ICCJ. Decizia nr. 1464/2014. Civil. Pretenţii. Suspendare executare silită. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1464/2014
Dosar nr. 55704/3/2011
Şedinţa publică de la 10 aprilie 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, sub nr. 55704/3/2011, reclamanta SC T.A. SRL Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC E.F. SA Păntăşeşti solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 240.964,06 lei, contravaloarea serviciilor prestate şi a sumei de 464.360,19 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere calculate până la data de 21 aprilie 2011.
Pârâta a depus întâmpinare la data de 06 decembrie 2011, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
La termenul de judecată din 24 februarie 2012 instanţa a admis excepţia tardivităţii depunerii întâmpinării, apreciind că pârâta a pierdut dreptul de a invoca excepţia relativă a necompetenţei şi a dispus unirea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 6028 din 4 mai 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC T.A. SRL Bucureşti în contradictoriu cu pârâta SC E.F. SA Păntăşeşti, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 240.964,06 lei, cu titlu de preţ şi suma de 240.964,06 lei, cu titlu de penalităţi de întârziere, precum şi suma de 12.865,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că între reclamanta SC T.A. SRL, în calitate de prestator, şi pârâta SC E.F.SA, în calitate de beneficiar, s-a încheiat contractul de prestare de servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003.
Prin acest contract, SC T.A. SRL s-a obligat faţă de beneficiar să presteze, contra cost, servicii de publicitate în scopul promovării produselor şi serviciilor acestuia, precum şi să îi cesioneze drepturile de proprietate intelectuală asupra operei publicitare incluse în materialul publicitar creat şi produs.
Pentru plata serviciilor prestate, SC T.A. SRL a emis pe numele pârâtei SC E.F. SA mai multe facturi fiscale pe care pârâta Ie-a achitat în parte, respectiv: factura fiscală din 02 mai 2007, în valoare de 108.684,65 lei, scadentă la data de 17 mai 2007, din care a mai rămas de plată suma de 60.319,11 lei; factura fiscală din 17 octombrie 2007, în valoare de 109.628,69 lei, scadentă la data de 01 noiembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 59.628,69 lei; factura fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 16.547,66 lei, scadentă la data de 04 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 6.547,66 lei; factura fiscală din 19 noiembrie 2007, în valoare de 113.558,34 lei, scadentă la data de 4 decembrie 2007, din care a mai rămas de plată suma de 48.558,34 lei şi factura fiscală din 17 decembrie 2007, în valoare de 115.910,26 lei, scadentă la data de 01 ianuarie 2008, din care a mai rămas de plată suma de 65.910,26 lei.
În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune instanţa a reţinut că pretenţia reclamantei are drept cauză contractul de prestări-servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 şi facturile emise de SC T.A. SRL în temeiul acestuia în perioada mai -decembrie 2007 şi este o acţiune în executarea obligaţiilor asumate de SC E.F. SA prin acest act juridic.
Termenul de prescripţie al acţiunii având ca obiect plata sumei de bani pretinse cu titlu de preţ de reclamantă este termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, care curge conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la scadenţa obligaţiei de plată a preţului, stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de părţile litigante.
S-a apreciat că, contrar susţinerilor pârâtei SC E.F. SA, termenul de prescripţie al sumelor facturate s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958, prin plăţile parţiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce formează obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaştere tacită a dreptului de creanţă pretins de reclamantă.
Pentru ca plăţile parţiale efectuate de pârâtă în temeiul facturilor fiscale ce constituie obiectul cererii de chemare în judecată să nu fi produs efectul înteruptiv de prescripţie, era necesar ca pârâta să indice fără echivoc în corespondenţa comercială sau în actul de plată că înţelege să achite numai serviciile prestate corespunzător sub aspect calitativ şi cantitativ, de reclamantă, contestând restul serviciilor a căror plată reclamanta a pretins-o prin emiterea facturilor şi pe care pârâta le apreciază ca fiind necorespunzătoare.
Cum în raport de datele la care reclamanta a susţinut că pârâta a făcut plăţi parţiale, necontestate de pârâtă, termenul de prescripţie de 3 ani care a început atunci să curgă, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, instanţa a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Asupra fondului cauzei, prima instanţă a reţinut că art. 969 C. civ. prevede forţa obligatorie a contractului, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la despăgubiri.
Având în vedere că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea obligaţia de a achita preţul serviciilor ce i-au fost prestate şi apreciind că prin depunerea facturilor fiscale a căror plată parţială a solicitat-o, ce au forţă probantă împotriva pârâtei, conform art. 1176 C. civ., deoarece au fost primite de aceasta şi nu au fost contestate într-un termen rezonabil de la primire, şi au fost chiar achitate parţial, astfel cum a probat reclamanta prin depunerea extraselor de cont, instanţa a constatat probat dreptul de creanţă invocat de reclamantă, şi a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preţ al serviciilor prestate.
Prima instanţă a înlăturat apărarea pârâtei, potrivit căreia serviciile prestate de reclamantă a căror plată a fost solicitată prin cererea de chemare în judecată, nu ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ în lipsa unor probe.
În privinţa penalităţilor de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadenţă a preţului serviciilor prestate.
Faţă de dispoziţiile art. 1088 alin. (2) C. civ. şi art. 43 C. com., întrucât raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, debitorul obligaţiei de plată fiind de drept în întârziere, instanţa a constatat că pârâta datorează şi penalităţile de întârziere pretinse de reclamantă, în baza art. 12 alin. (6) din contractul de prestări-servicii, al căror cuantum nu poate depăşi însă câtimea debitului asupra căruia sunt calculate întrucât contractul a fost încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr. 469/2002, iar conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei prevederi contrare în contract, cuantumul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi câtimea debitului asupra căruia sunt calculate.
În baza art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 12.865,56 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând cuantumul taxei judiciare de timbru şi al timbrului judiciar plătit de reclamantă pentru soluţionarea părţii din cererea de chemare în judecată.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie 2012, a respins apelul formulat de pârâta SC E.F. SA împotriva sentinţei civile nr. 6028 din 04 mai 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata SC T.A. SRL, ca nefondat.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Referitor la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune s-a reţinut că în mod corect a apreciat prima instanţă că plăţile parţiale au semnificaţia recunoaşterii dreptului în sensul art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, deoarece în cazul unei datorii nerecunoscute, refuzul de plată ar trebui să fie total. Efectuând însă o plată parţială, debitorul a recunoscut corelativ dreptul de creanţă al creditorului său, contestând practic doar întinderea acestuia, astfel încât în mod firesc, pentru restul sumei rămasă neachitată, începe să curgă o nouă prescripţie.
Instanţa a respins critica privind faptul că instanţa de fond nu ar fi analizat şi motivat soluţia de respingere a excepţiei de neexecutare a contractului invocată de apelantă, faţă de considerentele de la pct. 4.2 din sentinţa primei instanţe.
Astfel, sub un prim aspect, instanţa de fond a reţinut că pârâta nu a circumstanţiat şi probat susţinerea potrivit căreia serviciile prestate de reclamanta intimată ce fac obiectul prezentului litigiu nu ar fi fost corespunzătoare din punct de vedere calitativ şi cantitativ.
Cât priveşte excepţia de neexecutare a contractului, s-a reţinut că acesta este un mijloc de apărare, aflat la dispoziţia părţii căreia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i incumbă, fără ca partea ce pretinde această executare să-şi fi executat propria obligaţie. în aceste condiţii, pârâta, căreia i s-a pretins plata unei sume de bani, prin emiterea facturii pentru serviciile prestate de către reclamantă, ar fi trebuit să indice în mod concret ce servicii dintre cele individualizate în cuprinsul facturii apreciază că nu au fost executate, sau dacă au fost executate necorespunzător în ce constă neconformitatea serviciului.
Că pârâta a recunoscut parţial executarea unor servicii dintre cele facturate, făcând plăţi parţiale, situaţie în raport de care pârâtei îi revenea sarcina de a indica în concret ce servicii a înţeles să conteste, pentru ca intimata să aibă posibilitatea de a proba, la rândul său în concret, prestarea serviciului contestat.
Referitor la susţinerile făcute de pârâtă prin cererea de apel în argumentarea excepţiei de neexecutare a contractului, instanţa a constat că invocata neexecutare este analizată prin raportare la dispoziţiile pct. 1 din anexa E la contractul de prestare servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 într-o formă care nu mai era în vigoare la data emiterii facturilor ce fac obiectul prezentului litigiu, astfel că facturile invocate de reclamantă sunt corespunzătoare serviciilor prestate în lunile mai 2007, octombrie-decembrie 2007, perioadă pentru care dispoziţiile pct. 1 din anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 fuseseră modificate prin actul adiţional din 15 iunie 2005, în care la art. 3 se prevedea în mod expres că începând cu 15 iunie 2005, astfel că acesta, în noua sa formă prevedea că beneficiarul va achita lunar agenţiei suma de 18.750 euro + T.V.A. pentru serviciile de creaţie (spoturi T.V., spoturi radio, machete presa scrisă, postere, Posm mic - sticker, display, hanger) prestate în favoarea beneficiarului.
În consecinţă, prin modificarea expresă a dispoziţiilor acestui articol din contract, plata lunară a sumei de 18.750 euro în intervalul de referinţă nu mai era condiţionată de predarea unui anumit număr de proiecte de creaţie sau concepte, motiv pentru care susţinerile pârâtei în sensul neprestării serviciilor sub aspect cantitativ sunt lipsite de relevantă.
Aşadar, câtă vreme în facturile invocate de reclamantă se indică în mod expres că reprezintă contravaloarea a trei categorii de servicii pentru care pct. 1, 3 şi 4 din anexa la contractul din 01 noiembrie 2003 prevăd plăţi lunare în sume fixe (18.750 euro, 7.500 euro şi 1.200 euro + T.V.A.), iar pârâta a recunoscut aceste facturi prin plăţi parţiale, fără a fi însă în măsură să indice în concret ce servicii a înţeles să recunoască şi să achite, în mod corect a apreciat prima instanţă că excepţia de neexecutare invocată de aceasta nu poate fi reţinută.
De asemenea, factura din 19 noiembrie 2007 a fost emisă pentru servicii de consultanţă media, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 şi 3 din actul adiţional din 01 septembrie 2006, pentru suma de 16.547,66 lei, din care pârâta a achitat la 08 octombrie 2008 suma de 10.000 lei, la fel, fără a indica nici un criteriu după care a considerat ca fiind executat serviciul facturat doar în limita sumei plătite.
Pentru a aprecia dacă prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului în sensul art. 297 C. proc. civ., instanţa de apel trebuie să se raporteze la obiectul judecăţii, astfel cum acesta a fost fixat prin cererea de chemare în judecată sau prin eventuale cereri reconvenţionale sau conexe, şi în nici un caz prin raportare la toate apărările invocate de pârât.
Pe de altă parte, în mod corect nu a fost reţinută susţinerea pârâtei în sensul că după 31 decembrie 2007, respectiv după data la care contractul din 01 noiembrie 2003 şi-a încetat efectele prin ajungerea la termen, nu ar mai putea fi obligată la plata de penalităţi în temeiul art. 12 alin. (6) din contract, deoarece şi această clauză şi-ar fi încetat valabilitatea.
Interpretarea pârâtei în sensul că după ajungerea la termen nicio clauză din contract nu ar mai putea fi invocată deoarece acestea şi-ar fi pierdut valabilitatea nu poate fi primită, căci ar însemna ca orice pretenţii ar avea părţile una faţă de cealaltă să nu poată fi invocate decât în perioada de valabilitate a contractului, ulterior nemaiputând fi angajată răspunderea contractuală deoarece contractul nu mai există, fiind ajuns la termen.
De asemenea, nu s-ar putea reţine nici că ar exista vreo îndoială în ceea ce priveşte interpretarea clauzei prevăzută la art. 12 alin. (6) din contract, simpla apreciere a apelantei în sensul că aceasta nu ar mai putea fi invocată după data de 31 decembrie 2007 nefăcând ca această clauză să devină echivocă, astfel încât în cauză să devină incidente dispoziţiile art. 983 C. civ.
În privinţa motivelor suplimentare invocate prin completarea motivelor de apel, instanţa a apreciat că acestea nu pot fi reţinute, întrucât instanţa de fond nu avea cum să pună în discuţia părţilor art. 1176 C. civ., câtă vreme acesta a vizat exclusiv interpretarea probelor administrate în dosar.
Împotriva Deciziei civile nr. 510/2012 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a declarat recurs pârâta SC E.F. SA Pantăşeşti, întemeiat pe art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, admiterea excepţiei prescripţiei şi respingerea acţiunii reclamantei ca prescrisă, iar pe fond, admiterea recursului, modificarea deciziei, în principal, admiterea apelului său şi respingerea acţiunii reclamantei, urmare a admiterii excepţiei de neexecutare a contractului, iar în secundar, admiterea excepţiei inadmisibilitătii penalităţilor calculate după data de 31 decembrie 2007 şi reducerea cuantumului acestora la 361,66 lei.
În criticile formulate recurenta pârâtă a susţinut în esenţă următoarele:
- Că, instanţa de apel în mod nelegal a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, deoarece nu există nici un text legal care să echivaleze plata unei sume înscrise pe o factură cu recunoaşterea restului de plată de pe factura respectivă.
În acest sens a susţinut că societatea sa nu a recunoscut niciodată serviciile a căror contravaloare este pretinsă în cadrul prezentei acţiuni şi cu atât mai mult un drept de acţiune al reclamantei cu privire la aceste servicii, în condiţiile în care din materialul probator administrat nu rezultă că pârâta ar fi recunoscut prestarea vreunui serviciu de către reclamantă, neexistând niciun act sau fapt care să confirme prestarea acestora în perioada 2003-2007, a serviciilor a căror contravaloare se solicită în cadrul prezentei acţiuni.
Plata unor servicii din aceeaşi perioadă nu poate şi nu trebuie a fi interpretată ca o recunoaştere a altor servicii, respectiv a datoriei asupra sumelor neplătite în condiţiile în care din modalitatea concretă de plată a serviciilor, se poate observa că nu a existat un refuz pur şi simplu de plată a unui debit restant, ci a existat un refuz de plată a unei părţi a serviciilor din anumite luni (mai, octombrie, noiembrie şi decembrie 2007).
În consecinţă, apreciază recurenta că, achitând o sumă aferentă nivelului calitativ şi cantitativ al serviciilor prestate, pentru sumele pretinse suplimentar de către reclamantă nu s-a întrerupt termenul de prescripţie, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 16 din Decretul nr. 167/1958.
- Invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a arătat că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1169 şi art. 1203 C. civ., prin admiterea unei cereri care nu a fost dovedită, sens în care probaţiunea ce se impunea a fi făcută consta în indicarea de către reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai, octombrie, noiembrie şi decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente care să ateste serviciile de consultanţă, cele 5 concepte aferente fiecărei luni din cele 4 ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora, procesele verbale întocmite în acest sens, iar în al doilea rând prin efectuarea unei expertize de specialitate, care să stabilească situaţia de fapt, probe ce nu au fost făcute în cauză, situaţie în care au fost încălcate şi prevederile art. 9 alin. (3) din contract.
În raport de dispoziţiile art. 1203 C. civ., a arătat că deşi prezumţiile reprezintă unul din mijloacele de probă reglementate şi admise de lege, acestea nu pot fi folosite în mod excesiv şi nejustificat, în lipsa vădită a unor dovezi, iar simplul fapt că în această perioadă de 4 ani a efectuat plata numai pentru anumite facturi, concluzia instanţei de apel în sensul că a aceasta a prestat şi serviciile aferente sumelor neachitate, este greşită.
- Recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, că a schimbat înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, cu referire expresă la contractul de prestări servicii de publicitate din 1 noiembrie 2003, astfel cum acesta a fost modificat prin actele adiţionale succesive ce fac parte integrantă din acesta, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Recurenta a susţinut că reclamanta conform art. 9 alin. (3) din contract, avea obligaţia de a face dovada livrării lunare a materialelor de publicitate de o anumită calitate şi într-o anumită cantitate livrate societăţii sale, aspect care nu a fost dovedit, interpretând greşit faptul că societatea sa s-a obligat la plata unei sume lunare de 18.750 euro, indiferent de numărul de proiecte de creaţie sau concepte livrate
În cadrul acestui motiv este încadrată şi eroarea pe care o face instanţa de apel prin respingerea excepţiei inadmisibilitătii penalităţilor calculate după data de 31 decembrie 2007, când contractul părţilor şi-a încetat efectele, astfel că în baza clauzei penale din contract prevăzută la art. 12 alin. (6), părţile au înţeles să evalueze valoarea penalităţilor la nivelul de 0,15% din suma rămasă neplătită şi că după această dată nu se mai pot solicita penalităţi în baza acesteia, calculul penalităţilor urmând a fi făcut în condiţiile dreptului comun.
Că reclamanta a solicitat plata de penalităţi în baza unei clauze penale din contractul de prestări servicii, însă clauza respectivă, ca de altfel întregul contract, produce efecte până la data de 31 decembrie 2007.
Dacă o obligaţie de plată nu a fost achitată la scadenţă, ea poate să genereze eventuale penalităţi până la data de 31 decembrie 2007, însă după acea dată, clauza penală în baza căreia urma a se percepe penalităţi, nu mai produce efecte.
Interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii cu privire la acordarea penalităţilor de 0,15% pe zi de întârziere, deci la un nivel care nu era prevăzut în contract, instanţa a încălcat şi prevederile art. 969 C. civ.
Intimata reclamantă SC T.A. SRL a depus note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Înalta Curte, analizând Decizia civilă nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele şi lucrările dosarului şi de dispoziţiile aplicabile în cauză, constată că recursul declarat de pârâta SC E.F. SA. Păntăşeşti este nefondat.
- În privinţa excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune al reclamantei este de reţinut că potrivit art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acţiune având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar conform art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ, termenul de prescripţie este de 3 ani şi el începe să curgă conform regulii stabilite de art. 7 alin. (1) din acelaşi act normativ, de la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv de la scadenţa obligaţiei de plată a preţului, stabilită conform art. 12.2 din contractul încheiat de părţile în litigiu.
Astfel, se constată că în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti faptul că dreptul la acţiune al reclamantei împotriva pârâtei SC E.F. SA s-a născut la scadenţa obligaţiei de plată a preţului, că termenul de prescripţie al sumelor facturate s-a întrerupt, conform art. 16 lit. a din Decretul nr. 167/1958, prin plăţile parţiale efectuate de aceasta în temeiul facturilor fiscale ce formează obiectul litigiului, acestea constituind o recunoaştere tacită a dreptului de creanţă pretins de reclamantă.
Efectul acestei întreruperi este, potrivit art. 17 alin. (1) şi (2) din acelaşi act normativ, ştergerea prescripţiei începute şi curgerea unei noi prescripţii de 3 ani.
Cum în raport de datele la care reclamanta a susţinut că pârâta a făcut plăţi parţiale, necontestate de pârâtă, termenul de prescripţie de 3 ani care a început atunci să curgă, nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv la data de 28 iulie 2011, instanţa în mod corect a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
- Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
De altfel, se reţine că, recurenta a invocat şi motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., dar se constată că prin aceste critici a vizat de fapt, cum de altfel a şi precizat, greşita interpretare a clauzelor contractului, nu natura juridică a actului încheiat de părţi, aceste critici putând fi încadrate şi analizate în cadrul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În speţă, prin prisma acestui motiv de recurs, s-a pus în discuţie nerespectarea prevederilor art. 969 C. civ., în raport de executarea obligaţiilor asumate de pârâtă prin contract, care fac obiectul cauzei deduse judecăţii.
Astfel, este de necontestat că părţile au încheiat contractul menţionat, în condiţiile art. 969-970 C. civ. şi că potrivit art. 969 C. civ., convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, dar în cauză nu se poate reţine că, instanţa de apel a încălcat principiul ce se desprinde din dispoziţiile art. 969 C. civ., în condiţiile în care a dat eficienţă tocmai clauzelor înserate de părţi în contractul semnat, iar art. 1073 C. civ. instituie dreptul creditorului de a obţine îndeplinirea exactă a obligaţiei, în caz contrar având dreptul la despăgubiri.
Având în vedere că pârâtei în calitate de beneficiar al serviciilor prestate îi revenea obligaţia de a achita preţul acestora, Curtea de Apel Bucureşti în virtutea rolului devolutiv al apelului, apreciind că prin depunerea facturilor fiscale a căror plată parţială a fost solicitată, facturi care au fost primite şi nu au fost contestate de pârâtă într-un termen rezonabil de la primire, şi au fost chiar achitate parţial, astfel cum a rezultat prin depunerea extraselor de cont, a constatat probat dreptul de creanţă invocat de reclamantă, şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 240.964,06 lei, cu titlu de preţ al serviciilor prestate, conform art. 1176 C. civ.
Cât priveşte excepţia de neexecutare a contractului, se constată că aceasta a fost analizată prin raportare la modificarea expresă a dispoziţiilor pct. 1 din anexa E la contractul de prestare servicii de publicitate, în raport de care plata lunară a sumei de 18.750 euro nu mai era condiţionată de predarea unui anumit număr de proiecte de creaţie sau concepte, astfel că argumentele pârâtei sub acest sunt lipsite de relevantă.
- Legat de susţinerile recurentei pârâte în sensul că, în cauză au fost încălcate prevederile art. 1169, precum şi ale art. 1203 C. civ., este de observat că în dezvoltarea acestor critici, recurenta vizează greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în contradicţie cu întreg probatoriul administrat în cauză, în sensul că probaţiunea se impunea a fi făcută cu indicarea de către reclamantă a serviciilor prestate pentru perioada mai, octombrie, noiembrie şi decembrie 2007, în primul rând prin comenzi, documente care să ateste serviciile de consultanţă, cele 5 concepte aferente fiecărei luni din cele 4 ale perioadei supuse analizei, dovada comunicării acestora, procesele verbale întocmite în cauză, iar în al doilea rând prin efectuarea unei expertize de specialitate, care să stabilească situaţia de fapt, că deşi prezumţiile reprezintă unul din mijloacele de probă reglementate şi admise de lege, acestea nu pot fi folosite în mod excesiv şi nejustificat, în lipsa unor probe ce nu au fost făcute în cauză, dar greşita reţinere a situaţiei de fapt în raport de greşita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.
Altfel spus, critica recurentei pentru stabilirea situaţiei de fapt nu se converteşte în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute.
Reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de apel nu mai este posibilă, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
De altfel, argumentele aduse în sprijinul criticilor formulate demonstrează nu numai faptul că nu sunt în concordanţă cu cerinţele motivelor de nelegalitate invocate, ci evidenţiază nemulţumirea recurentei sub aspectul în care instanţa a înţeles să interpreteze materialul probator administrat în cauză, care excede competenţei instanţei de recurs, respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
În concluzie, cu referire la motivele invocate se va reţine că recurenta prin argumentele aduse a cerut instanţei de recurs să statueze asupra cauzei ca atare, judecând în fond şi nu doar să verifice decizia instanţei de apel în ce priveşte modul de aplicare al legii.
- În privinţa penalităţilor de întârziere, s-a apreciat că aceasta constituie o modalitate de reparare a prejudiciului produs prestatorului prin neplata la scadenţă a preţului serviciilor prestate.
Clauza penală este acea convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei de către debitorul său.
Nici critica prin care recurenta pârâtă a susţinut că după 31 decembrie 2007, data la care contractul de prestări servicii de publicitate din 01 noiembrie 2003 şi-a încetat efectele prin ajungerea la termen şi că societatea sa nu ar mai putea fi obligată la plata penalităţilor în temeiul art. 12 alin. (6) din contract, întrucât şi această clauză şi-ar fi încetat valabilitatea, nu poate fi reţinută în condiţiile în care prejudiciul produs prin neexecutarea, executarea cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei derivate dintr-un contract se extinde şi după data la care acel contract încetează prin ajungerea la termen, astfel că în mod firesc şi clauza penală prin care părţile au stabilit în mod anticipat echivalentul prejudiciului va produce efecte, obligaţia de reparare integrală a prejudiciului avându-şi temeiul în răspunderea contractuală.
Faţă de dispoziţiile art. 1088 alin. (2) C. civ. şi art. 43 C. com., întrucât raportul juridic dedus judecăţii are caracter comercial, debitorul obligaţiei de plată fiind de drept în întârziere, se reţine că în mod just instanţa de apel a constatat că pârâta datorează şi penalităţile de întârziere pretinse de reclamantă, în baza art. 12 alin. (6) din contractul de prestări-servicii, al căror cuantum nu poate depăşi însă câtimea debitului asupra căruia sunt calculate întrucât contractul a fost încheiat în perioada în care era aplicabilă Legea nr. 469/2002, iar conform art. 4 alin. (3) din acest act normativ, în lipsa unei prevederi contrare în contract, cuantumul penalităţilor de întârziere nu poate depăşi câtimea debitului asupra căruia sunt calculate.
Pentru raţiunile mai sus înfăţişate, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie legală, context în care motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul pârâtei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC E.F. SA Păntăşeşti împotriva Deciziei civile nr. 510 din 19 decembrie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 aprilie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1463/2014. Civil. Obligatia de a face.... | ICCJ. Decizia nr. 1465/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
