ICCJ. Decizia nr. 1515/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1515/2014
Dosar nr. 42378/3/2009
Şedinţa publică din 21 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele.
Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2009, reclamantul B.I.A. a solicitat anularea Deciziei nr. 282 din 25 septembrie 2009, emisă de către intimata A.V.A.S., prin care a fost respinsă notificarea din 2009, formulată în baza Legii nr. 10/2001, iar pe cale de consecinţă să îi fie restituită suprafaţa de teren revendicată.
În motivarea cererii, contestatorul a arătat că în calitate de moştenitor legal al defunctului B.I., în baza sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000, i s-a atribuit lotul în suprafaţă de 5.000 mp teren arabil, situat în intravilanul municipiului Moineşti. Din această suprafaţă de 5.000 mp, 3.457 mp erau ocupaţi de către SC F.S.Z. SA, în baza unui contract de închiriere încheiat pentru perioada 1958-1989.
Contestatorul a mai arătat că, în baza sentinţei menţionate, a intrat în posesia unei suprafeţe de aproximativ 1.300 mp, pentru diferenţă, SC S.F.S. SA obţinând fraudulos certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 04 iulie 1997, prin eludarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991.
Prin sentinţa civilă nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut în fapt că prin notificarea din 2001, comunicată prin B.EJ. B.E., contestatorul a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 3.457 mp, situat în Moineşti, care se regăseşte în patrimoniul SC F.S. SA Zemeş, societate privatizată de intimata A.V.A.S., iar prin Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009, notificarea a fost respinsă, întrucât nu face obiectul Legii nr. 10/2001, petentul B.A. figurând în sentinţa civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, pronunţată de Judecătoria Moineşti, ca fiind proprietarul imobilului revendicat.
Prima instanţă a reţinut că în speţă contestatorul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului solicitat şi nici a calităţii sale de moştenitor al fostului ori adevăratului proprietar.
S-a reţinut şi că, în lipsa oricăror probe, sunt inaplicabile în speţă dispoziţiile legii de referinţă nr. 10/2001, conform cărora în absenţa unor probe contrare, existenţa şi după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea prin care s-a dispus măsura preluării abuzive.
Conform susţinerilor contestatorului, tatăl său, B.I., a avut calitatea de proprietar al terenului în cauză, însă această afirmaţie nu a fost probată, după cum nu au fost dovedite nici afirmaţiile referitoare la preluarea abuzivă a terenului. Sub acest aspect, tribunalul a constatat că sentinţa civilă nr. 1140 din 18 aprilie 2000, hotărâre judecătorească cu caracter declarativ prin care s-a luat act de tranzacţia părţilor, este lipsită de valoare probatorie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă, prin Decizia nr. 184 din 9 septembrie 2010 a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva susnumitei sentinţe.
În considerentele hotărârii s-a reţinut că altele sunt motivele pentru care contestaţia apelantului nu era întemeiată, decât cele reţinute de prima instanţă şi, prin prisma acestor constatări, curtea a păstrat sentinţa, însă a substituit motivarea.
S-a motivat hotărârea în sensul că, niciodată nu s-a făcut dovada că bunul a trecut în proprietatea statului, astfel că, prin raportare la domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, imobilul solicitat a fi restituit prin notificare nu face obiectul legii nr. 10/2001.
În acest sens s-a reţinut, din înscrisurile aflate la dosarul primei instanţe că, deşi terenul se află, aparent, în deţinerea Schelei de Foraj Zemeş, niciuna dintre entităţile interogate cu privire la situaţia juridică a bunului nu cunosc informaţii despre modul de preluare a bunului de către stat, neexistând în arhivele SC P. SA ori ale Primăriei Municipiului Moineşti date sau înscrisuri care să ateste această preluare.
În consecinţă, de vreme ce nu există o prezumţie legală în sensul că deţinerea unui bun de către o autoritate semnifică existenţa unui titlu, valabil sau nu, curtea a constat că în speţă nu s-a făcut dovada că bunul a fost preluat în vreuna dintre modalităţile menţionate în art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Or, de vreme ce legea specială se ocupă de „imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989", iar în ipoteză nu se verifică împrejurările ce constituie situaţia premisă a aplicării actului normativ, rezultă că apelantului contestator nu îi este deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001.
Contrar susţinerilor apelantului, curtea a observat că, în fapt, acesta este şi motivul pentru care intimata A.V.A.S. a respins cererea de restituire în natură, reţinând că nu s-a făcut dovada preluării abuzive şi că bunul nu intră în obiectul de activitate al Legii nr. 10/2001.
Din acest punct de vedere sunt lipsite de relevanţă apărările ulterioare ale intimatei (în cadrul contestaţiei), în calea de atac a reclamantului intimata neputând invoca cu succes alte argumente pentru care se impunea respingerea notificării.
Acestea sunt motivele pentru care se impunea respingerea contestaţiei formulate în cauză, deoarece, odată stabilită situarea bunului în afara domeniului de aplicare al legii speciale, nu îşi aveau rostul consideraţiile referitoare la dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi implicit şi la calitatea de proprietar a autorului apelantului ori la efectele juridice ale sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.
Apelantul a invocat această hotărâre pentru a susţine calitatea sa de proprietar şi, implicit, dreptul său la restituire, însă curtea a reţinut că un asemenea act nu face dovada aplicării în beneficiul apelantului a dispoziţiilor reparatorii ale Legii nr. 10/2001.
Dimpotrivă, de vreme ce în anul 2000 s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a dispus partajul între moştenitori cu privire la acest bun, rezultă cu prisosinţă că bunul nu a intrat în proprietatea statului.
S-a mai reţinut şi împrejurarea că, la un moment dat, bunul imobil s-a aflat în închirierea unei entităţi de stat din perioada regimului anterior anului 1989, dar aceasta nu constituie o dovadă a preluării abuzive.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I.A. , invocând incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia civilă nr. 5422 din 23 iunie 2011, Inalta Curte de Casaţie si Justiţie a admis recursul declarat de reclamantul B.I.A. împotriva Deciziei civile nr. 184/A din 09 septembrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de recurs a reţinut următoarele:
Instanţa de recurs este obligată să verifice legalitatea hotărârii cu privire la oricare din motivele prevăzute de lege.
Dar, pentru a putea exercita controlul judiciar, hotărârea atacată trebuie să cuprindă temeiurile de fapt şi de drept care au format convingerea primei instanţe, precum şi cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor.
În speţă, instanţa de apel substituie total motivarea instanţei fondului şi, creează aşa cum bine se arată prin motivele de recurs, o nouă situaţie de fapt, fără a oferi posibilitatea reclamantului de a formula apărări şi în acest sens.
Mai clar, instanţa fondului concluzionează că pretenţiile reclamantului sunt nefondate pe motiv că nu a făcut dovada dreptului de proprietate, în sensul Legii nr. 10/2001, pentru imobilul supus analizei.
Instanţa de apel lasă neanalizate apărările reclamantului formulate prin cererea de apel, prin care invocă că a făcut dovada dreptului de proprietate pentru imobilul solicitat, şi substituind motivarea, respinge apelul cu menţiunea că pentru imobilul ce face obiectul litigiului, reclamantul nu are deschisă calea procedurii administrative reglementată de Legea nr. 10/2001 şi că odată stabilită situaţia bunului în afara domeniului de aplicare a legii speciale, nu îşi aveau rostul consideraţiile referitoare la dovada calităţii de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi implicit şi la calitatea de proprietar a autorului apelantului la măsuri reparatorii ori la efectele juridice ale sentinţei civile nr. 1140 din 18 aprilie 2000.
Or, instanţa sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulată în baza Legii nr. 10/2001, trebuie să cerceteze atât îndeplinirea condiţiilor de formă stabilite de lege pentru dovedirea calităţii de persoane îndreptăţite, cât şi pe acelea care se referă la fondul dreptului dedus judecăţii.
În speţa supusă analizei instanţa de apel avea obligaţia conform dispoziţiilor legii speciale să analizeze atât condiţiile cu privire la calitatea de persoană îndreptăţită a reclamantului, reţinând greşit în acest sens că analiza acestor condiţii „nu îşi au rostul" şi în acelaşi timp pentru stabilirea situaţiei juridice a terenului avea obligaţia să pună în vedere reclamantului să formuleze apărări şi în acest sens.
Cum, în speţă, instanţa nu a respectat aceste prevederi, hotărârea pe care a pronunţat-o nu poate fi analizată sub aspectul legalităţii.
În cazul în care, în cadrul procedurii administrative, notificarea nu este soluţionată în mod corespunzător, cei vătămaţi au deschis accesul la jurisdicţia civilă, situaţie în care instanţa are obligaţia de a judeca toate pretenţiile din cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită.
Neanalizarea de către instanţa de apel a stării de fapt sub niciun aspect şi neexaminarea motivelor de apel echivalează cu necercetarea cererii de apel încălcând astfel garanţiile unui proces echitabil, astfel cum sunt statuate prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În rejudecare, având în vedere şi motivele de apel invocate, precum şi reţinând dispoziţiile obligatorii ale art. 315 C. proc. civ., curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2001 emisă de pârâtă în soluţionarea notificării din 2001, s-a dispus respingerea acesteia, cu motivarea că reclamantul este proprietarul imobilului revendicat.
S-a reţinut că prin notificarea din 2001 reclamantul a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 3.457 mp situată în intravilanul oraşului Moineşti, ocupată de Foraj sonde Zemeş.
Astfel cum rezultă din cuprinsul înscrisurilor depuse în rejudecare, apelantul-reclamant deţine o hotărâre judecătorească anterioară (Decizia civilă nr. 833/2008), în baza căreia s-a admis contestaţia formulată de acesta împotriva deciziei de respingere a notificării din 2001, având ca obiect un teren de 1.121, 8 mp situat în intravilanul oraşului Moineşti.
În cuprinsul acestei hotărâri s-a reţinut, cu putere de lucru judecat, că reclamantul a făcut dovada dreptului său de proprietate asupra terenului cu sentinţa civilă nr. 1140/2004 a Judecătoriei Moineşti, prin care a fost atribuit în lotul sau terenul în discuţie, precum şi cu înscrisul denumit „chitanţă de prelungire a contractului”, din care rezulta faptul preluării terenului de la autorul reclamantului, B.I.
Prin decizia pronunţată de instanţa de recurs în această cauză s-a reţinut, de asemenea, că pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia acest bun a ajuns în detenţia si ulterior proprietatea sa.
A mai reţinut instanţa de control că faptul detenţiei bunului de către pârâta în cauză, în condiţiile neindicării ori neidentificării actului de preluare a bunului, nu exclude îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de dispoziţiile legii speciale.
Curtea a apreciat că deşi în cauză nu poate fi reţinută autoritatea de lucru judecat - având în vedere că nu există identitate de părţi şi nici de obiect între cele două cauze şi având în vedere că hotărârea menţionată priveşte o porţiune de teren aparţinând aceluiaşi reclamant, care face parte din suprafaţa totală menţionată în hotărârea de partaj, în cauză trebuie reţinută puterea de lucru judecat a acestei hotărâri, sub aspectul său pozitiv, în sensul că dezlegarea dată de instanţa anterioară nu va putea fi contrazisă de judecata de faţă, astfel că ea se impune ca o chestiune prejudicială deja dezlegată şi în cadrul acestui dosar, urmând să fie avută în vedere în analiza criticilor formulate prin motivele de apel.
Efectul pozitiv al puterii lucrului judecat se manifestă ca prezumţie, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să demonstreze modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părţi, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care nu prezintă tripla identitate cu primul, dar care are legătură cu aspectul litigios dezlegat anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.
Această reglementare a puterii de lucru judecat în forma prezumţiei vine să asigure, din nevoia de ordine şi stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătoreşti. Prezumţia nu opreşte judecata celui de-al doilea proces, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare şi care nu pot fi ignorate.
Prin urmare, cele reţinute în cadrul hotărârii mai sus expuse, cu privire la dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului, cât şi cu privire la preluarea imobilului de către stat fără titlu au valoare probatorie şi în prezenta cauză şi se coroborează şi cu celelalte probatorii administrate în prezentul litigiu.
Astfel, prin raportul de expertiză tehnică efectuat în cauză s-a identificat terenul ce face obiectul notificării şi s-au stabilit vecinătăţile acestuia, stabilindu-se totodată că imobilul-teren nu se suprapune cu suprafaţa de 0,33 ha din titlul de proprietate din 1995 emis pe numele B.I., ci se învecinează cu acest teren pe latura de nord. Se menţionează, totodată, că terenul nu are nicio legătură cu imobilul ce face obiectul titlului de proprietate din 31 august 1995 emis pe numele B.G.I.
Cât priveşte dovedirea dreptului de proprietate al reclamantului asupra terenului ce face obiectul notificării, curtea a reţinut că aceasta se face în condiţiile Legii nr. 10/2001, condiţii mai accesibile faţă de dreptul comun, fiind acceptate de legiuitor şi alte mijloace de probă în afară de actele translative de proprietate, inclusiv expertize judiciare sau extrajudiciare.
Astfel, conform prevederilor art. 23 din Lege: „Actele doveditoare ale dreptului de proprietate ori, după caz, ale calităţii de asociat sau acţionar al persoanei juridice, precum şi, în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate şi, după caz, înscrisurile care descriu construcţia demolată şi orice alte înscrisuri necesare evaluării pretenţiilor de restituire decurgând din prezenta lege, pot fi depuse până la data soluţionării notificării”.
Conform normelor metodologice de interpretare a Legii nr. 10/2001, art. 22.1 „prin acte doveditoare se înţelege:
a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras carte funciară, act sub semnătură privată şi altele asemenea);
b) actele juridice care atestă calitatea de moştenitor (certificat de moştenitor, testament, acte de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate);
c) orice acte juridice sau susţineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă[ art. 2 alin. (1) din lege]; în cazul exproprierii prevăzute de art. 11 din Lege sunt suficiente indicarea actului de expropriere şi, eventual, prezentarea procesului-verbal încheiat cu această ocazie ori a acordului la expropriere;
d) orice acte juridice care atestă deţinerea proprietăţii de către persoana îndreptăţită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, procesul-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparţinea persoanei respective, pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);
e) în cazul în care construcţia a fost demolată, orice act juridic care descrie construcţia demolată;
f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptăţită înţelege să se prevaleze în susţinerea cererii sale;
g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptăţită înţelege să le folosească în dovedirea cererii sale;
h) declaraţii notariale date de persoana care se pretinde îndreptăţită, pe propria răspundere, şi care sunt solicitate de unitatea deţinătoare sau de entitatea învestită cu soluţionarea notificării în scopul fundamentării deciziei.
22.2. Se admit numai copii legalizate sau certificate de pe actele doveditoare referitoare la proprietate şi la calitatea de moştenitor”.
Rezultă, aşadar, că sintagma „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” are în accepţiunea legii speciale un conţinut mai larg decât cel al noţiunii similare corespunzătoare dreptului comun în materie.
Curtea a apreciat, astfel cum s-a reţinut mai sus, că în cauză trebuie reţinută valoarea probatorie a celor statuate de instanţele de apel şi recurs în cauză având ca obiect contestaţia împotriva deciziei de soluţionare a notificării din 2001 - litigiu similar cu cel dedus judecaţii în prezenta cauză, în cadrul căruia au fost analizate aceleaşi înscrisuri privind dovedirea dreptului de proprietate a reclamantului în cauză şi raportat şi la probatoriile administrate în prezenta cauză se va reţine ca fiind dovedită această calitate.
Cât priveşte dovada preluării abuzive a imobilului în proprietatea statului, curtea a reţinut că din înscrisurile administrate în cauză, coroborat cu concluziile raportului de expertiză efectuat, rezultă că bunul este în detenţia pârâtei, astfel încât se poate concluziona că în cauză a avut loc o preluare de fapt a bunului, preluare care, în mod evident, se încadrează la noţiunea de „preluare abuzivă” avută în vedere de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 2 lit. i) din Legea nr. 10/2001.
Se vor reţine în cauză şi cele statuate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 1379/2010, astfel cum s-a reţinut mai sus, în sensul că pârâta s-a aflat în imposibilitate de a indica actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia deţine bunul, iar deţinerea acestui bun de către pârâtă nu exclude îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de dispoziţiile legii speciale.
Prin urmare, curtea a reţinut că reclamantul în cauză are calitatea de persoană îndreptăţită, iar cum terenul pentru care s-a formulat notificare nu poate fi restituit în natură (aspect recunoscut de către reclamant prin cererea precizatoare) în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în cuprinsul cărora se prevede ca „în situaţia în care restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu mai este posibilă, singura măsură reparatorie în echivalent care se acordă este compensarea prin puncte, prevăzută în cap. III.”
Pentru aceste considerente, curtea de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ., prin Decizia nr. 146/A din 19 septembrie 2013, a admis apelul formulat de apelantul-reclamant B.I.A., împotriva sentinţei civile nr. 1415 din 27 noiembrie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 42378/3/2009, în contradictoriu cu intimata A.V.A.S.
A fost schimbată în tot sentinţa apelată, în sensul că;
A fost admisă contestaţia.
A fost anulată Decizia nr. 282 din 25 septembrie 2009 emisă de A.V.A.S. şi, în consecinţă, a fost obligată intimata să emită o nouă decizie prin care să propună acordarea de măsuri compensatorii în condiţiile legii, pentru terenul în suprafaţă de 3.457 mp situat în Moineşti, judeţul Bacău.
Împotriva menţionatei hotărâri a declarat recurs reclamantul B.I.A., criticând-o pentru nelegalitate sens în care, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut că în mod greşit instanţa de apel i-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent doar pentru suprafaţa de 3457 mp, când, de fapt, trebuia să reţină şi să oblige intimata să emită decizie pentru 3787 mp, pe amplasamentul indicat, astfel cum rezultă din materialul probator aflat la dosarul cauzei.
În mod greşit instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată solicitate de către reclamant şi care au fost dovedite în cauză, constând în onorariul achitat pentru expertiza cadastrală şi contravaloarea biletelor de călătorie de la domiciliu la sediul instanţelor de judecată.
Decizia curţii de apel a fost recurată şi de pârâta A.A.A.S. (fostă A.V.A.S.) care, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susţinut următoarele:
- au fost greşit interpretate şi aplicate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în sensul că imobilul în litigiu s-ar afla în deţinerea sa.
Nu are obligaţia legală de a restitui în natură imobilele revendicate de foştii proprietari, obligaţii ce revine exclusiv unităţii deţinătoare a imobilului, conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, ale căror dispoziţii au fost citate.
Este fără echivoc că norma legală menţionată instituie obligaţia transmiterii notificării unităţii deţinătoare a imobilelor supuse dispoziţiilor acestei legi.
Or, în raport de obiectul său de activitate şi în exercitarea atribuţiilor ce-i revin în procesul de privatizare a societăţilor comerciale, pârâta nu are calitate de proprietar şi nici de deţinător al bunurilor din patrimoniul acestora, ci este doar acţionar în numele statului.
- nelegal a fost anulată dispoziţia din 25 septembrie 2009 emisă de pârâtă. Actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea dispoziţiilor legale incidente şi în raport de actele doveditoare depuse la dosarul administrativ aferent notificării. Nu au fost depuse acte doveditoare nici în ceea ce priveşte preluarea pretins abuzivă a imobilului de către stat, care, în raport de probaţiunea cauzei relevă împrejurarea că bunul se află în stăpânirea reclamantului.
În mod greşit a fost obligată să emită o nouă decizie prin care să propună măsuri reparatorii în echivalent, întrucât, potrivit dispoziţiilor legale în vigoare în actuala reglementare, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005, A.V.A.S. nu mai are competenţa legală de a stabili valoarea şi a acorda măsuri reparatorii în echivalent, ci doar de a propune acordarea despăgubirilor instituţiei competente în condiţiile legii, respectiv ale art. 16 alin. (2) Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Referitor la calea de atac dedusă judecăţii, se constată următoarele:
Prin notificarea din 2009 transmisă de B.E.J. B.E. către A.V.A.S. Bucureşti, reclamantul B.I.A. a solicitat pârâtei, în calitate de unitate deţinătoare/entitate implicată în privatizarea deţinătorului bunului, să-i restituie suprafaţa de 3.457 mp amplasată în localitatea Moineşti, (Schela de foraj Zemeş).
În prezent acest teren are destinaţie de curte a Service - SC A.V. SRL Moineşti, al cărui administrator este numitul N.I. (expertiza A.G.). S-a constatat că acest teren este distinct atât de cel înscris în titlul de proprietate emis reclamantului în baza Legii nr. 18/1991, cât şi de cel cuprins în titlul de proprietate din 31 august 1995 emis pe numele B.G.I.
Din evidenţele autorităţilor locale (adresa din 2011 fila 17 dosar apel), rezultă că suprafaţa de 3.680 mp, ce face obiectul notificării din 2001, a fost închiriată de către S.O.V. R. de la familia B.I. (antecesorul reclamantului, aspect confirmat şi de „chitanţa de prelungirea contractului din 1953”, fila 60 dosar apel), pentru ca, ulterior, această suprafaţă de teren să fie preluată de Schela de Foraj Zemeş care, potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis în baza H.G. nr. 834/1991, a devenit proprietarul acesteia. Acelaşi înscris relevă că în anul 2005, societatea a intrat în faliment şi bunurile sale, printre care şi terenul în litigiu, au fost vândute unei persoane fizice, care în prezent desfăşoară activităţi de prestări servicii.
În acest context se reţine că, legal, cu respectarea dispoziţiilor legale în materie, Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a recunoscut îndreptăţirea reclamantului de a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub forma celor în echivalent, dat fiind împrejurarea că bunul nu este liber în accepţiunea legii.
Legea specială, instituie un sistem probator distinct, atipic celui de drept comun permiţând, după textul art. 23 din Legea nr. 10/2001, o extindere a noţiunii de „acte doveditoare ale dreptului de proprietate” care cuprind „orice înscrisuri translative de proprietate (…), orice acte juridice sau susţineri care atestă deţinerea proprietăţii şi permit încadrarea preluării bunului ca fiind abuzivă”.
Or, în speţă, împrejurarea că folosinţa bunului litigios a fost transmisă unei unităţi comerciale, de către antecesorul reclamantului (care s-a comportat astfel ca un adevărat proprietar), bun pentru care societatea deţinătoare, privatizată de A.V.A.S. (aspect confirmat în însăşi întâmpinarea pârâtei depusă la judecata în primă instanţă, fila 15) nu poate prezenta un act/înscris care să ateste deţinerea proprietăţii asupra acestuia, fac să fie astfel îndeplinite cerinţele cumulativ prevăzute de lege pentru reţinerea temeiniciei pretenţiei părţii, cum legal a reţinut instanţa de apel.
Nu au nicio relevenţă şi nicio consecinţă juridică asupra prezentului litigiu cele dispuse prin sentinţa civilă nr. 1140/2000 (prin care s-a luat act de tranzacţia intervenită între reclamantul din cauza de faţă şi ceilalţi moştenitori ai antecesorului comun), întrucât probele administrate în cauză, respectiv expertiza judiciară a stabilit indubitabil că terenul în litigiu este distinct de cel înscris în titlul de proprietate emis reclamantului şi al antecesorului său şi care au făcut obiectul partajului finalizat prin susmenţionata hotărâre.
Dispoziţiile instanţei de apel, cât priveşte obligarea pârâtei să propună acordarea de măsuri compensatorii în condiţiile legii speciale, se înscriu întocmai în textul legii speciale, această obligaţie revenindu-i pârâtei în conformitate cu prevederile art. 29 din Lege.
Nu sunt fondate nici criticile din recursul reclamantului privind întinderea suprafeţei de teren pentru care i s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, întrucât, prin notificare, actul ce a declanşat procedura prevăzută de legea specială şi prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a indicat suprafaţa solicitată ca fiind de 3.457 mp, cât i-a acordat instanţa de apel, care s-a pronunţat astfel în limitele învestirii.
Sunt fondate însă criticile privind omisiunea instanţei de a-i acorda cheltuieli de judecată efectuate cu soluţionarea litigiului dedus judecăţii, respectiv a onorariului de expert achitat de reclamant în cuantum de 1.400 lei, deşi pârâta a căzut în pretenţii, fiind astfel întrunite cerinţele art. 274 C. proc. civ.
Va fi obligată pârâta să-i achite suma menţionată, pentru restul sumelor pretinse, constând în contravaloarea biletelor de transport, cererea vădindu-se a nu fi fondată, întrucât acestea nu cuprind data emiterii ori a efectuării cursei înscrise pentru a se putea verifica dacă au fost efectuate pentru purtarea litigiului de faţă iar nu în alt scop.
Ca urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantului va fi admis în limitele menţionate, restul dispoziţiilor deciziei urmând a fi menţinute.
Va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul B.I.A., împotriva Deciziei nr. 146/A din 19 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, pe care o modifică în parte în sensul că obligă pe pârâta A.A.A.S. să plătească reclamantului suma de 1.400 lei cheltuieli de judecată cu titlu de onorariu expert.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.A.A.S., împotriva aceleeaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1499/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1555/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
