a sentinţei civile nr. 14984 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti.
SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA a formulat întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta SC G.S.G. SRL.
În şedinţa publică de la 10 aprilie 2014, pârâta prin avocat a depus la dosar copia procesului - verbal de recepţie calitativă şi cantitativă încheiat la 29 mai 2009 între părţi.
Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că recursul declarat de reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA este nefondat şi urmează a fi respins, iar recursul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL urmează a fi admis şi va fi modificată decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 14984 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pentru următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul declarat de reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA.:
Codul de procedură civilă nu cuprinde dispoziţii privind obligarea debitorului la plata daunelor cominatorii. Este adevărat că prin Decizia nr. 20 din 12 decembrie 2005 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că daunele cominatorii reprezintă o sancţiune pecuniară aplicată de instanţele de judecată în vederea asigurării obligaţiilor de a face sau de a nu face, raţiunea lor fiind exercitarea unei constrângeri asupra debitorului care persistă în neexecutarea obligaţiei asumate.
Ulterior însă, art. 5803C. proc. civ. a fost modificat prin Legea nr. 459/2006, astfel că prin această modificare C. proc. civ. nu mai prevede posibilitatea obligării debitorului obligaţiei de a face la plata daunelor cominatorii.
Aşa fiind, în mod corect a fost respinsă cererea privind daunele cominatorii în cuantum de 100 lei pe zi de întârziere până la executarea obligaţiei.
Cu privire la penalităţile de întârziere, s-a reţinut în mod corect faptul că suma de 9.900,05 lei solicitată cu titlul de penalităţi de întârziere, conform facturii din 19 august 2010 nu este datorată.
Aceasta deoarece potrivit dispoziţiilor art. 22.1 din contract beneficiarul este îndreptăţit la penalităţi de întârziere de 0,01 % din valoarea lucrărilor neexecutate numai în situaţia în care prestatorul nu reuşeşte să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin contract din vina sa exclusivă. În speţă însă, neexecutarea a fost determinată de întârzierile în plata contravalorii lucrărilor executate, cu încălcarea art. 18 din contract, de către beneficiar.
În ceea ce priveşte faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii privind cheltuielile de judecată, din practicaua deciziei recurate nu rezultă că apelanta - reclamantă a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
Din practicaua deciziei reiese că apelanta - reclamantă, prin consilier juridic, solicită admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei atacate, în sensul admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
Ca atare, critica privind cheltuielile de judecată este nefondată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL.
Reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA nu a respectat în repetate rânduri obligaţia de plată la termenele scadente, astfel că pârâta a procedat în temeiul art. 18.2, art. 23.1 lit. d) şi art. 23.2 lit. a) la rezilierea contractului din 1 august 2007 începând cu data de 29 mai 2009.
La dosar s-a depus copia procesului - verbal de recepţie calitativă şi cantitativă încheiat la 29 mai 2009 între reprezentanţii celor două părţi.
Potrivit acestui proces - verbal: „Lucrările au fost executate conform proiectului de execuţie şi corespund calitativ.
De asemenea, au fost predate toate documentele de certificarea calităţii lucrărilor executate.
La această dată a fost predat amplasamentul reprezentanţilor beneficiarului”.
În aceste condiţii este de necontestat opţiunea de reziliere a contractului a societăţii pârâte.
Ca atare, s-a reţinut în mod greşit de către instanţa de apel că întrucât creditorul SC G.S.G. SRL nu a opus rezilierea contractului în prezentul proces şi nici nu a solicitat pe cale separată constatarea rezilierii, în considerarea principiului disponibilităţii apreciază că acesta a revenit asupra alegerii sale optând pentru executarea contractului.
În realitate, pârâta nu a optat pentru executarea contractului ci pentru rezilierea acestuia, procesul - verbal de la 29 mai 2009, fiind o dovadă în acest sens, câtă vreme au fost predate toate documentele de certificarea calităţii lucrărilor executate şi a fost predat amplasamentul reprezentanţilor beneficiarului.
Înalta Curte reţine şi faptul că părţile restante şi penalităţile au fost efectuate integral, după momentul încheierii procesului - verbal din 29 mai 2009.
În aceste condiţii în mod greşit s-a reţinut ca întemeiată cererea privind obligarea pârâtei la finalizarea lucrărilor de construcţie şi amenajare în termenii contractului din 1 august 2007 referitor la obiectiv şi preţ.
Faţă de aceste considerente, potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recursul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL Bucureşti va fi admis şi se va modifica decizia recurată în sensul că va respinge apelul formulat de reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 14984 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată către pârâta SC G.S.G. SRL Bucureşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA Bucureşti împotriva Deciziei civile nr . 200 din 17 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Admite recursul declarat de pârâta SC G.S.G. SRL Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii, pe care o modifică în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta SC S.N.T.F.M. C.F.R.M. SA Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 14984 din 24 octombrie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Obligă recurenta reclamantă SC S.N.T.F.MA. C.F.R.M. SA Bucureşti la plata sumei de 4,15 lei cheltuieli de judecată către pârâta SC G.S.G. SRL Bucureşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1461/2014. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1464/2014. Civil. Pretenţii. Suspendare... → |
|---|
