ICCJ. Decizia nr. 1544/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1544/2014

Dosar nr. 45418/3/2007*

Şedinţa publică din 22 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

La data de 17 decembrie 2007, reclamantele T.L.A., C.M. şi S.M. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Tineret au solicitat Tribunalului Bucureşti, anularea în parte a ordinului din 1 noiembrie 2007, emis de pârâtă şi restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 8787 mp, situat în C., sat P., judeţul Vâlcea.

În motivarea acţiunii, reclamantele au arătat că ordinul emis este nelegal, întrucât terenul a fost preluat fără nici un titlu, iar în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, este în continuare proprietatea lor, singura soluţie fiind restituirea în natură, deoarece un refuz de restituire echivalează cu o expropriere.

La data de 20 martie 2008, reclamantele au depus o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care au arătat că, în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect anularea parţială a ordinului din 1 noiembrie 2007, se solicită anularea integrală a art. 2 şi art. 3 şi parţială a art. 1, din ordinul atacat, numai cu privire la cuantumul şi vecinătăţile suprafeţei restituită în natură.

Prin sentinţa civilă nr. 449 din 30 martie 2009 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins contestaţia formulată de reclamanţi ca neîntemeiată.

Apelul formulat împotriva acestei sentinţe a fost menţinut prin respingerea apelului formulat de reclamanţi potrivit deciziei civile nr. 182 A din 11 martie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.

Recursul declarat de reclamanţi împotriva acestei din urmă hotărâri a fost admis prin decizia civilă nr. 1458 din 2 martie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, a modificat decizia dată în apel, a desfiinţat sentinţa atacată şi a trimis cauza spre rejudecare.

S-a reţinut, cu referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului teren în litigiu.

Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunţate în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanţă, prin care s-a reţinut că dovada proprietăţii nu s-a făcut în sensul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, însă nu toate terenurile susceptibile de aplicarea acestei legi au fost excluse de la aplicarea Legii nr. 10/2001, art. 8 stabilind că nu intră sub incidenţa acestei legi terenurile din extravilanul localităţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 1045 din 17 mai 2009, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea, a anulat în parte ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de pârâtă, respectiv pct. 2 şi pct. 3, a constatat calitatea notificatorilor T.L.A., C.M. şi S.M. de persoane îndreptăţite la restituirea în natură a suprafeţei de 1020,53 mp, în indiviziune cu Ministerul Tineretului şi Sportului, pentru suprafaţa de 506,22 mp, în echivalent pentru suprafaţa imposibil de restituit în natură de 5909,17 mp, suprafeţe identificate de expert în anexa nr. 2 a raportului de expertiză, obligând Ministerul Tineretului şi Sportului la emiterea dispoziţiei în acest sens.

Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:

La 22 septembrie 2001 a fost înregistrată către Administraţia Taberelor Şcolare V. notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 având ca obiect restituirea în natură a suprafeţei de 750 mp situat în C. judeţul Vâlcea aferent Vilei X. P+2+M ce a făcut obiectul deciziei civile nr. 523R/2001 a Curţii de Apel Piteşti.

Potrivit unei adrese din 1960 a Direcţiei Regionale C.F.R. Craiova către Sfatul Popular Regional Municipiul Vâlcea şi către secţia de învăţământ şi cultură a regiunii Piteşti a Serviciului Regional C.F.R. Craiova, prin procesul-verbal din 18 februarie 1960 s-a procedat la predarea-primirea între delegaţii acestora din urmă a mijloacelor fixe care au format fosta tabăra de copii A.C., adresa notând că s-a omis a se trece în procesul verbal şi terenul împrejmuit de 10.958 mp care face parte din complexul bunurilor şi care conform Hotărârii Consiliului de Miniştri nr. 9/1960 au trecut în folosinţa Sfatului Popular Raion Râmnicu-Vâlcea.

În procesul-verbal din 3 martie 2004 Comisia, analizând notificările din 2001 formulate de P.I.F., S.M., P.S.E. prin care aceştia au solicitat restituirea în natură a proprietăţii teren de 8787 mp şi construcţie de 390 mp. Notificarea din 2001 aparţinea aceloraşi notificatori şi privea restituirea în natură a terenului de 750 mp aferent construcţiei Vila X. care a făcut obiectul deciziei civile nr. 523R/2001 a Curţii de Apel Piteşti. Reprezentantul A.T.T.S. Vâlcea a susţinut că terenul solicitat este absolut necesar Agenţiei pentru desfăşurarea activităţilor. Pe teren sunt edificate 13 clădiri din fonduri de la bugetul de stat, este vorba de o tabără sezonieră, iar prin ordinele din 2001 li s-a comunicat notificărilor că nu le poate fi restituit în natură imobilul. Prin adresa notificatorilor înregistrată din 2002 aceştia au menţionat că au dobândit prin decizia nr. 523/2001 a Curţii de Apel Piteşti irevocabilă, Vila X. P., iar pentru restul de teren de 7136 mp îşi menţin solicitarea de a primi despăgubiri. Din o cerere formulată de procuristul S.V.D. la 10 februarie 2003 rezultă notificatorii P.S.E., S.M. şi P.I.F. mai aveau, după pronunţarea deciziei civile nr. 523/2001 a Curţii de Apel Piteşti, pretenţia acordării despăgubirilor valorice pentru restul de teren de 7136 mp.

Primăria oraşului C. trimitea la 8 august 2002 către Administraţia Taberelor Şcolare Vâlcea notificările din 2001 formulate de S.M. cu privire la 390 mp vilă, 8787 mp teren şi 750 mp teren.

Ministerul Căilor Ferate Direcţia Regională Craiova, prin adresă din 30 martie 1953, a solicitat Ministerului Gospodăriei Comunale Bucureşti darea avizului cu privire la trecerea vilei P. din folosinţa Întreprinderilor locale deţinut prin efectul legii de naţionalizare în folosinţa Direcţiei Regionale C.F.R. Craiova. Din procesul-verbal datat 27 martie 1953 reiese că vila P. a fost predată către Ministerul Căilor Ferate la 24 aprilie 1952. Potrivit unei adrese din 28 iulie 1954, emisă de Regionala C.F.R. Craiova, prin decizia din 12 mai 1953 s-a trecut în folosinţa Direcţiei Regionale C.F.R. Craiova vila P. fostă proprietatea S. naţionalizată în baza Decretului nr. 326/1949. Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 781/1954 vila a fost transmisă Asigurărilor Sociale de Stat. Se solicita scoaterea vilei P. din rândul vilelor transmise la Asigurările Sociale de Stat, ea fiind transmisă cu forme legale cu mult înainte Ministerului Căilor Ferate, Direcţia Regională Craiova. Într-adevăr, prin decizia din 12 mai 1953, vila P. a fost transmisă în folosinţă Ministerului Căilor Ferate, Direcţia Regională Feroviară Craiova în scopul înfiinţării unei case de odihnă pentru muncitorii C.F.R. şi membrii lor de familie. Conform adresei emise la 14 ianuarie 2002 de Agenţia Teritorială a Taberelor şi Turismului Şcolar Vâlcea către Ministerul Educaţiei şi Cercetării, după trecerea în 1953 a clădirii Vila S. P. şi terenurilor aferente către Direcţia Regională C.F.R. Craiova, prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 500/1965 acestea au trecut în patrimoniul Inspectoratului Şcolar, clădirea fiind folosită ca tabără de copii.

Potrivit expertizei topografice efectuată prin comisie rogatorie de expert L.I., terenul proprietatea autoarei reclamanţilor fost de 8787 mp a fost măsurat actual la 7887,69 mp, fiind delimitat terenul restituit reclamanţilor prin decizia civilă nr. 523R/2001 a Curţii de Apel Piteşti şi propunând restituirea în natură a unei porţiuni din terenul delimitat ca fostă proprietate iniţială, în două variante: varianta 1 suprafaţa liberă de restituit în natură de 785,38 mp, în varianta 1 teren în indiviziune cu autoritatea de 562,82 mp, varianta 2 cu suprafaţa liberă de restituit în natură de 1020,53 mp; în varianta 2 terenul în indiviziune fiind propus la 506,22 mp.

I.S.M., decedată la 8 decembrie 1966 a fost moştenită de P.S.N. fiu adoptat (moştenit de P.S.E. soţie, moştenită de C.M. şi T.L.A.) şi T.L. fiică adoptată conform certificatului de moştenitor din 1967 (moştenită la rându-i de P.I.F. fiu şi S.M. fiu). Nu este clarificată situaţia certificatului de moştenitor din 1970 emis pe urma defunctei P.S.E. decedată la 6 iulie 1970 moştenită de aceeaşi T.L. fiică şi P.S.N. fiu, dar nici nu s-a invocat de către autoritatea pârâtă aspectul că reclamanţii nu au calitatea de moştenitori de pe urma autoarei I.S.M.

Prin tranzacţia autentificată din 1926 văduvei I.S.M. îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău. Prin actul de vânzare din 1 decembrie 1931, I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din faţa vilei sale din sat P. Prin actul de vânzare din 7 martie 1938 I.S.M. a cumpărat 2500 mp teren vecin la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei. Prin actul de vânzare autentificat din 3 mai 1930, aceeaşi cumpără teren 651 mp vecin la apus cu teren proprietatea sa.

Prin decizia civilă nr. 523 din 1 martie 2001 a Curţii de Apel Piteşti a fost obligată Administraţia Taberelor Şcolare Vâlcea să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul construcţie Vila X. către reclamantele P.S.E. şi T.L. Cererea privind terenul a fost respinsă deoarece curtea a apreciat că terenul intra sub incidenţa Legii nr. 18/1991, iar reclamantele nu au probat că au adresat o cerere organelor abilitate în temeiul acestei legi. Litigiul avea ca obiect revendicarea imobilului fostă proprietatea lui I.S.M. Deoarece construcţia a fost constatată că nu putea face obiectul Legii nr. 112/1995, revendicarea întemeiată pe dreptul comun a fost admisă cu privire la construcţie. Cu privire la teren însă cererea nu a fost respinsă pe motiv că nu s-ar fi dovedit dreptul de proprietate, ci pe motiv că, potrivit opiniei curţii, acesta trebuia să facă obiectul unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991. Tribunalul reţine că din această perspectivă decizia civilă nr. 523/2001 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti nu are autoritate de lucru judecat cât priveşte calitatea de persoane îndreptăţite la recunoaşterea dreptului de proprietate asupra fostei proprietăţi a autoarei I.S.M.

În drept, cu privire la capătul 1 din acţiune având ca obiect soluţionarea notificării, conform art. 1 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizaţiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum şi cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940 asupra rechiziţiilor şi nerestituite se restituie în natură sau în echivalent, când restituirea în natură nu mai este posibilă, în condiţiile prezentei legi.

Conform relaţiilor depuse la dosarul administrativ, întreg imobilul ce a făcut obiectul notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, a făcut obiectul naţionalizării în 1949, ulterior obiectul unor acte de trecere în folosinţă în vederea exploatării ca tabără. Nefiind identificat actul de naţionalizare a imobilului, dar fiind recunoscută naţionalizarea imobilului atât în actele enumerate şi prezentate mai sus la nivelul perioadei 1953-1960, dar şi în adresele emise de Ministerul Educaţiei, aşadar se constată încadrarea imobilului în categoria imobilelor preluate abuziv stabilite de art. 2 alin. (1) lit. a) Legea nr. 10/2001. Tribunalul observă că, potrivit expertizei efectuate în cauză, fostul teren ce are o suprafaţă măsurată de 7887,69 mp, este afectat de clădiri, spaţiu verde, parcare, carosabil, trotuar. În cele două variante ale raportului, expertul a identificat câte două suprafeţe de teren, părţi din întregul teren identificat ca fostă proprietate a autoarei I.S.M., posibile de restituit în natură.

Potrivit art. 3 alin. (1) Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent: a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora. Conform art. 4 din lege, în cazul în care restituirea este cerută de mai multe persoane îndreptăţite coproprietare ale bunului imobil solicitat, dreptul de proprietate se constată sau se stabileşte în cote-părţi ideale, potrivit dreptului comun. De prevederile prezentei legi beneficiază şi moştenitorii legali sau testamentari ai persoanelor fizice îndreptăţite. Cererea de restituire are valoare de acceptare a succesiunii pentru bunurile a căror restituire se solicită în temeiul prezentei legi. De cotele moştenitorilor legali sau testamentari care nu au urmat procedura prevăzută la capitolul III profită ceilalţi moştenitori ai persoanei îndreptăţite care au depus în termen cererea de restituire.

Prin ordinul atacat în prezentul litigiu au fost soluţionate notificări formulate, în baza Legii nr. 10/2001, de reclamanţi cu privire la teren, faţă de care decizia civilă nr. 523/2001 a Curţii de Apel Piteşti impusese solicitarea lui conform legii speciale de reparaţie existente la acel moment. Chiar şi cu această apreciere, tribunalul de faţă, în rejudecare constată că o concluzie privind aspectul că terenul ar fi format obiectul aplicării Legii nr. 18/1991 nu se impune cu autoritate de lucru judecat în speţă. Curtea a opinat că nu are a se pronunţa asupra revendicării din cauza neformulării unei cereri în baza Legii nr. 18/1991 de către reclamanţi, nu că reclamanţii nu ar fi putut beneficia de recunoaşterea dreptului de proprietate. Aspectul aplicării ori nu al Legii nr. 18/1991, adică al incidenţei acestei legi asupra unei cereri de restituire a terenului, reprezintă o apreciere a instanţei de recurs asupra textului de lege aplicabil. Împrejurarea că decizia a fost irevocabilă pe aspectul că nu s-a restituit terenul, ci doar construcţia, nu determină concluzia că incidenţa Legii nr. 18/1991 a fost statuată cu titlu de autoritate de lucru judecat. De altfel, în decizia civilă nr. 523/2001 curtea a ignorat aspectul esenţial al incidenţei Legii nr. 18/1991, anume terenul să fi fost cooperativizat, respectiv să fi fost terenul agricol, ceea ce în speţă în mod evident nu era îndeplinit.

Tribunalul a luat totodată în considerare că terenul putea face obiectul, ulterior acestei decizii civile, a Legii nr. 10/2001, ceea ce s-a şi întâmplat prin formularea notificărilor reclamanţilor în acest temei cu referire la terenul de 8787 mp. Autoritatea deţinătoare care a emis ordinul contestat a recunoscut aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 prin soluţionarea în sine a notificării. Din această perspectivă, argumentul că decizia civilă nr. 523/2001 a lăsat fără obiect notificările formulate din 2001 contrazice însăşi reţinerea posibilităţii recunoaşterii la restituire a terenului aferent vilei de 452,16 mp teren şi măsurilor reparatorii în echivalent pentru diferenţă de teren până la 750 mp. Aşadar, pe de o parte nici nu se impunea cu autoritate de lucru judecat aprecierea din decizia civilă nr. 523/2001 cu privire la teren care constituia doar o apreciere de aplicabilitate a unui text legal, pe de altă parte însăşi autoritatea deţinătoare recunoaşte aplicabilitatea Legii nr. 10/2001 notificărilor formulate. Se reţine astfel că un demers suplimentar de stabilire a situaţiei terenului era inutil. În plus, reieşea în mod evident din întreaga documentaţie depusă la dosarul administrativ că suprafaţa întreagă a terenului era situată în intravilan, mai mult, nu făcuse obiectul cooperativizării agricole, ci naţionalizării.

Având însă în vedere demersul impus de decizia curţii de apel cu privire la situaţia terenului, în urma adreselor tribunalului, în rejudecare, a fost comunicat din partea Primăriei C. că întreg terenul notificat de 8787 mp este situat în intravilanul localităţii C. din 1979.

Luând în considerare că nu a fost negată de către autoritatea deţinătoare a terenului calitatea reclamantelor de moştenitoare ale autoarei I.S.M. şi nici nu a fost contestată calitatea acesteia de fostă proprietară asupra suprafeţei notificate de 8787 mp, tribunalul va reţine că este îndeplinită situaţia premiză prevăzută de Legea nr. 10/2001, respectiv s-a făcut dovada preluării terenului notificat din patrimoniul autoarei notificatorilor, astfel că tribunalul a apreciat notificarea formulată ca întemeiată.

Reţinând că imobilul a fost în parte ocupat de elemente de sistematizare, tribunalul va constata calitatea reclamanţilor, de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii (în natură şi/sau prin echivalent) pentru imobilul notificat şi identificat în expertiza efectuată depusă la dosarul administrativ şi în raportul de expertiză întocmit în cauză.

Conform art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate în mod abuziv şi ale căror construcţii edificate pe acestea au fost demolate total sau parţial, restituirea în natură se dispune pentru terenul liber şi pentru construcţiile rămase nedemolate, iar pentru construcţiile demolate şi terenurile ocupate măsurile reparatorii se stabilesc prin echivalent. Potrivit alin. (8) al art. 10 valoarea corespunzătoare a construcţiilor preluate în mod abuziv şi demolate se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare în funcţie de volumul de informaţii puse la dispoziţia evaluatorului. Alin. (9) al art. 10 prevede că valoarea terenurilor, precum şi a construcţiilor nedemolate preluate în mod abuziv, care nu se pot restitui în natură, se stabileşte potrivit valorii de piaţă de la data soluţionării notificării, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Totuşi, alin. (10) arată că în situaţiile prevăzute la alin. (1), alin. (2) şi alin. (6), măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Tribunalul a constatat că stabilirea măsurilor reparatorii se realizează în funcţie de valoarea de circulaţie a imobilului preluat, dar pot consta în ordine în: compensare cu bunuri şi servicii cu acordul notificatorilor ori despăgubiri în condiţiile legii speciale. Indiferent de modalitatea de reparaţie, acestea se stabilesc în cadrul procedurii instituite prin Legea specială nr. 247/2005.

Potrivit art. 16 alin. (21) Capitolul V din Legea nr. 247/2005, dispoziţiile autorităţilor administraţiei publice locale vor fi centralizate pe judeţe la nivelul prefecturilor, urmând a fi înaintate de prefect către Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, însoţite de referatul conţinând avizul de legalitate al instituţiei prefectului, ulterior exercitării controlului de legalitate de către acesta.

Tribunalul a reţinut că în urma stabilirii în mod irevocabil a dreptului notificatorilor la restituirea terenului, unitatea administrativ teritorială după emiterea dispoziţiei de restituire va transmite dosarul prefecturii pentru emiterea avizului de legalitate şi ulterior urmând a se urma procedura stabilită de Legea nr. 247/2005 pentru stabilirea acelor măsuri reparatorii asupra cărora îşi exprimă acordul notificatorii. Având în vedere că prin pct. 2 şi pct. 3 din ordinul atacat au fost respinse solicitările notificatorilor pentru o diferenţă de teren de 750 mp şi a fost constatat că notificările din 2001 au rămas fără obiect, se impune anularea în parte a ordinului în vederea emiterii unei noi dispoziţii care să recunoască notificatorilor dreptul la restituirea în natură pentru suprafaţa delimitată de expert în varianta 2 posibil de restituit în natură, pentru suprafaţa ce va fi în indiviziune şi pentru restul suprafeţei în echivalent.

Împotriva acestei sentinţe, pârâtul a declarat recurs (recalificat apel prin încheierea din 24 septembrie 2013).

În motivarea căii de atac, s-a arătat că în mod greşit prima instanţă a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 326/1949, întrucât actul menţionat nu este unul propriu-zis de naţionalizare, că instanţa nu a stabilit modul în care imobilul a fost preluat de stat şi mai ales dacă acesta a fost preluat de la I.S.M., iar faptul că din probele administrate a reieşit transmiterea imobilului între instituţiile de la acea vreme reprezintă o dovadă indirectă iar prin raportare la art. 3 din Legea nr. 10/2001 calitatea procesuală activă a reclamanţilor nu a fost stabilită cu exactitate.

În opinia apelantului, instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească pe baza probelor calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, precum şi calitatea de proprietară a autoarei I.S.M. pentru suprafaţa de teren de 8787 mp. Chiar din motivarea deciziei civile nr. 521 R/2005 a Curţii de apel Piteşti reiese că reclamantele nu au făcut dovada titlului de proprietate în baza căruia revendică.

A mai susţinut apelantul că, în temeiul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, în lipsa unor dovezi concrete cu privire la calitatea de persoane îndreptăţite la restituirea terenului, acesta are în continuare regim de proprietate publică, iar în motivarea deciziei nr. 1458 din 2 martie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Intimaţii nu au formulat întâmpinare.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale prin decizia civilă nr. 162 A din 22 octombrie 2012 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:

În ceea ce priveşte prima critică formulată în apel, se constată că, potrivit art. 3.1 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, „în cazul în care pentru imobilul respectiv nu se poate face dovada formală a preluării de către stat (de exemplu, decizia administrativă nu este găsită, iar imobilul respectiv se găseşte în patrimoniul statului după data invocată ca fiind data preluării bunului), soluţionarea notificării se va face în funcţie şi de acest element, faptul că imobilul se regăseşte în patrimoniul statului constituie o prezumţie relativă de preluare abuzivă”.

Prin urmare, transmiterea între instituţiile statului a imobilului, astfel cum reiese din înscrisurile de la dosar, generează, în favoarea persoanei care a formulat notificarea, o prezumţie de preluare abuzivă şi revenea intimatului însuşi sarcina de a răsturna această prezumţie, ceea ce însă nu s-a întâmplat în speţă.

În ceea ce priveşte calitatea procesuală activă a reclamanţilor, s-a constatat, pe de o parte, că prin ordinul atacat li s-a restituit acestora, în parte, imobilul solicitat de pe urma autoarei I.S.M., astfel încât, în ceea ce priveşte calitatea acestora de succesori ai autoarei, aceasta a fost recunoscută de intimat însuşi.

Referitor la drepturile autoarei reclamanţilor asupra imobilului, se constată că prima instanţă a analizat titlurile de proprietate prezentate de reclamanţi, respectiv, tranzacţia autentificată din 1926 prin care văduvei I.S.M. îi este recunoscut dreptul de proprietate asupra imobilului situat în cătunul P. compus din teren de 6200 mp cumpărat prin act autentificat din 14 iulie 1916 de Judecătoria Rurală ocol Buzău, actul de vânzare din 1 decembrie 1931 prin care I.S.M. a cumpărat terenul de cca. 1600 mp din faţa vilei sale din sat P. şi actul de vânzare din 7 martie 1938 prin care I.S.M. a cumpărat 2500 mp teren vecin la răsărit cu alt teren al cumpărătoarei, iar intimatul nu aduce nici un argument de fapt sau de drept pentru care înscrisurile menţionate nu ar face pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamanţilor asupra imobilului.

În fine, în ceea ce priveşte pretinsa afirmaţie a instanţei de recurs din cuprinsul deciziei civile nr. 1458 din 2 martie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie invocată de apelant, se arată următoarele: „prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut, cu referire la litigiul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu. Numai că nu s-au redat integral considerentele hotărârii de recurs pronunţată în litigiul anterior, avute în vedere de prima instanţă, prin care s-a reţinut că dovada proprietăţii nu s-a făcut în sensul dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, în temeiul căreia aceasta ar fi trebuit constituită/reconstituită”.

Prin urmare, în nici un caz instanţa de recurs nu a statuat în mod irevocabil, astfel cum susţine intimatul, asupra lipsei dovezii dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu ci doar a citat considerentele sentinţei pronunţate în ciclul procesual anterior, evidenţiind tocmai lipsa unei autorităţi de lucru judecat, faţă de faptul lipsei unei identităţi de cauză, în sensul că dreptul de proprietate fusese analizat exclusiv în condiţiile Legii nr. 18/1991, iar nu şi conform Legii nr. 10/2001.

Împotriva acestei din urmă hotărâri a formulat recurs pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului invocând cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în dezvoltarea căreia a susţinut următoarele critici de nelegalitate.

Decretul nr. 326/1949 nu reprezintă un decret propriu-zis de naţionalizare, astfel că instanţa de apel nu a stabilit modul în care statul a preluat imobilul şi mai ales dacă acest imobil a fost preluat de la autoarea I.S.M.

O altă critică se referă la faptul că art. 2 din ordinul Autoritatea Naţională pentru Tineret din 1 noiembrie 2013, prevedea că în urma restituirii suprafeţei de 452,16 mp, până la diferenţa de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfăşurări a activităţii Centrului de Agrement C., motiv pentru care ordinul menţionat stabilea că va înainta dosarul la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia nicio instanţă nu s-a pronunţat.

În concluzie, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea deciziei şi menţinerea ordinului din 1 noiembrie 2013 emis de Autoritatea Naţională pentru Tineret.

Examinând decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat este nefondat urmând a fi respins în considerarea celor ce succed:

Atât în etapa administrativă a procedurii, cât şi în cea judiciară, reclamantele-intimate au anexat notificării actele ce le atestă calitatea de moştenitori ai autoarei I.S.M., precum şi, în ce priveşte dreptul de proprietate asupra imobilului teren, aşa cum rezultă din tranzacţia autentificată sub din 1926, actul de vânzare autentificat în 3 mai 1930, actul de vânzare autentificat din 1 decembrie 1931 şi actul autentificat din 7 martie 1938.

Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată şi Normelor metodologice aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin acte doveditoare ale dreptului de proprietate se înţeleg orice înscrisuri translative de proprietate, acte juridice care atestă calitatea de moştenitor, orice acte care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă.

Este de asemenea dovedită împrejurarea că terenul în litigiu, obiect al notificării este deţinut de recurenta-pârâtă care nu a indicat actul normativ sau de autoritate în temeiul căruia imobilul a ajuns în detenţia sa.

În aceste condiţii, critica recurentului-pârât că actul de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 326/1949 nu este unul de preluare abuzivă, este nefondat de vreme ce nu a răsturnat această prezumţie.

Pe de altă parte, prin emiterea ordinului din 1 noiembrie 2007, Autoritatea Naţională pentru Tineret a recunoscut calitatea de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii a reclamanţilor-intimaţi.

Nefondată este şi critica referitoare la faptul că prin art. 2 din ordinul din 1 noiembrie 2007 se preciza că, în urma restituirii suprafeţei de teren de 452,16 mp până la diferenţa în suprafaţă de 750 mp, reprezintă un teren necesar bunei desfăşurări a activităţii Centrului de Agrement C., motiv pentru care dosarul va fi înaintat la Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, articol asupra căruia instanţa nu s-a pronunţat, întrucât o astfel de critică nu a fost formulată în apel.

Cu toate acestea, instanţa de fond s-a pronunţat prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1045 din 17 mai 2013, anulând pct. 2 şi pct. 3 din ordinul din 1 noiembrie 2007 emis de Autoritatea Naţională pentru Tineret.

Aşa fiind, recursul formulat va fi respins conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Tineretului şi Sportului, împotriva deciziei nr. 162/A din 22 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1542/2014. Civil. Actiune in raspundere...  ICCJ. Decizia nr. 1545/2014. Civil →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1544/2014. Civil