ICCJ. Decizia nr. 1546/2014. Civil

Comentarii

0

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1546/2014

Dosar nr. 827/46/2010*

Şedinţa publică din 22 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la data de 3 martie 2006, reclamanţii D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I., C.A., I.L., D.Z., T.I.M., P.I.V., D.G. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se desfiinţeze dispoziţia din 1 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti, să fie obligaţi, în principal, intimaţii să le restituie în natură, pe vechiul amplasament, terenul în suprafaţă totală de 22.070 mp., situat în Piteşti, str. O., iar în subsidiar, să le restituie în natură terenul liber, astfel cum va fi determinat prin expertiza tehnică, urmând ca pentru suprafaţa de teren ocupată de construcţii să se acorde despăgubiri, în condiţiile legii speciale.

Cu privire la construcţiile demolate, petenţii au solicitat menţinerea dispoziţiei atacate, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii, petenţii au arătat că terenul în litigiu a aparţinut autorilor lor, D.C.I., D.C.N., D.C.A., D.C.V. şi S.M., în baza actului de vânzare-cumpărare din 21 septembrie 1940, transcris la Tribunalul Argeş, fiind naţionalizat prin efectul Legii nr. 119/1948.

Au mai arătat petenţii, că imobilul în discuţie face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti şi este dat în administrarea A.D.P. Piteşti.

Acest imobil a fost preluat de stat fără titlu, întrucât dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 118/1948 prevăd că, pentru întreprinderile naţionalizate în baza acestei legi, statul acordă despăgubiri proprietarilor sau acţionarilor deposedaţi, iar din procesul-verbal de predare-primire în care se consemnează, potrivit art. 10 din lege, inventarul şi bilanţul întreprinderii naţionalizate lipseşte menţiunea despăgubirilor acordate de stat.

Întrucât legea de naţionalizare s-a aplicat cu încălcarea prevederilor edictate în cuprinsul acesteia, ea nu poate constitui titlu valabil pentru trecerea bunului în proprietatea statului, astfel că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 31 din 8 februarie 2008, a admis, în parte, plângerea formulată de contestatori, a anulat în parte dispoziţia din 1 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti şi a constatat că petenţii sunt îndreptăţiţi la reconstituirea în natură a terenului în suprafaţă de 8270 mp., situat în Piteşti, str. O., potrivit raportului de expertiză întocmit de expertul topograf C.P., ce face parte integrantă din dispozitivul acestei sentinţe. Totodată, s-a menţinut în rest dispoziţia din 1 februarie 2006, iar intimaţii au fost obligaţi la 4.100 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa de fond a reţinut că prin dispoziţia din 1 februarie 2006 a fost respinsă notificarea prin care petenţii au solicitat restituirea în natură a imobilului-teren şi construcţii, situat în Piteşti, str. O., propunându-se acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, constând în despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, pentru imobilul teren în suprafaţă de 22070 mp, şi construcţiile demolate în prezent.

În prezent, construcţiile sunt demolate, iar terenul este ocupat de sediul A.D.P. Piteşti, respectiv sediul administrativ, centrală termică, bazin de apă, cămin de gaze, birouri, ateliere, serele, garaje, barăci pentru depozitarea materialelor, rampă auto, parcare auto, toate aceste construcţii fiind edificate după preluarea terenului de către stat.

Instanţa a mai reţinut că dispoziţia din 1 februarie 2006 a fost emisă după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar petenţii au calitatea de persoane îndreptăţite la reconstituire, în sensul cerut de dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, fiind moştenitorii celor cinci cumpărători menţionaţi în actul de vânzare-cumpărare din 21 septembrie 1940, conform certificatelor de moştenitor şi a actelor de stare civilă depuse la dosarul cauzei.

Dovada dreptului de proprietate a fost făcută de petenţi cu actul de vânzare-cumpărare din 1940 autentificat la Tribunalul Argeş din 21 septembrie 1940, prin care I.P. şi S.B., autorizaţi ai Consiliului de Administraţie al M.P.B. Piteşti, societate anonimă, cu sediul în Piteşti, str. T.V., au vândut pe veci în deplină proprietare şi liber de sarcini domnilor I.C.I.D., N.D.M.S., A.D. şi V.D. (fraţi), imobilul situat în Piteşti, str. C.N.

S-a constatat, că, potrivit înscrisului depus la dosar, în tabelul întreprinderilor naţionalizate în temeiul Legii nr. 119/1948, figurează fraţii D. cu moară comercială cu o capacitate de măcinare de 52000 kg. grâu/24 ore.

Intimaţii au declarat că nu există proces-verbal privind bunurile existente la data preluării de către stat a întreprinderii, însă intimatul Municipiul Piteşti, prin întâmpinare, a arătat că la data de 21 septembrie 1940 pe terenul în litigiu se afla o moară de făină, o moară de mălai, birouri, silozuri, diverse instalaţii, puţuri arteziene şi benzi de descărcat grâu din vagoane.

Expertul tehnic judiciar specialitatea construcţii, P.L., a identificat şi evaluat construcţiile din actul primar de proprietate, stabilind valoarea acestora la suma de 70.892 RON.

Prin decizia nr. 291 din 14 martie 1967, s-a transmis din administrarea I.G.L. Piteşti în administrarea A.S.P.P. Piteşti, în prezent A.D.P. Piteşti, imobilul din str. O., Piteşti, iar conform anexei nr. 2 la H.G. nr. 447/2002, imobilul este evidenţiat ca făcând parte din domeniul public al oraşului Piteşti.

Expertul tehnic judiciar specialitatea topografie-cadastru C.P. a stabilit prin expertiza tehnică efectuată, după transpunerea în teren a actului primar de proprietate şi verificarea situaţiei juridice a terenului în litigiu la data de 1 ianuarie 1990 şi la data de 14 februarie 2001, că terenul în suprafaţă de 22070 mp, se află în administrarea A.D.P. Piteşti şi este ocupat parţial de construcţii ce aparţin acestei instituţii.

A identificat expertul, cu ocazia efectuării expertizei, că mai multe parcele de teren sunt libere de construcţii şi pot fi restituie reclamanţilor, astfel: 3000 mp; 1360 mp; 320 mp; 760 mp; 260 mp; 2340 mp şi 2230 mp.

Aceste suprafeţe au fost identificate cu culoare albastră pe planul de situaţie planşa „C”.

Având în vedere că art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, consacră principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv şi numai în cazul în care această măsură nu este posibilă se acordă despăgubiri, iar apartenenţa terenurilor la domeniul public nu împiedică restituirea în natură a acestora, precum şi constatările expertului că cele 7 parcele în suprafaţă totală de 8.270 mp, sunt libere şi pot fi restituite petenţilor imediat, instanţa, în baza acestor dispoziţii legale şi în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, a admis în parte plângerea şi a anulat în parte dispoziţia din 1 februarie 2006, constatând că petenţii sunt îndreptăţiţi la restituirea în natură a terenului în suprafaţă totală de 8270 mp, situat în Piteşti, str. O., identificat de expertul tehnic C.P. şi evidenţiat în schiţa raportului de expertiză.

Pe cale de consecinţă, observând că în conformitate cu dispoziţiile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în cazul exproprierii măsurile reparatorii constau în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită cu soluţionarea notificării, cu acordul persoanei îndreptăţite sau despăgubiri acordate în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, s-a constatat că pentru diferenţa de teren în suprafaţă de 13800 mp, şi construcţiile demolate, petenţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri în condiţiile Legii nr. 247/2005, astfel că s-a menţinut în rest dispoziţia din 1 februarie 2006.

Curtea de Apel Piteşti, prin decizia civilă nr. 221/A din 30 octombrie 2008, a admis apelul declarat de reclamanţi, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că au fost obligaţi pârâţii la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 8270 mp, situat în Piteşti, strada O.

Apelurile declarate de către pârâţi au fost respinse ca nefondate, aceştia fiind obligaţi la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.200 RON către reclamantul D.I.

Recursurile formulate de reclamanţi şi pârâţi împotriva deciziei nr. 221/A din 30 octombrie 2008 a Curţii de Apel Piteşti au fost admise de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 8838 din 30 octombrie 2009, prin care s-a casat în parte decizia recurată şi s-a trimis cauza aceleiași instanţe pentru rejudecarea apelurilor, menţinându-se în parte decizia din apel, referitor la apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din 29 aprilie 2008.

În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti a pronunţat decizia nr. 125/A din 20 octombrie 2010, prin care s-au admis apelurile declarate în cauză, s-a schimbat în parte sentinţa, în sensul că au fost obligaţi pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti, la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 8270 mp, situat în Piteşti, str. O.

S-a menţinut în rest sentinţa şi s-au respins, ca nefondate, apelurile formulate de pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti împotriva aceleiaşi sentinţe.

Au fost obligaţi pârâţii la plata sumei de 2.700 RON cheltuieli de judecată către reclamanţi.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia nr. 6480 din 27 septembrie 2011, a reţinut că nu au fost administrate probe în condiţiile în care apelanţii le-au solicitat şi, având în vedere îndrumările primei instanţe de recurs, a constatat că s-a pronunţat o hotărârea nelegală, cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 315 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, prin decizia nr. 127 din 24 octombrie 2013, a admis apelul declarat de reclamanţii D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I., C.A., D.Z., T.I.M., P.I.V., D.G., U.T.A., împotriva sentinţei civile nr. 31 din 8 februarie 2008, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 1790/109/2006; a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pe pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti la restituirea în natură a suprafeţei de teren de 9711 mp, situată în Piteşti, str. O., evidenţiată în varianta a II-a a raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar O.D., care face parte integrantă din prezenta decizie, în sensul că a dispus restituirea în natură a suprafeţelor identificate; a menţinut în rest sentinţa apelată; a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva încheierii din data de 29 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Argeş în Dosarul nr. 1.790/109/2006; a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, şi a obligat pe pârâţi să plătească reclamanţilor suma de 8.400 RON reprezentând cheltuieli de judecată în toate ciclurile procesuale, reţinând, în esenţă, următoarele;

Principala critică adusă de reclamanţi sentinţei de fond priveşte aplicarea greşită a legii în soluţionarea cererii de restituire integrală în natură a terenului.

Pentru analiza criticilor ce se circumscriu soluţionării în fond a cauzei, Curtea a reţinut următoarea situaţie de fapt:

În termenul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reclamanţii au solicitat restituirea în natură a imobilului teren cu clădirile situate în Piteşti, str. O.

Notificarea depusă la pârâta A.D.P. Piteşti a fost transmisă spre soluţionare Primăriei municipiului Piteşti prin adresa din 16 noiembrie 2001.

În dovedirea dreptului de proprietate a fost avut în vedere actul de vânzare cu privilegiu, autentificat la Tribunalul Judeţului Argeş secţia a III-a, din 21 septembrie 1940, prin care autorii reclamanţilor au devenit proprietari ai imobilului în suprafaţă de 22070 mp, situat în Piteşti, str. C.N., colţ cu str. T.V.

Prin dispoziţia Primarului municipiului Piteşti din 1 februarie 2006, s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului teren şi construcţii situat în str. O., cu motivarea că au fost demolate clădirile ce au fost preluate de stat prin naţionalizare, iar în prezent terenul este ocupat de sediul A.D.P. din Piteşti, respectiv, sediul administrativ, centrala termică, bazinul de apă, cămin de gaze, birouri, ateliere, sere, garaje, barăci de depozitare materiale, rampă auto şi parcare auto, toate acestea fiind edificate după preluarea imobilului de către stat.

Prin aceeaşi dispoziţie, s-a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul şi construcţiile menţionate în procesul-verbal din 21 februarie 1967.

Imobilul solicitat a fost preluat în proprietatea statului prin efectul Legii nr. 119/1948, fiind teren aferent M.P.B., potrivit Dosarului nr. 18/1948, Curtea a reţinut că instanţa de fond a fost învestită prin contestaţia formulată de reclamanţi doar cu analiza îndreptăţirii acestora la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 22070 mp.

Sub nicio formă nu s-a contestat că organul administrativ competent nu a analizat în mod corect obiectul notificării, respectiv întinderea suprafeţei de teren ce a fost solicitată de reclamanţi.

În repetate rânduri, în deciziile de casare pronunţate în cauza de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a precizat necesitatea analizei situaţiei de fapt prin prisma aplicării dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Potrivit art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data formulării acţiunii, „în cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Alin. (3) al aceluiaşi articol precizează că „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”.

Această reglementare s-a menţinut la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 209/2005.

În prezent, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 a fost modificat prin Legea nr. 165/2013, ce a intrat în vigoare la 20 mai 2013.

În reglementarea actuală, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede că „în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-lit. f) din Legea nr. 24/2007, privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care este posibilă restituirea în natură, persoana îndreptăţită nu poate opta pentru măsuri reparatorii în echivalent decât în cazurile expres prevăzute de lege.

Prevalenţa restituirii în natură a bunurilor va fi avută în vedere în toate situaţiile în care măsura este posibilă şi nu este expres înlăturată de la aplicare.

În legătură cu această situaţie, art. 10 şi art. 11 din Legea nr. 10/2001, ce se coroborează cu reglementările din anexa nr. 2 a acestui act normativ, precizează care sunt imobilele ce pot fi restituite în natură.

Pentru lămurirea acestei situaţii de fapt, în rejudecarea apelului, pe rolul Curţii, au fost administrate probele cu expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii şi topografie.

Expertul tehnic B.M. a precizat că terenul în litigiu are două căi de acces: una din str. S., delimitată cu o poartă mare metalică de acces auto şi pietonal, şi o alta dinspre str. O., sub forma unui drum de acces (ca o servitute) auto şi pietonală.

A stabilit expertul că pe acest teren se află patrimoniul A.D.P. Piteşti: sediul birouri II, înspre str. S., serele, atelierele mecanice şi de reparaţii, sediul birouri I, înspre str. O., centrala de gaze, magazii, centrala termică şi coş de fum exterior, garaje, parcări şi alei pietonale/auto.

A identificat că imobilele construcţii sunt deservite de următoarele utilităţi: instalaţie de apă şi canalizare, instalaţie de energie electrică, instalaţie de gaze şi telefonie.

Pentru fiecare construcţie existentă pe terenul în litigiu a fost precizată destinaţia şi funcţionalitatea sa.

Astfel, sediul birouri II identificat cu simbolul C2, atelierele mecanice identificate cu simbolul C3, sediul birouri I identificat cu simbolul C1, au fost prezentate sub forma unor construcţii cu fundaţii de beton armat.

Garajele metalice identificate cu simbolul C4 au fost prezentate la rândul lor ca fiind alcătuite din stâlpi de ţeavă metalică, încastraţi în fundaţie de beton armat, iar cabina de poartă identificată cu simbolul C5 a fost prezentată ca fiind o structură din zidărie, urmând ca natura magaziilor (garaje) identificate cu simbolul C6 să fie delimitată printr-o clădire parter, veche.

Fundaţie din beton armat s-a stabilit că are centrala termică, la care este anexat coşul de fum exterior, identificată cu simbolul C7, precum şi bazinul de apă, îngropat, identificat cu simbolul C9.

Serele au fost prezentate distinct, unele având structuri de rezistenţă din oţel cornier şi ţeavă metalică pe fundaţie de beton armat, iar altele fiind parţial desfiinţate.

S-a stabilit, că au caracter permanent construcţiile identificate cu simbolurile S1, S2, S3, S6, C1, C2, C3, C5, C7, C8, la care se adaugă parcările ce deservesc aceste construcţii şi căile de acces.

Un caracter provizoriu a fost identificat la construcţiile C4 şi C6.

Cu privire la regimul juridic al acestor construcţii aflate pe terenul în litigiu, Curtea a reţinut că în anexa nr. 2 a H.G. nr. 447/2002, privind atestarea bunurilor aparţinând domeniului public al judeţului Argeş, precum şi al municipiilor, oraşelor şi comunelor din judeţul Argeş, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 609 şi 609 bis/16.08.2002, cu completările ulterioare, apare şi clădirea sediului A.D.P. cu dotările aferente, str. O., cu o suprafaţă de 30400 mp, edificată în anul 1967 prin decizia Sfatului Popular Regional din 14 martie 1967;

De reţinut că prin decizia din 14 martie 1967 a Sfatului Popular Regional s-a transmis din administrarea I.G.L. Piteşti în administrarea A.S.P.P. Piteşti imobilul din str. O.

Curtea nu a avut în vedere criticile apelanţilor referitoare la lipsa autorizaţiei de construire a imobilelor construcţii ce fac obiectul cauzei de faţă, atâta timp cât legiuitorul a precizat expres această condiţie doar pentru construcţiile edificate după data de 1 ianuarie 1990.

De altfel, expertul a reţinut că prin avizul din 3 octombrie 1966, în faza de proiectare PA+PE, s-au autorizat favorabil reparaţiile capitale la partea de construcţie a serelor.

Prin autorizaţia din 28 iulie 1966, s-a admis executarea lucrărilor de transformare a încălzirii serelor Piteşti.

Expertul a identificat şi procesul-verbal de recepţie în cadrul A.D.P., din 30 decembrie 1967, prin care s-a executat prelungirea canalului din tuburi ovoidale, fiind executat căminul de vizitare din beton.

Astfel, în raport de prevederile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, Curtea a respins criticile apelanţilor-reclamanţi cu privire la edificarea în mod nelegal de către A.D.P. a construcţiilor de pe terenul în litigiu, având în vedere, în principal, data construirii lor.

Cum în lucrările de specialitate efectuate de experţii tehnici judiciari au fost identificate suprafeţe de teren libere, văzând prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, coroborat cu art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea a dispus restituirea în natură a suprafeţelor identificate în completarea raportului de expertiză efectuată de expertul O.D., în varianta a II-a, ce corespunde suprafeţei de 22070 mp, precizată în dispoziţia Primarului din 1 februarie 2006.

Astfel, s-a avut în vedere suprafeţele identificate la pct. A, B, C, D, E, F, la care se adaugă suprafaţa aferentă C4 şi suprafeţele ocupate de sere.

S-a concluzionat, că nu se poate dispune restituirea în integrum a terenului solicitat, având în vedere că imobilele construcţii la care s-a făcut anterior referire, înregistrate ca mijloace fixe în evidenţele A.D.P., fac parte din patrimoniul acesteia, fiind construite după demolarea fostelor construcţii, cu privire la care petenţii au solicitat menţinerea dispoziţiei atacate, prin care s-a propus acordarea de despăgubiri.

Construcţiile prezente identificate de experţii cauzei sunt incluse în domeniul public al judeţului Argeş, astfel cum s-a arătat anterior.

Criticile privind natura hotărârii apelate au fost apreciate ca întemeiate, cu motivarea că potrivit art. 19 din Legea nr. 10/2001, modificată, sub aspectul naturii sale juridice, dispoziţia prin care unitatea notificată soluţionează cererea de restituire a unui imobil preluat abuziv, potrivit procedurii speciale, reprezintă un act de drept administrativ, unilateral şi individual ce poate deveni irevocabil prin capacitatea sa de a conferi drepturi patrimoniale persoanei la care se referă, devenind astfel un veritabil act de proprietate şi un titlu executoriu în acelaşi timp.

Prin contestarea acestui act administrativ în sensul de a se restitui în natură imobilul solicitat şi de a nu a se primi măsuri reparatorii prevăzute de legea specială, se formulează practic o acţiune în realizarea dreptului de esenţa căreia este obţinerea unui alt titlu susceptibil de executare silită în caz de neexecutare de bună-voie de către cel obligat la o prestaţie.

Cum scopul formulării acţiunii de faţă a fost însăşi desfiinţarea dispoziţiei din 1 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti şi, prin urmare, obligarea pârâţilor la restituirea în natură a imobilului teren solicitat, Curtea a reţinut că instanţa de fond în mod greşit nu a prevăzut dispoziţii susceptibile, sub acest aspect, de executare silită.

S-a concluzionat, că simpla constatare că reclamanţii sunt îndreptăţiţi la reconstituirea în natură a terenului, aşa cum s-a pronunţat instanţa de fond, nu se încadrează în niciuna din modalităţile prevăzute de legea specială, astfel încât s-a schimbat sentinţa, în principal, în sensul obligării pârâţilor la restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 9711 mp, situat în Piteşti, str. O., evidenţiat în varianta a II-a a raportului de expertiză întocmit de expertul tehnic judiciar O.D., care face parte integrantă din prezenta decizie, în sensul că s-a dispus restituirea în natură a suprafeţelor identificate la punctele A, B, C, D, E, F, la care s-a adăugat suprafaţa aferentă C4 şi suprafeţele ocupate de sere.

În ceea ce priveşte apelul declarat împotriva încheierii din data de 29 aprilie 2008, pronunţată de Tribunalul Argeş în această cauză, Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 281⁷ C. proc. civ., instanţa care a pronunţat hotărârea poate, la cererea părţilor, să îi lămurească dispozitivul sub aspectul înţelesului, întinderii sau aplicării acestuia, ori să îi înlăture dispoziţiile potrivnice atunci când acesta nu este suficient de lămuritor pentru a putea fi pus în executare ori conţine dispoziţii potrivnice.

Imposibilitatea punerii în executare silită a hotărârii judecătoreşti, aşa cum s-a arătat şi anterior, nu se datorează vreuneia din situaţiile enumerate mai sus, ci exclusiv rezultă din greşita soluţionare pe fond a cererii de restituire, fiind avută în vedere o acţiune în constatarea unui drept şi nu o acţiune în realizarea dreptului.

În ceea ce priveşte apelurile declarate de pârâţii Municipiul Piteşti şi A.D.P. Piteşti, Curtea a reţinut că sunt nefondate, pentru cele ce succed;

În rejudecarea apelului s-a dispus, pentru respectarea prevederilor art. 315 C. proc. civ., efectuarea unor expertize tehnice judiciare în specialitatea construcţii şi topografie.

Prin urmare, instanţa de apel a depus diligenţe în vederea justei soluţionări a cauzei, constatând că nemulţumirea acestor apelanţi vizează de fapt măsura restituirii în natură a unei părţi din terenul solicitat.

În ceea ce priveşte această din urmă critică, în sensul că suprafaţa de teren în litigiu nu poate fi restituită în natură fiind afectată de detalii de sistematizare, căi de acces, trasee ale conductelor de alimentare cu apă şi energie termică ale serelor, din concluziile raportului de expertiză tehnică judiciară în specialitatea topografie efectuat de expertul O.D. a reieşit că suprafaţa de terenul în suprafaţă de 9711 mp, astfel cum a fost delimitat în varianta a II-a a acestui raport de expertiză, nu face parte din categoria celor care pot împiedica restituirea în natură, în raport de prevederile art. 10 din Legea nr. 10/2001, modificată, cu motivarea că este necontestat şi în afara prezentei judecăţi, faptul că toţi contestatorii sunt persoane îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, în calitate de moştenitori ai autorilor D.C.I., D.C.N., D.C.A., D.C.V. şi S.M., şi că terenul deţinut de aceştia în baza actului de vânzare cu privilegiu, autentificat la Tribunalul judeţului Argeş secţia a III-a sub nr. 1506 din 21 septembrie 1940, a fost preluat de stat abuziv.

Cu privire la restituirea în natură a suprafeţei de 22070 mp, curtea a reţinut, în primul rând, că, din economia dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, restituirea în natură constituie regula, iar restituirea prin echivalent excepţia, cu toate efectele de interpretare ce rezultă din această constatare.

În temeiul art. 10 şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, şi al art. 7 şi art. 10 alin. (3) şi alin. (4) din H.G. nr. 250/2007, rezultă că restituirea în natură vizează exclusiv terenurile libere, adică cele neafectate de construcţii, de investiţii, enumerate parţial de pct. 10.3 din Normele metodologice.

În speţă, suprafaţă de teren de 9711 mp, poate fi apreciată ca fiind liberă în sensul acestor dispoziţii legale, având în vedere concluziile expertizelor tehnice judiciare anterior arătate, pentru ca restul până la suprafaţa de 22070 mp să se încadreze în noţiunea de „amenajări de utilitate publică”, definită expres prin pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007.

În expertiza tehnică judiciară efectuată de expertul O.D. au fost delimitate căile de acces necesare pentru ca A.D.P. să poată ajunge la terenul nerestituit.

Astfel, au fost păstrate căile de acces existente şi funcţionale ce vor fi utilizate în continuare în condiţii normale, iar traseele conductelor de alimentare cu apă şi energie termică a serelor au fost, de asemenea, menţionate de expert în lucrarea efectuată şi completată.

În urma propriului examen, Curtea a avut în vedere şi prevederile art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, constatând că s-a verificat destinaţia actuală a terenului solicitat pentru a nu afecta căile de acces (existenţa pe terenul respectiv a unor străzi, trotuare, parcări amenajate şi altele asemenea), iar cu referire la sintagma „amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale”, s-au avut în vedere acele suprafeţe de teren afectate unei utilităţi publice, respectiv suprafeţele de teren pe care se află amenajări destinate a deservi nevoile comunităţii

Curtea a reţinut totodată că H.G. nr. 447/2002 este ulterioară notificărilor formulate, având ca efect trecerea în domeniul public a unei suprafeţe de teren cu privire la care se cunoştea demararea procedurilor de restituire în temeiul Legii nr. 10/2001, înregistrate din 13 noiembrie 2001 şi din 16 noiembrie 2001.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I., C.A., D.Z., T.I.M., P.I.V., D.G. şi U.T.A. şi pârâţii A.D.P. Piteşti şi Municipiul Piteşti, prin Primar.

Prin recursul lor, reclamanţii au arătat că decizia ce face obiectul prezentului recurs, prin care s-a dispus restituirea în natura numai a unei părți (în suprafaţa de 9711 mp) din terenul în suprafaţa de 22070 mp, preluat fără titlu din patrimoniul autorilor lor în urma aplicării legii naţionalizării întreprinderilor, este nelegală, fiind dată cu încălcarea/aplicarea greşita a legii, făcând incident cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, instanţa de apel a respins cererea reclamanţilor de restituire în natură a întregului teren în considerarea afectării parţiale a acestuia de construcţii aparţinând pârâtei A.D.P. Piteşti care, în accepţia instanţei, împiedică restituirea integrală în natură fie datorită faptului că acestor construcţii, autorizate, nu le sunt aplicabile dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 10/2001, fie datorită faptului că fac parte din domeniul public al judeţului Argeş sau se încadrează în noţiunea de „amenajări de utilitate publică definită expres prin pct. 10.3 din H.G. nr. 250/2007”.

Din aceste considerente rezultă aplicarea greşită a legii în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) şi art. 21 din Legea nr. 10/2001, cât şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit argumentelor ce succed:

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că imobilul solicitat a fi restituit în natură a fost preluat în proprietatea statului prin efectul Legii nr. 119/1948, fiind teren aferent M.P.B., potrivit Dosar nr. 18/1948, astfel că se situează sub incidenţa dispoziţiilor art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001.

Atât la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, cât şi în prezent imobilul se află în detenţia (administrarea) unei persoane juridice de drept public (A.D.P. Piteşti), fiind evidenţiat ca făcând parte din domeniul public al oraşului Piteşti (anexa nr. 2 la H.G. nr. 447/2002), dat în administrarea A.D.P. Piteşti prin decizia Sfatului Popular Regional din 1967.

Conform art. 19 din Legea nr. 215/2001, oraşele, judeţele şi comunele sunt persoane juridice de drept public, având patrimoniu propriu şi capacitate juridică deplină.

Așa fiind, în speţă, sunt incidente dispoziţiile art. 21 (fost art. 20 înainte de modificarea prin Legea nr. 247/2005) din Legea nr. 10/2001, conform cărora: „(1) Imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptăţite în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare”.

Astfel, chiar în cazul în care imobilul este proprietate publică sau are afectațiune publică, restituirea în natură nu este împiedicată, întrucât apartenenţa imobilului la domeniul public nu împiedică restituirea, astfel încât argumentul instanţei de apel în sensul că terenul este evidenţiat în domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale nu are fundament legal.

De altfel, în noua modificare a Legii nr. 10/2001, operată prin Legea nr. 263/2006, potrivit art. 16 din lege, chiar în cazul în care imobilele solicitate sunt afectate unor activităţi nemijlocite de interes public, acestea se restituie în natura.

De menţionat, ca legiuitorul a înțeles să enumere în anexa nr. 2 lit. a) care sunt aceste activităţi de interes public, iar activitatea desfăşurata de intimata A.D.P. Piteşti nu se circumscrie acestei enumerări limitative.

În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie coroborat cu art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, s-a arătat că, independent de motivul de mai sus, imobilul trebuie restituit în natura în temeiul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi.”

În temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, instanţele judecătoreşti sunt competente să stabilească dacă preluarea s-a făcut sau nu cu titlu valabil.

În speţă, preluarea în patrimoniul statului s-a făcut fără titlu valabil, întrucât dispoziţiile Legii nr. 119/1948 nu au fost respectate, respectiv, nu s-au respectat prevederile art. 11 din lege care stipulau acordarea de despăgubiri pentru imobilele proprietarilor/acţionarilor deposedaţi şi nici dispoziţiile art. 10 din lege, întrucât lipseşte procesul-verbal în care se consemnează inventarul şi bilanţul întreprinderii naţionalizate şi care ar fi trebuit să cuprindă şi menţiunea despăgubirilor acordate proprietarilor deposedaţi.

Dovada inexistenţei unui asemenea proces-verbal este făcută chiar de către intimata A.D.P. Piteşti, al cărei reprezentant, la termenul din 30 mai 2006, a arătat că nu există un proces-verbal privind bunurile existente la data preluării de către stat a întreprinderii, solicitând în acest sens dovada cu martori.

Legea nr. 119/1948 contravenea constituţiei în vigoare la acea data (Constituţia din 1948), întrucât, potrivit dispoziţiilor acesteia, forma de proprietate la acea dată era atât publică, cât şi particulară (art. 5), iar, potrivit art. 8 alin. (1) din Constituţie, proprietatea particulară şi dreptul de moştenire sunt recunoscute şi garantate prin lege.

În concluzie, reclamanţii au arătat că, păstrând în continuare calitatea de proprietari asupra imobilului şi după preluarea sa în patrimoniul statului, beneficiază de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit căruia „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.”

În condiţiile legislative actuale, în care regula în materia aplicării masurilor reparatorii pentru foştii proprietari deposedaţi o constituie restituirea în natura (art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001), iar legea specială în materia acordării despăgubirilor pentru imobilele naţionalizate s-a dovedit a fi incapabilă să satisfacă drepturile persoanelor îndreptățite (jurisprudența C.E.D.O.), având în vedere superioritatea normelor internaţionale în caz de conflict cu cele interne (art. 11 şi art. 20 din Constituţia României), s-a arătat că restituirea terenului în natură nu poate fi refuzată decât în condiţiile prevăzute în art. 1 din Primul Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică numai în cazul în care imobilul în discuţie a căpătat o afectațiune de utilitate publică.

În speţa, terenul în discuţie nu intra în sfera activităţilor enumerate de art. 6 din Legea nr. 33/1994, ca fiind afectat unei cauze de utilitate publică şi nici nu este supus unei proceduri de expropriere cu o justă şi prealabilă despăgubire pentru expropriat, şi nu există nici o hotărâre judecătorească a tribunalului care să decidă asupra exproprierii.

Ori, numai în cazul şi cu procedura defiptă de Legea nr. 33/1994, este posibilă în condiţii de legalitate lipsirea de proprietate.

Aşa fiind, existenţa unor construcţii aparţinând intimatei-pârâte A.D.P. pe terenul reclamanţilor nu poate împiedica restituirea terenului în natură, cu atât mai mult cu cât aceste construcţii sunt edificate neautorizat, iar unele dintre ele sunt construcţii uşoare şi demontabile, fiind deci aplicabile dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Deşi s-a constatat, implicit, că nu există autorizaţia de construire prevăzută de legea în vigoare la data edificării construcţiilor ce afectează în prezent terenul în litigiu, greşit a apreciat instanţa de apel că „(...) nu va avea în vedere criticile apelanţilor referitoare la lipsa autorizaţiei de construire (...) atât timp cât legiuitorul a precizat expres această condiţie doar pentru construcţiile edificate după data de 1 ianuarie 1990”.

Dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora 2) „în cazul în care pe terenurile preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituților legale, spaţiilor verzi, aşa cum au fost stabilite prin art. 3 lit. a)-lit. f) din Legea nr. 24/2007, privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”, şi 3) „se restituie în natură terenurile pe care s-au ridicat construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile”, au fost aplicate greşit, întrucât rezultă din acest text de lege că legiuitorul a impus condiţia autorizării construcţiilor ce ar face imposibilă restituirea în natură a terenului nu numai pentru construcţiile edificare după anul 1990, aşa cum susţine instanţa de apel, cu referire la dispoziţiile art. 10 alin. (3) din lege, ci şi pentru construcţiile noi edificate înainte de această dată, respectiv, după data preluării abuzive, ipoteză avută în vedere în reglementarea dispoziţiilor art. 10 alin. (2) din lege, şi pe care instanța de apel a ignorat-o cu desăvârşire.

Așa fiind, indiferent de perioada edificării (înainte sau după 1990), construcţiile edificate neautorizat nu împiedică restituirea în natură a terenului pe care îl afectează, astfel cum a statuat prin decizii de speţă instanţa supremă.

S-a mai arătat, că art. 10 alin. (2) din Legea nr 10/2001 stabileşte un principiu potrivit căruia nu se restituie terenurile pe care se află construcţii noi, edificate în baza unor autorizați legale, iar art. 10 alin. (3) din lege reglementează cazuri particulare, care se referă la restituirea în natură a terenurilor pe care se află construcţii neautorizate, edificate chiar şi după data de 1 ianuarie 1990, precum şi construcţii uşoare sau demontabile.

De asemenea, s-a mai arătat că nelegală este şi asimilarea, de către instanţa de apel, a unor acte administrative emis cu privire la unele construcţii aflate pe teren cu autorizaţia de construire, generând concluzia că aceste construcţii ar fi autorizate în condiţiile prevăzute de lege, împiedicând astfel restituirea în natura a terenului pe care au fost edificate.

Or, din înscrisurile depuse de A.D.P. Piteşti la dosar şi avute în vedere la desfăşurarea expertizelor construcţii P.L. şi B.M., rezultă că imobilele-construcţii aflate pe teren au fost edificate în perioada 1966-1967, iar la acea epocă erau în vigoare dispoziţiile art. 1 şi art. 2 din Decretul nr. 144/1958, abrogate prin Legea nr. 50/1991, care impuneau necesitatea construirii, transformării, reparării autorizate a oricărui fel de construcţie, căi de comunicaţie, lucrări inginereşti, lucrări subterane şi aeriene, împrejmuiri, etc.

Prin urmare, în speţă, niciuna din construcţiile aflate pe teren nu este autorizată conform legii, lipsind în toate cazurile autorizaţia de construire.

De asemenea, s-a arătat că erau supuse autorizării toate construcţiile, inclusiv instalaţiile şi amenajările subterane, iar celelalte conducte de apă/canalizare ce deservesc incinta A.D.P. nu sunt servituți de utilitate publică ale amenajărilor urbane, în sensul art. 10.3 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 250/2007, întrucât ele nu deservesc oraşul Piteşti, ci o persoană juridică (A.D.P.), nefiind deci „servituți urbane ale localităţilor”, respectiv, destinate nevoilor comunităţii.

S-a concluzionat, că, în mod greşit, instanţa de apel a respins cererea de restituire integrală a terenului în suprafaţa de 22070 mp, astfel că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispoziţiilor art. 10 alin. (2) şi alin. (3), și ale art. 21 din Legea nr. 10/2001.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii A.D.P. Piteşti şi Municipiul Piteşti, se constată că, deşi acestea au fost declarate separat, criticile formulate sunt identice.

Astfel, indicând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea criticilor formulate, pârâţii, după ce au expus istoricul cauzei, au arătat că dispoziţia din 1 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti este temeinică şi legală, restituirea în natură a imobilului, teren şi construcţii, situat în str. O., nefiind posibilă, întrucât pe terenul solicitat sunt ridicate construcţii ulterior naţionalizării care sunt absolut necesare şi utile administrării domeniului public al Municipiului Piteşti.

În condiţiile în care s-ar restitui în natură imobilele solicitate, Municipiul Piteşti ar fi pus în ipostaza singulară de a nu mai avea un administrator care să îşi exercite atribuţiile legale, datorită lipsei mijloacelor necesare.

Imobilele în care A.D.P. Piteşti îşi desfăşoară activitatea sunt de utilitate publică prin destinaţia lor, iar reconstruirea altor imobile (sere floricole, sediu administrativ, ateliere de întreţinere şi reparaţii utilaje), ar constitui un impas major pentru buna desfăşurare a administrării domeniului public.

Deşi contestatarii recunosc că terenul a cărui restituire o solicită este ocupat de construcţii noi, aceştia greşit consideră că nu sunt necesare A.D.P. Piteşti, apreciind că acestea sunt uşoare şi demontabile, solicitând restituirea în natură fără despăgubiri.

Construcţiile deţinute de A.D.P. Piteşti nu intră la categoria construcţii uşoare sau demontabile, acestea fiind lipite de sol prin fundaţii, iar materialele rezultate din „demontare” nu pot fi folosite pentru a „remonta” aceiaşi construcţie în altă locaţie, neaflându-se în situaţiile prevăzute de alin. (3) şi alin. (5) ale art. 10 din Legea nr. 10/2001, aşa cum rezultă din probele administrate în cauză, expertiză tehnică şi înscrisuri, în raport de care susţinerile reclamanţilor sunt nereale în privinţa faptului că nu există autorizaţii pentru construcţiile ce le deţine.

Faţă de cele arătate, s-a concluzionat că terenul şi construcţiile solicitate de reclamanţi fac parte din domeniul public al Municipiului Piteşti conform, hotărârea Consiliului Local Piteşti din 1999 şi H.G. nr. 447/2002, şi sunt de utilitate publică, deoarece pe acest teren își desfășoară activitatea A.D.P. Piteşti, astfel că, în speţă, sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, potrivit cărora „pentru suprafeţele afectate de amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Examinând decizia în limita criticilor de nelegalitate formulate de reclamanţi şi pârâţi, ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată următoarele;

Prin recursul lor, recurenţii reclamanţi au formulat critici de nelegalitate împotriva deciziei pronunțate în apel în cel de-al treilea ciclu procesual, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că decizia recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2), ale art. 10 alin. (2) şi alin. (3) şi ale art. 21 din Legea nr. 10/2001, ale art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, precum şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte critica potrivit căreia decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a arătat că imobilul în litigiu a fost preluat de stat fără titlu valabil, întrucât nu au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 119/1948, respectiv, dispoziţiile art. 10 şi ale art. 11 din acest act normativ, pe de o parte, iar pe de altă parte, că dispoziţiile actului normativ de preluare contravin Constituţiei în vigoare la data preluării, respectiv, art. 5 şi art. 8 din Constituţia din 1948, situaţie în care reclamanţii au păstrat calitatea de proprietari asupra imobilului în litigiu şi după preluarea sa în patrimoniul statului, astfel că aceştia beneficiază de dispoziţiile art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cărora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condițiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internațional”.

Această critică este nefondată, pentru cele ce urmează;

Potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, text de lege în prezent abrogat, „Persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prevederilor prezentei legi”.

Potrivit acestei dispoziţii legale, în cazul preluării imobilelor de către stat în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001, 6 martie 1945-22 decembrie 1989, fără titlu valabil, persoanele ale căror imobile au fost preluate îşi păstrează calitatea avută la data preluării, pe care o pot exercita numai după primirea deciziei sau a hotărârii de restituire.

Deci, reclamanţii nu îşi pot exercita dreptul de proprietate, sub toate prerogativele sale, în baza acestei dispoziţii legale, ci numai după primirea deciziei sau hotărârii judecătoreşti de restituire conform prevederilor legii speciale, Legea nr. 10/2001, ceea se realizează prin parcurgerea procedurii administrative şi, dacă este cazul, jurisdicţionale prevăzute de Legea nr. 10/2001.

În speţă, prin dispoziţia din 1 februarie 2006 emisă de Primarul municipiului Piteşti, constatând că nu se poate dispune restituirea în natură a terenului în litigiu, reclamanţilor li s-a respins cererea de restituire în natură a terenului în litigiu și li s-au acordat măsuri reparatorii în echivalent, iar prin decizia pronunţată în apel, definitivă şi executorie, s-a constatat calitatea reclamanţilor de persoane îndreptăţite şi s-a dispus obligarea pârâţilor la restituirea în natură a unei părţi din terenul în litigiu, respectiv a suprafeţei de 9711 mp, către reclamanți.

Prin urmare, se constată că această critică formulată de reclamanţi vizează terenul pentru care s-a respins cererea de restituire în natură, respectiv diferenţa dintre terenul luat abuziv de stat de la autorii acestora în suprafaţă de 22070 mp, şi terenul restituit în natură prin decizia ce face obiectul prezentului recurs.

Or, câtă vreme prin decizia recurată, definitivă, s-a dispus restituirea în natură numai a unei părţi din terenul în litigiu, se constată că reclamanţii nu pot beneficia de prevederile art. 1 din Primul Protocol adiţional la CEDO, cu privire la întreaga suprafață de teren, deoarece acestora nu li s-a recunoscut dreptul de proprietate asupra acesteia, respectiv, nu s-a dispus expres restituirea în natură, în integralitate, a terenului în litigiu prin decizia administrativă sau printr-o hotărâre judecătorească, definitivă şi executorie, în urma parcurgerii modalităţii de restituire stabilită de statul român, în cauză Legea nr. 10/2001.

În concluzie, se constată că, în speţă, reclamanţii nu deţin, în baza art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma iniţială, text de lege în prezent abrogat, în patrimoniul propriu un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la diferenţa dintre terenul preluat abuziv de stat şi terenul restituit în natură prin hotărârea judecătorească ce face obiectul prezentului recurs, astfel că susţinerile reclamanţilor în sensul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât aceştia sunt proprietarii întregii suprafeţe de teren în litigiu sunt nefondate, urmând a fi respinse în consecinţă.

În ceea ce privește analiza celorlalte critici de nelegalitate, aşa cum au fost expuse mai sus, formulate de recurenţii reclamanţi, se impun a fi făcute următoarele precizări;

Litigiul pendinte a parcurs mai multe cicluri procesuale complete.

În cel de-al doilea ciclu procesual, în apel, s-a pronunţat decizia civilă nr. 125/A din 20 octombrie 2010, prin care s-au admis apelurile declarate în cauză de reclamanții, s-a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că au fost obligaţi pârâţii Municipiul Piteşti, prin primar, şi A.D.P. Piteşti la restituirea în natură către reclamanţi a terenului în suprafaţă de 8720 mp, cu amplasamentul şi vecinătăţile descrise în dispozitivul acesteia; s-a menţinut în rest sentința apelată şi s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâţi.

Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, „că terenul a aparţinut autorului reclamanţilor şi a fost naţionalizat în baza Legii nr. 119/1948; că, împreună cu construcţiile, se află în administrarea pârâtului A.D.P. Piteşti şi este ocupat parţial de construcțiile ce aparţin acestuia; că dispoziţiile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) sunt aplicabile în cauză pentru că pe terenul naţionalizat de la autorul reclamanţilor au existat construcţii ce au fost demolate, impunându-se restituirea în natură doar a suprafeţelor de teren rămase libere; că nu se impune restituirea în natură în tot a terenului, deoarece pe o parte din acesta există construcţii edificate înainte de 1 ianuarie 1990 şi nu construcţii neautorizate în condiţiile legii după data de 1 ianuarie 1990, sau construcţii uşoare sau demontabile, şi că nu se dispune restituirea în natură a terenului pe care se găsesc aceste construcţii, potrivit normei de principiu menționată în art. 21 din Legea nr. 10/2001 impunându-se aplicarea unei alte modalităţii de restituire în echivalent prevăzută de legea specială naţională.”.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs numai pârâţii, iar instanţa de recurs a admis recursurile acestora şi a casat decizia recurată cu trimitere spre rejudecare, prin decizia civilă nr. 6.480/2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.

Deşi formal casarea a privit întreaga decizie pronunţată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual, se constată că prin decizia de casare nu s-a determinat fără echivoc limitele casării, aceasta fiind pronunţată în termeni generali.

Însă, urmărind motivele de recurs formulate de pârâţi în cel de-al doilea ciclu procesual, se constată că limitele casării vizează numai ceea ce s-a criticat de către pârâţi prin motivele de recurs şi anume, în esenţă, faptul că greşit a fost restituită în natură către reclamanţi suprafaţa de 8270 mp, teren.

Cu alte cuvinte, deși decizia din recurs, în cel de-al doilea ciclu procesual, a fost pronunţată în termeni generali, întrucât dispozitivul a prevăzut casarea pur şi simplu a hotărârii atacate, fără a se pronunţa și asupra a ceea ce s-a păstrat din decizia recurată, nu se poate admite că acea hotărâre a fost casată în întregime, când contrariu rezultă din considerentele deciziei de casare, potrivit cărora verificările ce se impun a fi făcute de către instanța de trimitere vizează suprafața de teren restituită în natură prin decizia recurată.

Chiar dacă efectul casării este acela al repunerii părţilor în situaţia anterioară, acest efect al casării, hotărârea casată nu are nicio putere, trebuie corelat cu alte principii care stau la baza procedurii judiciare şi anume cel al relativităţii lucrului judecat şi cel al disponibilităţii.

În speţă, deşi, aşa cum s-a arătat, instanţa de recurs a casat pur şi simplu decizia pronunţată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual, se constată că limitele casării s-au repercutat exclusiv asupra părţilor care au folosit calea de atac a recursului, respectiv, pârâţii, şi nu și asupra reclamanților, așa cum a susținut cu ocazia dezbaterilor apărătorul reclamanţilor, situaţie în care decizia de casare a consolidat, faţă de aceştia, autoritatea de lucru judecat asupra chestiunilor litigioase dezlegate de instanţa de apel şi care nu au fost deduse în judecata recursului, în ceea ce priveşte imposibilitatea restituirii în întregime, în natură, a terenului în litigiu, ci numai a unei părţi din acesta în suprafaţă de 8270mp.

În această situație, se constată că dezlegările instanţei de apel din cel de-al doilea ciclu procesual, ca răspuns la criticile formulate în apel de reclamanți potrivit cărora greșit s-a reținut de către prima instanță imposibilitatea restituirii în natură a întregii suprafeţe de teren, în raport de prevederile art. 10 alin. (2) şi alin. (3) şi ale art. 21 din Legea nr. 10/2001, au intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai pot fi supuse controlului judiciar în căile de atac subsecvente, iar rejudecarea pricinii la instanța de trimitere trebuia să se facă cu respectarea puterii lucrului judecat în privința acestor chestiuni de drept dezlegate.

Prin urmare, criticile formulate de reclamanţi privind nelegalitatea deciziei recurate, în sensul că aceasta a fost dată cu încălcarea art. 10 alin. (2) şi alin. (3) şi a art. 21 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestora trebuia să li se restituie în natură întreaga suprafaţă de teren ce a fost notificată având în vedere că, potrivit acestor dispoziții legale, condiția autorizării edificării construcțiilor, ce ar face imposibilă restituirea în natură, se impune atât pentru construcțiile edificate anterior anului1990, cât și pentru cele edificate după anul 1990, nu vor fi primite şi analizate.

Celelalte critici formulate de reclamanți potrivit cărora decizia recurată a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, republicată, cât și ale art. 10.3 din H.G. nr. 250/2007, cu motivarea că potrivit acestor dispoziţii legale reclamanţilor trebuia să li se restituie în natură întreaga suprafaţă de teren solicitată, apar ca nefondate, urmând a fi respinse în consecință, câtă vreme a intrat în puterea lucrului judecat îndreptăţirea reclamanţilor la restituirea în natură numai a unei părţi din terenul în litigiu, în suprafaţa de 8270 mp.

Pe de altă parte, deşi, în speţă, rejudecarea pricinii a fost determinată de exercitarea căii de atac a recursului de către pârâţi împotriva deciziei pronunţate în apel în cel de-al doilea ciclu procesual, şi este de principiu că prin admiterea recursului împotriva acesteia nu se putea face pârâţilor o situaţie mai grea decât aceea creată prin hotărârea supusă recursului, se constată că decizia ce face obiectul prezentului recurs, prin care s-a dispus restituirea în natură către reclamanţi a unei suprafeţe mai mari de teren decât cea obţinută de aceştia prin decizia pronunțată în apel în cel de-al doilea ciclu procesual și pe care reclamanţii nu au atacat-o, a fost pronunţată cu încălcarea principiului non reformatio in peius, în sensul că pârâților li s-a înrăutățit situația urmare a exercitării propriei căi de atac.

Însă, cum recurenţii pârâţi, prin motivele de recurs formulate, așa cum au fost expuse mai sus, nu au formulat critici în acest sens, se constată că instanţa de control judiciar nu poate verifica, din oficiu, legalitatea deciziei recurate şi în raport de dispoziţiile art. 296 C. proc. civ., text de lege ce consacră principiul enunțat mai sus.

Pentru considerentele expuse, instanţa constată că recursul declarat de reclamanţi este nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia în consecinţă.

În ceea ce priveşte recursurile declarate de pârâţii Municipiul Piteşti, prin Primar, şi A.D.P. Piteşti, prin care s-au formulat critici de nelegalitate identice, ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., li se va răspunde prin următoarele considerente comune.

Astfel, prin criticile formulate, recurenţii pârâţi, după ce au răspuns practic criticilor formulate de reclamanţi cu privire la greşita respingere a cererii acestora de a li se restitui în întregime, în natură, terenul în litigiu, au arătat, în esență, că „terenul şi construcţiile solicitate de reclamanţi fac parte din domeniul public al Municipiului Piteşti, conform hotărârii Consiliului Local Piteşti din 1999 şi H.G. nr. 447/2002”, şi că „fiind de utilitate publică, întrucât pe acest teren îşi desfăşoară activitatea A.D.P. Piteşti, în speţă, sunt incidente prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată, potrivit cărora, pentru suprafeţele afectate de amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Deşi în criticile formulate s-a făcut trimitere la „terenul solicitat” de reclamanţi, în condiţiile în care instanţa de apel a dispus restituirea numai a unei părţi din terenul în litigiu către reclamanţi, se constată că acestea vizează nelegalitate deciziei pronunţate în apel în ceea ce priveşte obligarea pârâţilor la restituirea în natură a unei părţi din terenul în litigiu în suprafaţă de 9711 mp, către reclamanţi, cu motivarea că acesta face parte din domeniul public al Municipiului Piteşti şi că este afectat de amenajări de utilitate publică.

Aceste critici sunt nefondate, pentru cele ce succed;

Faptul că terenul în litigiu este inclus în domeniul public al Municipiului Piteşti nu prezintă relevanţă pentru soluţionarea notificărilor reclamanţilor, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu, având în vedere dispoziţiile art. 6. alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 250/2007, privind Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, care prevăd că „în cursul procedurii administrative de soluţionare a notificărilor nu prezintă relevanţă afectaţiunea juridică actuală a imobilelor solicitate, fiind fără relevanţă juridică calificările Legii nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare, sau alte acte normative subsidiare acesteia.

Pentru aceste considerente, deţinătorul imobilului care, la data soluţionării notificării, este calificat ca fiind bun proprietate publică are competenţa de a dispune restituirea bunului în natură, fără a mai fi necesară parcurgerea procedurii prevăzute de Legea nr. 213/1998, cu modificările şi completările ulterioare”.

Prin urmare, chiar dacă terenul în litigiu face parte din domeniul public al Municipiului Pitești, se constată că acesta intră sub incidența Legii nr. 10/2001, respectiv, regimul juridic al acestuia este reglementat de dispozițiile acestui act normativ, astfel că unitatea deținătoare notificată este obligată să acorde notificatorilor măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv restituirea în natură, iar critică formulată de recurenţii pârâţi potrivit căreia nu se poate dispune restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 9711 mp, teren, deoarece aceasta aparține domeniului public, apare ca nefondată, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Şi critica potrivit căreia, nelegal, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 9711 mp, în raport de „dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată”, întrucât, suprafaţa de teren este afectată de amenajări de utilitate publică, situație în care măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent, se constată că este, de asemenea, nefondată.

Astfel, deşi pârâții au indicat ca temei legal al acestor critici art. 11 din Legea nr. 10/2001, se constată că terenul în litigiu, fiind naționalizat, intră sub incidenţa art. 10 din acest act normativ, respectiv alin. (2), care prevede că „În cazul în care pe terenurile pe care s-au aflat construcţii preluate în mod abuziv s-au edificat noi construcţii, autorizate, persoana îndreptăţită va obţine restituirea în natură a părţii de teren rămase liberă, iar pentru suprafaţa ocupată de construcţii noi, cea afectată servituţilor legale şi altor amenajări de utilitate publică ale localităţilor urbane şi rurale, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent”.

Cu privire la terenul restituit prin decizia recurată, se constată că a fost preluat abuziv de stat.

În ceea ce priveşte situaţia de fapt, aşa cum a fost stabilită de instanţa de apel şi care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de prevederile art. 304 pct. 1-pct. 9 C. proc. civ., s-a constatat că o parte din terenul în litigiu, în suprafaţă de 9711 mp, este „liberă” în sensul Legii nr. 10/2001, respectiv, că aceasta nu este afectată de construcții, de investiții sau de amenajări destinate uzului comunităţii, situaţie în care, legal, cu respectarea art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a dispus obligarea pârâţilor la restituirea în natură către reclamanţi a acestei suprafeţe de teren.

De altfel, prin criticile formulate, pârâţii s-au rezumat la a reda parţial conţinutul normei legale, fără însă a preciza în ce constă amenajările de utilitate publică care ar face imposibilă restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 9711 mp.

Pentru considerentele expuse, instanţa, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii reclamanţi şi de recurenţii pârâţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D I S P U N E

Respinge recursurile declarate de reclamanţii D.I., D.L., D.S., D.C., D.R., R.M., J.I., C.A., D.Z., T.I.M., P.I.V., D.G. şi U.T.A. şi de pârâţii A.D.P. Piteşti şi de Municipiul Piteşti prin Primar, împotriva deciziei nr. 127 din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1545/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 1547/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

ICCJ. Decizia nr. 1542/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1544/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1545/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1547/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs ICCJ. Decizia nr. 1548/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1549/2014. Civil ICCJ. Decizia nr. 1550/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs