ICCJ. Decizia nr. 1662/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1662/2014
Dosar nr. 10238/3/2009
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 11 martie 2009 (data poştei), pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 10238/3/2009, reclamanta E.M.I., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, reprezentat de primarul General, SC M. SA Bucureşti şi Statul Român, reprezentat de M.F.P., a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, pârâta SC M. SA să fie obligată să-i lase, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenul în suprafaţă de 991 mp, situat în Bucureşti, sector 1; să se constatate nulitatea parţială a titlului de proprietate al pârâtei, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 emis de Ministerul Industriilor, în sensul de a se diminua suprafaţa înscrisă în acest titlu cu suprafaţa de 1591 mp, proprietatea reclamantei; în subsidiar, în cazul respingerii acţiunii în nulitate, a solicitat compararea celor două titluri de proprietate şi obligarea pârâtei să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, suprafaţa de teren revendicată.
În cazul imposibilităţii restituirii, în natură, a terenului, a solicitat obligarea tuturor pârâţilor la plata contravalorii bunului, calculată la valoarea actuală de circulaţie pe piaţa liberă.
Prin sentinţa civilă nr. 924 din 25 iunie 2009, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins acţiunea reclamantei E.M.I., ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, la dosar, nu există dovezi din care să rezulte că M.I., cumpărătorul imobilului în litigiu în baza actului de vânzare-cumpărare din 9 mai 1940, este una şi aceeaşi persoană cu M.I., bunicul reclamantei. De asemenea, reclamanta nu a dovedit că este moştenitoarea bunicului său, în lipsa certificatului de moştenitor sau a altor probe care să ateste acceptarea tacită a moştenirii.
Prin Decizia civilă nr. 393/A din 24 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelul formulat de apelanta reclamantă împotriva sentinţei civile sus-menţionate, a desfiinţat hotărârea atacată şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.S-a reţinut că, în faza procesuală a apelului, a fost ataşat, la dosar, certificatul de moştenitor din 09 martie 1992 eliberat de notariatul de stat sector 5 Bucureşti, potrivit căruia defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, a avut, ca moştenitori, pe numiţii M.I., fiu, şi I.M., nepot de fiică predecedată.
Pe de altă parte, potrivit certificatului de legatar din 16 aprilie 2004 eliberat de B.N.P., S.M.Ş. şi C.N.D., defunctul M.I., decedat la data de 11 octombrie 1999, a avut, ca moştenitori, pe M.R.E., în calitate de soţie supravieţuitoare, şi pe reclamanta E.M.I., în calitate de fiică.
De asemenea, la dosar au fost depuse declaraţii autentificate, potrivit cărora cei doi declaranţi l-au cunoscut timp de 30 ani pe defunctul M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, cunoscând că M.I. este una şi aceeaşi persoană cu M.I., respectiv că M.I., decedat la data de 06 noiembrie 1991, este cunoscut şi drept M.I., M.I. şi M.I.; ca atare, s-a stabilit că Mărginean Ioan, decedat la data de 06 noiembrie 1991, este una şi aceeaşi persoana cu M.I., M.I. şi M.I.
În concluzie, Curtea a constatat că înscrisurile depuse la dosar, inclusiv actele de stare civilă, fac dovada calităţii de moştenitor a reclamantei în raport cu defunctul M.I., precum şi a identităţii între persoana cumpărătorului indicat în actul de vânzare-cumpărare exhibat de reclamantă şi autorul acesteia, astfel că susţinerea formulată de apelantă, în ceea ce priveşte modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale active, a fost apreciată ca întemeiată.
Decizia Curţii de Apel a fost menţinută prin Decizia nr. 3466 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, conform căreia s-a respins recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin M.F.P.
În rejudecare, prin sentinţa civilă nr. 454 din 28 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis, în parte, acţiunea reclamantei, a obligat pe pârâte să-i respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra terenului în suprafaţă de 980,52 mp, situat în Bucureşti, sector 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing. M.A., conform planului de amplasament anexa nr. 2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1; a respins, ca neîntemeiate, cererile reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996, eliberat în favoarea SC M. SA, şi cererea subsidiară, de obligare a pârâtelor la plata valorii de piaţă a imobilului revendicat; a obligat Statul Român, reprezentat de M.F.P., să-i plătească reclamantei suma de 1.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În pronunţarea acestei sentinţe, prima instanţă a reţinut că, aşa cum a statuat şi Curtea, ca instanţă de control judiciar, prin certificatul de moştenitor nr. 312/09 martie 1992, reclamanta face dovada calităţii de moştenitor în raport cu defunctul M.I., decedat la 6 noiembrie 1991, precum şi a identităţii dintre autorul acesteia şi persoana cumpărătorului M.I., conform actului de vânzare-cumpărare autentificat din 9 mai 1940 de Tribunalul Ilfov, secţia a IX-a notariat, prin care bunicul său, M.I., a cumpărat cele două suprafeţe de teren, respectiv 991 mp şi 600 mp în comuna suburbană Băneasa-Herăstrău.
Prin expertiza topografică şi cadastru efectuată de expert ing. M.A. a fost identificat terenul de 980,52 mp, situat în Bucureşti, conform planului de amplasament anexa nr. 2 de la fila 26 din dosar, între reperele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 1, terenul fiind afectat de obiective ale pârâtei SC M. SA Bucureşti, respectiv de o hală industrială, un pavilion administrativ şi o platformă betonată.
Terenul a fost preluat de Stat sub regimul comunist, prin Decretul nr. 338/1980, fără ca proprietarul din momentul preluării, autorul M.I., să fi fost despăgubit, aşa cum prevedea art. 481 C. civ.
După anul 1989, terenul a fost atribuit pârâtei SC M. SA Bucureşti, aceasta deţinând certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 emis de Ministerul Industriilor.
Cum actul normativ de expropriere nu a fost publicat şi nu s-a acordat autorului reclamantei o justă şi prealabilă despăgubire, Tribunalul a apreciat că nu s-a transferat, în mod legal, dreptul de proprietate de la autorul M.I. la Statul Român, pentru ca acesta din urmă, prin autorităţile sale (în speţă, Ministerul Industriilor), să-l poată transmite, la rândul său, către pârâta SC M. SA Bucureşti, conform Legii nr. 15/1991 şi H.G. nr. 834/1991, prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996.
Titlul autorului M.I., supus publicităţii imobiliare, invocat de către reclamantă, este preferabil unui act abuziv al Statului Român.
În consecinţă, în temeiul art. 480 C. civ., prima instanţă a admis acţiunea în revendicare, cu consecinţa obligării pârâtelor să-i respecte reclamantei dreptul de proprietate şi posesia asupra terenului de 980,52 mp, situat în Bucureşti, sectorul 1, identificat prin raportul de expertiză tehnică întocmit de către expertul ing. M.A.
S-a constatat că nici autorul reclamantei şi nici reclamanta moştenitoare nu au beneficiat de niciun fel de măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001 sau al altei legi, astfel că, între dreptul invocat de către pârâta SC M. SA Bucureşti, acordat cu titlu gratuit conform Legii nr. 15/1991 şi H.G. nr. 834/1991, de către un neproprietar (pârâta încercând să păstreze un beneficiu al legii), şi dreptul invocat de către moştenitorul proprietarului deposedat în mod abuziv (care încearcă să repare o pagubă suferită), trebuie apărat dreptul reclamantei, iar nu dreptul pârâtei.
Cum reclamanta nu a obţinut nicio reparaţie şi nu are pe rolul organelor administrative o acţiune întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu se impune aplicarea principiului „specialia generalibus derogant”, care ar împiedica acţiunea în revendicare, potrivit deciziei nr. 33/9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar cea mai bună reparaţie pentru moştenitoarea reclamantă nu poate fi decât restituirea imobilului în natură.
S-a mai reţinut că imobilul nu este afectat de obiective de utilitate publică, în măsură să facă imposibilă restituirea, astfel că poate fi admisă acţiunea în revendicare.
Reclamanta nu a invocat, expres, motive de nulitate absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996, iar Tribunalul, din oficiu, nu a identificat astfel de motive, situaţie faţă de care a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a acestui act juridic.
Tot ca neîntemeiată a fost respinsă şi cererea subsidiară a reclamantei, de obligare a pârâtelor la plata valorii de piaţă a imobilului revendicat, o astfel de soluţie neimpunându-se faţă de soluţia admiterii acţiunii în revendicare.
Reţinându-se culpa procesuală a Statului Român, care este autorul preluării abuzive a imobilului şi al predării acestuia către pârâta SC M. SA Bucureşti, conform art. 274 C. proc. civ., acesta a fost obligat la 1.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă, reprezentând onorariu expertiză.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanta şi pârâţii.
Prin Decizia civilă nr. 255/A din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-au a dmis apelurile declarate de apelanţii pârâţi Statul Român, prin M.F.P., Municipiul Bucureşti, prin primarul General, şi SC M. SA; s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă; s-a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că s-a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului şi s-a înlăturat obligaţia Statului Român, de plată a cheltuielilor de judecată. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
În ceea ce priveşte critica referitoare la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, comună în apelurile tuturor pârâţilor, Curtea a constat următoarele:
În legătură cu modalităţile de restituire (în natură ori prin echivalent) a imobilelor preluate de stat, în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, au fost adoptate prevederi legale speciale, care, ca regulă generală, înlătură de la aplicare o acţiune ce are ca scop redobândirea proprietăţii asupra imobilului, întemeiată pe prevederile dreptului comun.
Ca atare, trebuie stabilit dacă, în cauză, concluzia primei instanţe, potrivit căreia reclamanta se află în ipoteza în care nu îi este aplicabilă această regulă, confirmată prin decizia în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ci, dimpotrivă, are deschisă calea unei acţiuni întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, este corectă.
Prin decizia în interesul legii sus-enunţată, se reţine că, în concursul dintre legea generală şi legea specială, aceasta din urmă este aplicabilă, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă nu este expres prevăzut în legea specială, şi că, în cazul în care există neconcordanţe între legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană, aceasta din urmă are prioritate. Totodată, nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, întrucât este posibil că reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său, de „un bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este, însă, necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Curtea a constatat că era necesar ca prima instanţă, în faţa cărei s-a invocat incidenţa deciziei menţionate, să analizeze anumite aspecte la care aceasta face referire: existenţa „unui bun” (în sensul Convenţiei), în favoarea reclamantei, a unui conflict între legea internă şi Convenţie, precum şi o eventuală atingere, rezultată prin admiterea acţiunii în revendicare, a vreunui alt drept ocrotit de lege ori securităţii sociale.
O astfel de analiză nu a fost efectuată de prima instanţă, care a ajuns la concluzia că o acţiune în revendicare poate fi admisă doar pornind de la împrejurarea că reclamanta nu a obţinut nicio reparaţie în temeiul legii speciale şi că nu are, pe rolul autorităţilor administrative, o astfel de cerere.
Curtea a considerat, prin raportare la cele expuse, că raţionamentul primei instanţe nu corespunde, în mod evident, cu considerentele şi raţiunea pentru care soluţia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost cea arătată mai sus.
Astfel, cât priveşte existenţa, în favoarea reclamantei, a unui „bun” în sensul Convenţiei, acesta poate fi o hotărâre judecătorească anterioară, prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul; o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale unite cu o jurisprudenţă constantă sub acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă, fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Este de notat jurisprudenţa C.E.D.O., pronunţată în materia respectării dreptului de proprietate consacrat de art. 1 din Protocolul 1, practică ce s-a format chiar în cauzele româneşti soluţionate de Curte, începând cu Cauza Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu Străin, Porţeanu, Faimblat ori Kafy.
Astfel, se poate vorbi despre existenţa unui „bun actual” în măsura în care vânzarea către chiriaşi a unor apartamente din imobile s-a realizat ulterior pronunţării unor hotărâri judecătoreşti, chiar dacă acestea nu aveau caracter definitiv, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a imobilelor, anterior anului 1989 (de exemplu, cauza Străin, paragraf 38; cauza Păduraru, numai în privinţa unui apartament dintr-un corp de clădire, paragraf 65).
Dimpotrivă, titularul dreptului deţine doar un „interes patrimonial” de a obţine restituirea în natură, însă cu aceeaşi valoare ca şi „un bun actual” în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, în cazurile în care înstrăinarea în baza Legii nr. 112/1995 a avut loc înainte de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (în cauza Păduraru, parag. 83 - 87, precum şi în cauza Porţeanu, paragraf 33), cum este cazul şi în speţă.
În cauză, însă, trebuie observat că nu s-a pronunţat până la acest moment de către o instanţă de judecată o hotărâre irevocabilă prin care să se recunoască dreptul de proprietate al apelantei reclamante asupra imobilului revendicat. De asemenea, nu există nicio decizie a vreunei autorităţi administrative prin care să se dispună ca imobilul să fie restituit în natură acesteia.
Aşa fiind, luând în considerare toate aspectele de fapt şi de drept expuse, Curtea a apreciat că nu dispune, la acest moment, de suficiente temeiuri pentru a reţine că apelanta reclamantă are „un bun” în accepţiunea pe care jurisprudenţa C.E.D.O. o conferă acestei noţiuni. Concluzia se impune cu atât mai mult cu cât, prin jurisprudenţa ulterioară etapei în care a pronunţat hotărârile în cauzele menţionate mai sus, în domeniul încălcării art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, instanţa europeană a mai adăugat o condiţie celor deja consacrate de Curte, pentru a se putea constata o încălcare a dreptului de proprietate, şi anume existenţa unei hotărâri definitive şi executorii, date de o instanţă, prin care să se recunoască calitatea de proprietar a reclamantului şi prin care, în dispozitivul hotărârii, să se dispună, în mod expres, restituirea bunului (ex. cauza Maria Atanasiu).
Apelanta reclamantă nu se poate bucura nici de „o speranţă legitimă”, astfel cum aceasta este reflectată în jurisprudenţa C.E.D.O., speranţă decurgând din constatarea că imobilul revendicat a trecut în proprietatea statului fără un titlu valabil, câtă vreme aceasta nu poate fi unită, la acest moment, cu o jurisprudenţă constantă a instanţelor, în sensul restituirii în natură (ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare) a imobilelor deţinute de stat fără un titlu valabil, ce au fost înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995.
În aceste condiţii, Curtea a considerat că nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte la care s-a făcut referire, câtă vreme apelanta reclamantă nu are „un bun” şi, deci, nu poate susţine că se găseşte într-una dintre situaţiile în care nu-şi găseşte aplicarea principiul specialia generalibus derogant, iar o acţiune în revendicare ar putea fi promovată pentru redobândirea imobilului.
Ca atare, dat fiind că apelanta reclamantă nu a recurs la prevederile speciale ale Legii nr. 10/2001, obligatorii în conformitate cu principiul la care s-a făcut referire, şi nici nu a invocat vreo împrejurare ce a împiedicat-o să formuleze notificare în condiţiile acestor prevederi, Curtea a constatat că apelantei reclamante, în lipsa unui drept de opţiune între cele două proceduri, nu i se poate recunoaşte posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare pentru redobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului.
În raport de cele arătate, Curtea a constatat că apelurile declarate de apelanţii pârâţi sunt fondate, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., le-a admis, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a respins, ca neîntemeiat, capătul de cerere privind revendicarea imobilului.
Cât priveşte apelul declarat de apelanta reclamantă, Curtea a constatat că acesta a vizat, pe de o parte, modalitatea în care a fost redactat dispozitivul hotărârii (aspect lipsit de relevanţă în condiţiile în care acţiunea în revendicare a fost considerată neîntemeiată), iar, pe de altă parte, soluţia dată capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii titlului de proprietate al pârâtei SC M. SA.
Dată fiind soluţia pronunţată asupra acţiunii în revendicare şi considerentelor pe care aceasta se întemeiază, în sensul că reclamanta nu poate recurge la o astfel de acţiune, întemeiată pe dreptul comun, nu poate fi pronunţată o soluţie diferită asupra capătului de cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, câtă vreme, din modul în care cererea de chemare în judecată a fost formulată, respectiv cererea în nulitate împreună cu acţiunea în revendicare, scopul acţiunii vizează redobândirea proprietăţii asupra imobilului. De altfel, în lipsa unui capăt de cerere privind revendicarea, apelanta reclamantă nu justifică un interes în a solicita declararea nulităţii titlului pârâtei, având în vedere că, într-o astfel de situaţie, imobilul ar reintra în proprietatea statului, iar nu în cea a apelantei reclamante.
Ca atare, apelul reclamantei nu este fondat, motiv pentru care, în temeiul prevederilor art. 296 C. proc. civ., instanţa de apel l-a respins.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta E.M.I., criticând-o pentru următoarele motive:
1. Hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină ori cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a reţinut, în raport de soluţia pronunţată asupra acţiunii în revendicare şi considerentele pe care se întemeiază, că nu poate fi dată o soluţie diferită capătului de cerere privind nulitatea titlului pârâtei SC M. SA, respectiv a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 1996.
Astfel de motive duc la concluzia ca hotărârea Curţii este nemotivată în ceea ce priveşte cererea privind nulitatea titlului de proprietate al pârâtei sau, cel puţin, motivarea este inexactă ori insuficientă.
Art. 261 pct. 5 C. proc. civ. prevede ca hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, motivarea constituind o garanţie puternică împotriva arbitrariului judecătorilor.
Recurenta a arătat că pârâta nu putea dobândi un bun imobil de la un neproprietar, cu titlu gratuit, respectiv de la Statul Român, indicând, ca temei de drept, dispoziţiile art. 948 C. civ.
Totodată, a menţionat că statul pretinde dobândirea imobilului printr-un decret care nu a fost publicat niciodată, iar, pe de altă parte, exproprierea bunului putea fi justificată doar în situaţia în care terenul era destinat utilităţii publice şi cu o prealabilă şi dreaptă despăgubire.
Terenul a fost transmis, cu titlu gratuit, pârâtei în anul 1996, fiind liber la momentul transmiterii şi nefiind afectat de utilităţi publice, iar, în prezent, pe acesta sunt amplasate câteva construcţii ale societăţii SC M. SA, ceea ce duce la concluzia că nu a avut niciodată destinaţia de utilitate publică.
Este evident că motivarea nulităţii absolute parţiale a titlului de proprietate al societăţii Metav S.A. vizează neîndeplinirea condiţiei speciale pe care trebuie să o întrunească obiectul oricărui act juridic, respectiv cel ce se obligă să fie titularul dreptului subiectiv.
Or, statul român nu a deţinut niciodată un titlu de proprietate valabil asupra terenului bunicului reclamantei, motiv pentru care nu putea transmite un drept pe care nu-l avea şi pe care l-a transmis cu titlu gratuit.
Această condiţie este impusă de principiul de drept conform căruia nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are ori la mai multe decât are, conform adagiilor „nemo dat quod non habet” şi „nemo plus iuris ad alium transferre potest quam ipse habet”.
Pentru aceste motive a solicitat instanţei să constate nulitatea absolută parţială a titlului de proprietate al SC M. SA, cu privire la terenul în suprafaţa de 980.52 mp, identificat prin raportul de expertiză efectuat în cauză.
Atât timp cât instanţa a respins acest capăt de cerere cu motivarea aplicabilităţii Legii nr. 10/2001, iar nu a dreptului comun, hotărârea atacată este nemotivată sau, cel puţin, insuficient motivată ori inexactă.
2. Decizia este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
În esenţă, instanţa de apel reţine că restituirea, în natură sau echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv de către stat în perioada 06 martie 1945 - 22 decembrie 1989 este reglementată de legea specială - Legea nr. 10/2001 - care, ca regulă generală, înlătură de la aplicare o acţiune ce are ca scop redobândirea proprietăţii asupra imobilului, întemeiată pe dreptul comun, conform dispoziţiilor art. 480 C. civ.
Curtea a aplicat, greşit, dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Din decizia în interesul legii sus-menţionată se degajă două idei fundamentale:
a) concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului „specialia generalibus derogant”;
b) în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun.
Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, exceptând persoanele care nu se pot prevala de dispoziţiile acestui act normativ, cât şi pe cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut sa utilizeze această procedură în termenele legale, persoane care au posibilitatea de a formula acţiuni în revendicare întemeiate pe dreptul comun.
Or, reclamanta nu se putea prevala de acest act normativ, pentru a obţine restituirea, în natură, a imobilului, deoarece, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, bunul imobil se afla în proprietate privată a SC M. SA, iar legea specială nu reglementează o astfel de situaţie, ceea ce duce la concluzia că singura cale legală de a obţine restituirea imobilului este acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun.
Legea nr. 10/2001 reglementează, expres, noţiunea de „unitate deţinătoare”, respectiv persoanele care au obligaţia de a soluţiona notificările formulate în baza art. 22 din actul normativ enunţat, normă din care reiese, fără niciun dubiu, că SC M. SA nu are obligaţia de a soluţiona o eventuală notificare privind restituirea imobilului, deoarece este o societate cu capital privat la care statul nu este acţionar sau asociat majoritar sau la care valoarea acţiunilor sau părţilor sociale este mai mică decât valoarea imobilului.
În acest sens, recurenta invocă dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 10/2001.
În concluzie, noţiunea de „unitate deţinătoare” nu poate fi extinsă la orice persoană juridică ce deţine bunul, indiferent că aceasta este de drept public sau de drept privat, iar obligaţia de a răspunde la notificare şi de a acorda măsuri reparatorii nu aparţine oricărui deţinător actual al imobilului, ci numai categoriilor de persoane juridice prevăzute la art. 21 din Lege.
Din actele dosarului reiese că SC M. SA este o societate cu capital privat, iar, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul deţinea 1 (una) acţiune, în valoare de 25.000 lei, din numărul total de 2.893.415 acţiuni, ceea ce duce la concluzia că pârâta nu are calitate de „unitate deţinătoare” în sensul acestei legi.
Pârâta SC M. SA a obţinut titlul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 19.574.063 mp potrivit H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţi comerciale cu capital de stat, pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 1996 eliberat de Ministerul Industriilor.
Prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 05 iulie 2000, F.P.S. transmite către SC M. SA un număr de 2.024.244 acţiuni, reprezentând 69.9604 % din capitalul social subscris al SC M. SA, iar statul şi-a păstrat 1 (una) acţiune.
În atare situaţie, pârâta SC M. SA nu a dobândit bunul imobil - teren - printr-un contract de vânzare-cumpărare vizând un bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei de organizare a fostei Î.M.R.A. Bucureşti într-o societate comercială ce funcţionează potrivit Legii nr. 31/1990.
La momentul la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni, respectiv 05 iulie 2000, terenul situat în Bucureşti, identificat conform raportului de expertiză, era deţinut în administrare de către Î.R.A. Bucureşti, titlu care nu s-a schimbat niciodată.
Or, regimul juridic al bunurilor aflate în patrimoniul societăţilor comerciale înfiinţate conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale (care ar fi fost inventariat şi evaluat conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2), potrivit căruia bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.
Pentru aceste motive, SC M. SA, care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni din 05 iulie 2000, era o societate pe acţiuni la care acţionar unic, conform art. 21 din Legea nr. 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înfiinţarea sa, exact aceleaşi bunuri ca şi unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o, respectiv administrarea terenului, iar nu proprietatea acestuia.
Mai mult, trebuie făcută distincţia între „acţiuni” şi „active”, noţiuni între care nu se poate pune semnul egalităţii, terenul în suprafaţă de 980,52 mp, situat în Bucureşti, sector 1 nefiind transmis printr-un act de vânzare-cumpărare, ca bun ut singuli.
În aceste condiţii se impune a se analiza titlurile părţilor şi a se da preferabilitate titlului mai bine caracterizat, respectiv cel al recurentei, în calitate de moştenitoare legală a defunctului Mărginean Ion, persoana care a fost deposedată abuziv, în concurs cu statul, care a dobândit bunul fără un titlu valabil, prin Decretul nr. 338/1980, act care nu a fost publicat niciodată şi fără nicio despăgubire.
În concluzie, reclamanta, în calitate de moştenitoare legală a defunctului Mărginean Ion, nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, iar acţiunea în revendicare formulată împotriva unei societăţi comerciale privatizate, care deţine bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal, este admisibilă.
Potrivit cadrului legislativ care reglementează privatizarea societăţilor comerciale (O.U.G. nr. 88/1997), nu numai că o astfel de acţiune în revendicare era permisă de lege, dar s-au stabilit chiar şi efectele admiterii revendicării, prevăzându-se că prejudiciile cauzate societăţilor comerciale, prin restituirea către foştii proprietari a imobilelor preluate de stat, se acoperă prin plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului respectiv.
Mai mult, certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 1996 nu poate consolida dreptul de proprietate al pârâtei, conform art. 45 din Legea nr. 10/2001, deoarece această normă vizează doar acte de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sau cu titlu valabil.
În consecinţă, recurenta solicită să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, urmând să se constate că titlul său este mai bine caracterizat, pentru argumentele deja expuse.
Susţine şi împrejurarea că instanţa de apel nu a verificat dacă există identitate între suprafaţa de 980,52 mp, situată în Bucureşti, sector 1 şi suprafaţa de teren pentru care a fost emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 26 martie 1996.
În această situaţie, conchide că pârâta SC M. SA nu deţine titlu de proprietate pentru suprafaţa de teren ce face obiectul prezentului litigiu.
Arată că, pentru argumentele enunţate, instanţa de apel a pronunţat o hotărâre şi cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenta reclamantă solicită admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, admiterea apelului, schimbarea hotărârii primei instanţe, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor să-i lase, în deplină proprietate şi posesie, terenul în litigiu.
Intimata pârâtă SC M. SA a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.
Analizând decizia civilă atacată, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:
1. Critica referitoare la nemotivarea deciziei este neîntemeiată. Instanţa de apel a expus, în mod clar şi convingător, argumentele pentru care soluţia ce trebuie dată acţiunii în nulitate este aceeaşi cu cea pronunţată în cazul acţiunii în revendicare, raportând-o, în acest sens, la caracterul unitar al cererii de chemare în judecată şi la scopul cererii în nulitate, precum şi la interesul reclamantei de a formula această din urmă cerere, în condiţiile în care consecinţa unei soluţii favorabile date acţiunii în nulitate ar fi intrarea imobilului în patrimoniul statului, iar nu în cel al apelantei reclamante. Prin urmare, nu se poate considera că a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligaţia instanţei de prezenta motivele de fapt şi de drept care i-au format convingerea asupra aspectului în discuţie, nefiind întrunite cerinţele art. 304 pct. 7 din acelaşi cod.
În continuare, recurenta prezintă argumentele pentru care consideră că titlul de proprietate al pârâtei SC M. SA este lovit de nulitate absolută parţială. Nu i se poate reproşa, însă, Curţii că nu a examinat aspectele de fond ale acestei cereri, de vreme ce o asemenea analiză nu mai putea fi realizată în condiţiile în care o chestiune prealabilă cercetării valabilităţii titlului pârâtei a fost apreciată de către instanţă ca întemeiată şi a condus la menţinerea soluţiei primei instanţe, de respingere a acţiunii în nulitate.
În ceea ce priveşte motivarea „inexactă” a deciziei, din perspectiva confirmării acestei soluţii, critica nu poate fi verificată de prezenta instanţă, întrucât recurenta nu arată, în mod concret, în ce constau erorile instanţei în motivarea hotărârii. Cu alte cuvinte, partea nu combate argumentele instanţei de apel din perspectiva soluţiei comune date acţiunii în nulitate şi revendicării, determinat de împrejurarea că cererea de desfiinţare a titlului de proprietate al pârâtei reprezintă, în realitate, o simplă apărare în sprijinul redobândirii imobilului, prin intermediul acţiunii în revendicare, şi trebuie soluţionată unitar cu aceasta. De asemenea, nu a contestat nici lipsa de interes a reclamantei în obţinerea nulităţii titlului pârâtei, reţinută de Curte, ca argument complementar pentru soluţia dată nulităţii.
Reclamanta a afirmat în mod generic, în cererea de recurs de faţă, că, de vreme ce instanţa a respins cererea în nulitate, raportat la aplicarea Legii nr. 10/2001, hotărârea este nemotivată, fără să dezvolte considerente pentru care, fie aplicarea actului normativ enunţat ar fi trebuit să conducă la o altă soluţie, fie acesta nu este incident în speţă, astfel încât soluţia Curţii, sub aspectul cererii în nulitate, este greşită.
Având în vedere aceste argumente, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
2. Susţinerile referitoare la încălcarea şi aplicarea greşită a legii sunt, de asemenea, neîntemeiate.
Recurenta afirmă că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ale deciziei în interesul legii nr. 33/2008 şi a încălcat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în pronunţarea hotărârii atacate.
Arată că legea specială de reparaţie prevede o procedură de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat, de care reclamanta nu s-ar fi putut prevala, întrucât pârâta SC M. SA, în proprietatea căreia se află imobilul în litigiu, nu face parte dintre persoanele juridice abilitate să soluţioneze cererea reclamantei, în sensul art. 21 din Legea nr. 10/2001, nefiind „unitate deţinătoare”, conform textului de lege enunţat. Aceasta, întrucât, la data intrării în vigoare a actului normativ în discuţie, statul deţinea o acţiune în valoare de 25.000 de lei din numărul total al acţiunilor societăţii pârâte, în consecinţă, nu era acţionar majoritar la această societate şi nici acţionar minoritar, dar cu o valoare a acţiunilor mai mare sau, cel puţin, egală cu valoarea imobilului a cărui restituire este pretinsă.
Contrar susţinerilor recurentei, procedura reglementată de legea specială de reparaţie era incidentă în speţă, chiar în condiţiile în care valoarea acţiunilor statului la unitatea deţinătoare a imobilului era, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, mai mică decât valoarea terenurilor solicitate.
Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (1) din actul normativ sus-menţionat, imobilele, terenuri şi construcţii, vor fi restituite în natură, printre altele, în cazul în care sunt deţinute, la data intrării în vigoare a legii, de o societate comercială la care statul este acţionar sau asociat majoritar sau, conform alin. (2), în cazul în care statul este acţionar minoritar, dar valoarea acţiunilor este mai mare sau egală cu valoarea corespunzătoare a bunului a cărui restituire se solicită.
În explicitarea acestei dispoziţii legale, art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007 privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 exclude din categoria entităţilor învestite cu soluţionarea notificărilor „ societăţile comerciale privatizate integral sau cele constituite din iniţiativă privată, care au dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor”.
Totodată, art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevede că „Pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, altele decât cele prevăzute la art. 21 alin. (1) şi (2), persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, corespunzătoare valorii de piaţă a imobilelor solicitate”.
Art. 29.1. lit. a) din Normele metodologice extinde aplicarea dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi în cazul societăţilor comerciale privatizate într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 21.
În acest sens, dispoziţiile sus-menţionate stabilesc că „Prevederile alin. (1) şi (2) ale art. 29 din lege vizează stabilirea regimului juridic al reparaţiilor pentru cazul imobilelor situate în intravilanul localităţilor, aflate în patrimoniul societăţilor comerciale care:
a) sunt privatizate integral sau într-o proporţie care nu permite aplicarea art. 21 din Lege (pentru acele societăţi comerciale care mai au cote de capital neprivatizate sunt aplicabile dispoziţiile art. 21 din lege, în măsura în care valoarea imobilului restituibil este mai mică sau egală cu valoarea cotei neprivatizate)”.
Mai mult, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 830/2008 , s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor a art. 1 pct. 60 din Titlul I al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, şi s-a constatat că, prin abrogarea sintagmei „imobile preluate cu titlu valabil” din cuprinsul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acesta încalcă dispoziţiile art. 15 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţia României.
În motivarea deciziei, Curtea Constituţională a reţinut, printre altele, că toate persoanele care au depus notificări în termenul legal se află într-o situaţie juridică identică, şi anume au dobândit vocaţia la măsuri reparatorii, cu precizarea că, în cazul bunurilor preluate fără titlu valabil, persoanele îndreptăţite vor beneficia de restituirea în natură a respectivelor bunuri.
Or, legea nouă operează o modificare sub aspectul măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte imobilele preluate de stat fără titlu valabil, dar nu instituie şi un nou termen pentru depunerea notificărilor, unica ipoteză în care ar fi fost susceptibilă de a se aplica pentru viitor situaţiilor ce se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge, după intrarea ei în vigoare.
Curtea Constituţională a mai constatat că noua reglementare tinde să genereze discriminări între persoanele îndreptăţite la restituirea în natură a bunurilor ce fac obiectul notificărilor prin simpla împrejurare de fapt a soluţionării cu întârziere a notificărilor de către societăţile comerciale integral privatizate, iar această împrejurare nu poate fi calificată ca fiind un criteriu obiectiv şi rezonabil de diferenţiere, care să justifice, pe plan legislativ, tratamentul discriminatoriu aplicabil persoanelor anterior menţionate.
Urmare a declarării neconstituţionalităţii textului de lege în discuţie, deveneau incidente dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare de la data formulării notificării, şi nu dispoziţiile art. 29 din acelaşi act normativ, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 247/2005.
Textul indicat din legea în forma iniţială vizează acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, persoanelor îndreptăţite, în cazul imobilelor preluate cu titlu valabil, evidenţiate în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate cu respectarea dispoziţiilor legale, stabilind, totodată, pentru ipoteza respectivă, competenţa instituţiei publice care a efectuat privatizarea de a soluţiona notificarea, conform alin. (2) din acelaşi text.
Din interpretarea per a contrario (prin opoziţie) a art. 27 alin. (1) şi (2) din actul normativ, în forma de la data intrării sale în vigoare, în cazul imobilelor preluate fără titlu valabil, asupra măsurilor reparatorii cuvenite, în temeiul Legii nr. 10/2001, se va pronunţa unitatea deţinătoare a imobilului, iar forma de reparaţie va fi restituirea în natură, în cazul în care notificatorul este persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, dacă nu există impedimente de altă natură pentru această formă de reparaţie (de exemplu, dacă terenul este ocupat de construcţii legal edificate).
În caz contrar, aşa cum s-a arătat, soluţionarea notificării revine instituţiei publice implicate în privatizare, respectiv A.V.A.S., iar forma de reparaţie este cea în echivalent.
Raportând dispoziţiile legale enunţate la circumstanţele particulare ale speţei de faţă, Înalta Curte constată că procedura legii speciale de reparaţie reprezenta calea de urmat de către reclamantă pentru obţinerea măsurilor reparatorii în ceea ce priveşte terenurile în litigiu, în echivalent sau chiar în natură, iar nu acţiunea în revendicare de drept comun.
În primul rând, SC M. SA, deţinătoarea imobilelor la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu făcea parte din categoria societăţilor comerciale privatizate integral sau a celor constituite din iniţiativă privată, care să fi dobândit astfel de bunuri după privatizare sau, după caz, după înfiinţarea lor, ca să fie exclusă din categoria entităţilor abilitate cu soluţionarea notificării, în accepţiunea art. 21.1. lit. e) din H.G. nr. 250/2007.
Cerinţele textului de lege sus-menţionat trebuie îndeplinite cumulativ; or, în speţă, niciuna dintre aceste condiţii nu este întrunită, pentru a se considera că pârâta nu ar fi fost în măsură, potrivit legii, să soluţioneze notificarea. Astfel, pârâta nu este o societate constituită din iniţiativă privată, ci în cadrul procesului de privatizare, nu era integral privatizată la data intrării în vigoare a Legii şi nici nu dobândise imobilul ulterior privatizării (5 iulie 2000, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni), ci, anterior privatizării, aspect confirmat prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 26 martie 1996 emis de Ministerul Industriilor.
De asemenea, nu prezintă relevanţă cu ce titlu au fost transmise terenurile în patrimoniul pârâtei, la momentul reorganizării sale conform Legii nr. 15/1990, în proprietate sau în administrare, ci interesează ca pârâta să deţină imobilul, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, indiferent cu ce titlu este înregistrat în patrimoniul său, pentru a se considera că aceasta reprezintă o „unitate deţinătoare” în sensul actului normativ reparator.
Potrivit dispoziţiilor din cap. II al Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, în înţelesul acestora, sintagma „unitate deţinătoare” folosită de Lege vizează, printre altele „entitatea cu personalitate juridică care are înregistrat în patrimoniul său, indiferent de titlul cu care a fost înregistrat bunul care face obiectul legii (…)”.
Or, la data respectivă, în favoarea societăţii pârâte, fusese emis certificatul de atestate a dreptului de proprietate, care o califică ca fiind „unitate deţinătoare” a imobilului, în sensul dispoziţiei din Normele metodologice enunţate.
Pe de altă parte, chiar şi în ipoteza contestării naturii dreptului dobândit de pârâtă asupra terenurilor, la momentul reorganizării sale (drept de administrare, iar nu de proprietate), şi care, în accepţiunea recurentei, s-ar fi păstrat până la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se poate considera că pârâta nu ar fi făcut parte din categoria „unităţilor deţinătoare”, întrucât şi un simplu „drept de administrare” îi conferă o asemenea calitate, de vreme ce Legea (Normele metodologice indicate mai sus) nu limitează înţelesul sintagmei de „unitate deţinătoare” doar la „deţinerea” imobilului în proprietate.
De asemenea, nici susţinerile referitoare la inexistenţa unei transmisiuni privind un bun „ut singuli” („în mod singular”), care, în aceste condiţii ar determina admisibilitatea acţiunii în revendicare, nu pot fi primite, întrucât certificatul emis de Ministerul Industriilor în favoarea acesteia, vizând o suprafaţă de teren din care fac parte şi terenurile în litigiu, atestă dreptul de proprietate al pârâtei pentru un bun privit „ut singuli”, chiar dacă terenul menţionat în acest act are o suprafaţă mai mare decât terenurile în litigiu, care se includ în suprafaţa de teren pentru care s-a eliberat certificatul de atestare din 1996. Contrar afirmaţiilor recurentei, terenurile respective nu au fost transmise pârâtei prin contractul de vânzare-cumpărare de acţiuni din 5 iulie 2000, care vizează, într-adevăr, un transfer de acţiuni, iar nu de active, ci, în baza art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, sens în care s-a emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate sus-menţionat, în baza H.G. nr. 834/1991.
Pe de altă parte, şi în cazul în care, la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, statul nu era acţionar majoritar la societatea deţinătoare a imobilelor, iar valoarea acţiunilor deţinute la pârâtă era mai mică decât valoarea bunurilor pretinse de recurentă, aceasta avea la dispoziţie tot procedura prevăzută de legea specială pentru obţinerea măsurilor reparatorii în echivalent, propuse de instituţia implicată în privatizare, în cazul în care imobilele ar fi fost preluate cu titlu valabil, conform art. 27 alin. (1) şi (2) din actul normativ indicat, în forma iniţială, sau, după caz, pentru restituirea în natură, dispusă de unitatea deţinătoare, în ipoteza preluării imobilului fără titlu valabil, după distincţiile prezentate în considerentele expuse în precedent.
Într-adevăr, în prima ipoteză (imobil preluat cu titlu valabil de stat), forma de reparaţie fiind cea în echivalent, recurenta ar putea susţine că, în raport de obiectul şi efectele unei soluţii favorabile pronunţate în cazul acţiunii în revendicare, reparaţia în echivalent nu reprezintă intenţia şi scopul demersului părţii în prezentul litigiu, susţinere care ar fi întemeiată. Cu toate acestea, acţiunea în revendicare formulată pe calea dreptului comun, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu reprezintă o cale procedurală, pusă la dispoziţia părţii, pentru obţinerea bunului în natură. Împrejurarea că legea specială nu conferă persoanei interesate exact forma de reparaţie pe care aceasta urmăreşte să o obţină nu înlătură aplicarea legii speciale în favoarea dreptului comun. Aceasta, întrucât principiul de drept „specialia generalibus derogant” - „legea specială derogă de la legea generală”, enunţat şi în cuprinsul deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, nu poate fi aplicat parţial şi în raport de măsurile obţinute, în mod concret, de persoana interesată, în procedura pe care legea îi impune să o urmeze în vederea restituirii bunului pretins.
Nici dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale nu reprezintă un argument în susţinerea admisibilităţii acţiunilor în revendicare formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit art. 324 din O.U.G. nr. 88/1997, introdus prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, „ (1) Instituţiile publice implicate asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat.
(2) Instituţiile publice implicate vor plăti societăţilor comerciale prevăzute la alin. (1) o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor deţinute de societatea comercială către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile”.
În cuprinsul normelor legale arătate mai sus nu se face referire la admisibilitatea acţiunii în revendicare şi nici nu era posibilă existenţa unei asemenea dispoziţii, de vreme ce actul normativ sus-menţionat vizează privatizarea societăţilor comerciale. De asemenea, referirea la acoperirea prejudiciului suportat de societăţile comerciale privatizate sau în curs de privatizare ca urmare a restituirii în natură a bunurilor imobile preluate de către stat şi deţinute de aceste societăţi are în vedere hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care au fost restituite bunurile respective, dar nu în mod necesar pronunţate în cadrul unor acţiuni în revendicare. În plus, ordonanţa de urgenţă, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, este anterioară Legii nr. 10/2001, aşa încât, şi din această perspectivă, nu ar fi putut rezolva problema admisibilităţii acţiunilor în revendicare formulate în temeiul art. 480 C. civ. ulterior apariţiei legii speciale de reparaţie pentru această categorie de imobile.
Cât priveşte pronunţarea deciziei recurate cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recurenta afirmă în mod generic nerespectarea acestei dispoziţii din documentul european, fără să combată cu argumente concrete considerentele instanţei de apel, care a reţinut că partea nu are „un bun” în accepţiunea art. 1, nici din perspectiva existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, prin care să se stabilească dreptul acesteia la restituire, nici din cea a „speranţei legitime”, constând în existenţa unei legislaţii care să permită retrocedarea imobilelor preluate abuziv, prin intermediul acţiunii în revendicare de drept comun, unită cu o jurisprudenţă constantă în acest sens.
Critica referitoare la lipsa identităţii între imobilul revendicat şi cel deţinut de pârâtă potrivit certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Ministerul Industriilor vizează reevaluarea, în recurs, a situaţiei de fapt conform probelor administrate, instanţele anterioare reţinând existenţa identităţii între imobile în baza raportului de expertiză întocmit de ing. M.A. Or, verificarea situaţiei de fapt ca urmare a interpretării probelor administrate este incompatibilă cu structura actuală a recursului, urmare a abrogării motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 11 C. proc. civ., prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Pe de altă parte, întreaga susţinere a criticilor de nelegalitate formulate de recurentă se fundamentează pe împrejurarea că terenul preluat de stat de la autorul reclamantei este deţinut, în prezent, de SC M. SA, astfel încât această critică contravine chiar argumentelor recurentei în declararea recursului.
În concluzie, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că instanţa de apel a pronunţat o decizie cu interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei naţionale în materie, a deciziei în interesul Legii nr. 33/2008, a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei create în aplicarea acestei dispoziţii, în considerarea inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun în raport cu incidenţa legii speciale de reparaţie nr. 10/2001.
Ca o consecinţă a acestei argumentări, în mod corect, Curtea nu a procedat la verificarea susţinerilor reclamantei din perspectiva regulilor clasice ale acţiunii în revendicare, în cadrul cărora are loc compararea drepturilor autorilor părţilor aflate în conflict. Fără dubiu, o asemenea analiză nu se poate realiza nici în recurs, pentru argumentele deja arătate, astfel încât prezenta instanţă nu va răspunde susţinerilor recurentei, prin care se invocă caracterul preferabil al titlului de proprietate al autorului său.
Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este pronunţată cu respectarea legii şi motivată corespunzător dispoziţiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat, nefiind întrunite cerinţele motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 din acelaşi cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta E.M.I. împotriva Deciziei civile nr. 255/A din 30 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1605/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1665/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
