ICCJ. Decizia nr. 1545/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1545/2014
Dosar nr. 33599/3/2008*
Şedinţa publică din 22 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 10 septembrie 2008, ulterior modificată, reclamanta B.M. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea sumei de 42.051 ROL, actualizată, reprezentând preţul plătit pentru imobilul situat în Bucureşti, Calea D., cumpărat în baza Legii nr. 112/1995 şi ulterior revendicat de foştii proprietari, precum şi restituirea diferenţei dintre valoarea actuală de circulaţie şi preţul actualizat.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a formulat cerere de chemare în garanţie în contradictoriu cu SC R. SA, solicitând restituirea comisionului de 1%.
În rejudecare (după desfiinţarea sentinţei pronunţate de tribunal în primă instanţă şi trimiterea spre rejudecare), prin încheierea din 22 iunie 2012, tribunalul a respins excepţia netimbrarii şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanţelor Publice şi a unit cu fondul excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin sentinţa civilă nr. 2312 din 14 decembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi a respins acţiunea în contradictoriu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice. A admis în parte cererea principală modificată şi a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 952.690 RON reprezentând preţul actualizat al imobilului. A fost respinsă cererea de chemare în garanţie, ca neîntemeiată. A fost obligat pârâtul la plata sumei de 1.600 RON cheltuieli de judecată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, s-a constatat incidenţa dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care conferă legitimare procesuală pasivă Ministerului Finanţelor Publice.
Pe fondul cauzei, tribunalul a reţinut că reclamanta este îndreptăţită la restituirea preţului actualizat, conform art. 50 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul de vânzare-cumpărare a fost anulat.
Cu referire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârât pentru restituirea comisionului de 1% în contradictoriu cu SC R. SA, tribunalul a constatat că nu sunt incidente prevederile art. 60 C. proc. civ., între cele două instituţii neexistând un raport juridic care să genereze o eventuală cerere de despăgubire, iar din contractul din 27 martie 1997 nu reiese încasarea acestui comision de către vânzătorul SC R. SA.
Împotriva acestei hotărâri judecătoreşti au declarat apel atât reclamanta, cât şi pârâtul.
Reclamanta B.M. a susţinut că instanţa de fond a interpretat eronat dispoziţiile art. 50-art. 501 din Legea nr. 10/2001, considerând eronat că se impune restituirea numai a preţului actualizat pentru imobilul în litigiu. Reclamanta a solicitat să i se restituie preţul de piaţă, deoarece nu a eludat nicio dispoziţie legală la dată încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 şi a fost de bună-credinţă.
Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că în dispozitivul sentinţei civile apelate s-a strecurat o gravă eroare în ceea ce priveşte cuantumul sumei acordate, ce nu corespunde preţului actualizat al imobilului, ci preţului de piaţă, potrivit raportului de expertiză efectuat în cauză. De asemenea, a contestat modul în care a fost evaluat imobilul prin raportul de expertiză, precum şi soluţia de respingere a cererii de chemare în garanţie. Apelantul pârât a criticat şi dispoziţia instanţei de fond privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată.
Prin decizia civilă nr. 262 A din 23 septembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul reclamantei, a admis apelul pârâtului, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul la plata sumei de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza la data plăţii efective şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut următoarele:
Critica formulată de reclamantă, în ceea ce priveşte interpretarea eronată de către prima instanţă a dispoziţiilor art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, nu poate fi reţinută, întrucât situaţia juridică în care se află reclamanta nu poate conduce decât la aplicabilitatea dispoziţiilor art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată. Aşa cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă, contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat de reclamantă pentru apartamentul în litigiu cu eludarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acest aspect fiind consacrat în mod irevocabil prin decizia civilă nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005.
Potrivit considerentelor acestei hotărâri judecătoreşti irevocabile, s-a reţinut că respectivul contract de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi ca urmare, consideraţiile formulate de apelantă privind buna sau reaua credinţă la cumpărarea apartamentului în litigiu nu pot fi reţinute şi nu mai pot constitui subiect al analizei în prezentul litigiu.
În ceea ce priveşte critica formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, vizând împrejurarea că prima instanţă a obligat acest pârât la plata sumei de 952.690 RON ce reprezintă preţul de piaţă al imobilului, Curtea a constatat că, deşi prima instanţă a expus în considerente, în mod legal, argumentele pentru care reclamanta este îndreptăţită să primească preţul actualizat al imobilului, a acordat preţul de piaţă calculat conform expertizei întocmite în cauză.
Ca urmare, Curtea a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 42.051.149 ROL, sumă ce se va actualiza la data plăţii efective.
Critica formulată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, vizând netemeinica acţiunii reclamantei în privinţa restituirii preţului actualizat al apartamentului în cauză nu a fost reţinută, instanţa de apel făcând trimitere la argumentele expuse anterior şi reţinând că dispoziţiile art. 1337 şi art. 1334 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât nu constituie temei juridic al cererii deduse judecăţii. S-a mai reţinut că aceste dispoziţii legale constituie dreptul comun în materie, în speţă fiind incidente dispoziţiile legii speciale, respectiv dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a înţeles să reglementeze distinct situaţiile juridice generate de restituirea preţului actualizat pentru apartamentele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
În ceea ce priveşte respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în garanţie, Curtea a reţinut că prima instanţă a aplicat corect dispoziţiile art. 60 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că partea poate să cheme în garanţie o altă persoană împotriva căreia ar putea să se îndrepte, în cazul când ar cădea în pretenţii cu o cerere în garanţie sau în despăgubire.
Aceste dispoziţii de principiu se coroborează cu dispoziţiile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora restituirea preţului actualizat se face de către Ministerul Finanţelor Publice din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare.
Ca atare, de vreme ce s-a creat un fond extrabugetar cu destinaţie specială la dispoziţia acestui pârât, o eventuală despăgubire a acestuia nu are suport legal. Eventualul comision de 1% încasat de SC R. SA este corespunzător serviciilor prestate în calitate de mandatar al Municipiului Bucureşti. Pe de altă parte, aşa cum a reţinut în mod corect prima instanţă, încasarea acestui comision nu rezultă din contractul de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997.
S-a mai reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. pr. civ., întrucât pârâtul Ministerul Finanţelor Publice este partea căzută în pretenţii.
Împotriva deciziei nr. 262/A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanta B.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice.
Recurenta reclamantă B.M. invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând că hotărârea din apel a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50-art. 501 din Legea nr. 10/2001, deoarece greşit s-a considerat că este îndrituită doar la restituirea preţului plătit, actualizat în funcţie de indicele de inflaţie, fără a motiva în concret care sunt dispoziţiile Legii nr. 112/1995 pe care reclamanta, în calitate de cumpărătoare, le-ar fi eludat la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Instanţa trebuia să stabilească dacă acest contract a fost încheiat cu eludarea sau cu respectarea Legii nr. 112/1995. Invocarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 constituie o gravă eroare şi contribuie la îndepărtarea de o soluţie legală şi corectă în acest litigiu.
Această decizie civilă conţine afirmaţii contrazise de însăși probele aflate la dosar, de care instanța nu a vrut să ţină cont. Prin hotărârea referitoare la pretinsa rea-credință a cumpărătoarei B.M. se dovedeşte şi se întărește valabilitatea constatărilor C.E.D.O., privind lipsa de certitudine şi insecuritatea juridică.
Recurenta face referire la situaţia vecinilor care au cumpărat apartamente în acelaşi imobil şi au fost consideraţi de bună-credinţă şi contestă cele reţinute în motivarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 în ceea ce priveşte reaua sa credinţă.
Se mai susţine de către recurentă că preţul de cumpărare nu reprezintă valoarea totală a apartamentului, nefiind luate în considerare investiţiile efectuate de reclamantă după preluarea imobilului în calitate de chiriaş.
Recurenta mai solicită să se ţină seama de faptul că valoarea imobilelor, la momentul 1997, era mult mai scăzută, comparativ cu cea actuală.
Hotărârea de a-i acorda reclamantei o sumă care reprezintă doar diferenţă între preţul apartamentului şi investițiile făcute în calitate de chiriaşă, sumă cu care aceasta nu-şi poate cumpăra o altă locuinţa, încalcă sub toate aspectele prevederile Convenţiei Europene.
Recurenta consideră ca Statul şi-a asumat întreaga răspundere a legalităţii contractului, reclamanta nefăcând decât să uzeze de dreptul de a cumpăra conferit prin lege. Potrivit principiului răspunderii personale, o interpretare potrivit căreia fostul chiriaş trebuie sa răspundă (în sensul că trebuie să fie privat de o suma considerabilă de bani, negându-i-se dreptul la valoarea de piaţă a imobilului pe care l-a cumpărat), pentru simplul motiv ca Statul ar fi eludat prevederile unei anumite legi, este în mod vădit injustă, inechitabilă şi nu poate fi primită. Prin urmare, în absenţa dovedirii relei-credințe a fostului chiriaş la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, care în această materie s-ar concretiza în dovedirea faptului că acesta a cunoscut, la momentul încheierii respectivului contract, că există o cerere de restituire în natură a imobilului pe care l-a cumpărat, care ar fi putut să fie admisă, nu putem vorbi despre o eludare, fiind cu totul nedrept ca fostului chiriaş să i se impute o acţiune sau o omisiune a Statului, prin care acesta din urmă ar fi eludat legea, şi nu el, fostul chiriaş, care nici măcar nu avea la dispoziţie vreun mijloc prin care ar fi putut controla dacă Statul şi-a îndeplinit sau nu obligaţia de a verifica existenţa sau inexistenţa unei cereri de restituire având ca obiect acel imobil.
Recurenta face referire la dispozițiile art. 15 din Legea nr. 112/1995, care impun condiţii imperative pe care trebuia să le respecte cererea de restituire a solicitantului, arătând că simplul fapt că reclamanta a cunoscut existenţa unei cereri de restituire, dar care, însă, nu a fost susţinută în niciun fel, nefiind deci dovedită, nu echivalează cu reaua sa credinţă la încheierea contractului, întrucât nu există niciun indiciu că cererea ar fi putut să fie admisă.
Faptul că s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare din 27 martie 1997 nu implică în mod indisolubil reaua credinţă a fostului chiriaş.
Împrejurarea că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a respecta Legea nr. 112/1995, soluţionând cererea cu decizia de respingere a retrocedării şi acordare de despăgubiri, dar tergiversând tacit finalizarea acordării despăgubirilor către fostul proprietar, pentru a-i da acestuia posibilitatea să afirme că cererea sa de restituire în natură a rămas „nesoluționată”, nu face altceva decât să denote reaua-credință a Statului, care, însă, nu poate fi extinsă la ambele părți contractante, în lipsa unui temei.
Recurenta invocă şi prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001, susţinând că acest text legal este o dovadă clară a faptului că legiuitorul însuși acceptă posibilitatea ca un astfel de contract să fie anulat în instanţă, fără a se concluziona automat reaua credinţă a cumpărătorului.
Se mai susţine în motivarea recursului că fostul proprietar a fost în conivenţă frauduloasă cu autorităţile, de vreme ce nu a atacat soluţia de acordare de despăgubiri în termenul legal şi nici nu a făcut, timp de ani de zile, niciun demers pentru a le obţine, adresându-se instanţelor, însă, la numai câteva zile după apariţia Legii nr. 10/2001.
Recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice invocă motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele argumente:
Hotărârea a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1337 şi art. 1344 C. civ. din 1864, deoarece, în caz de evicţiune, răspunderea revine vânzătorului, iar prevederile art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a Ministerului Finanţelor Publice şi să îi acorde acestuia calitate procesuală pasivă, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicțiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Cererea de chemare în garanţie a fost în mod greşit respinsă, fără a se ţine seama de prevederile art. 41 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, din care reiese clar că acest comision de 1% a fost reţinut de mandatarul Primăriei Municipiului Bucureşti, în speţă, de SC R. SA.
Ministerul Finanţelor Publice nu a făcut altceva decât să încaseze teoretic sumele virate de primărie sau de mandatarii primăriei, sume din care s-a scăzut comisionul de 1%, astfel încât pârâtul nu poate fi obligat şi la restituirea acestuia.
În mod eronat instanţa de judecată a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 1.600 RON, atâta timp cât în cauză nu se poate reţine o culpă procesuală a Ministerului Finanţelor Publice, care nu a dat dovadă de rea-credință sau neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului, astfel că nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reţine următoarele:
Critica recurentei reclamante B.M. privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 50-art. 501 din Legea nr. 10/2001, este nefondată.
Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 50 alin. (2), alin. (21) şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, rezultă că nu în toate cazurile în care chiriaşul cumpărător a fost evins (deposedat), în sens larg, se impune acordarea valorii de piaţă a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995. Chiriaşul cumpărător are dreptul la restituirea preţului de piaţă în ipoteza în care, menţinându-se valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, a fost evins de către fostul proprietar sau de moştenitorii acestuia, astfel încât contractul, deși valid sub aspectul îndeplinirii condițiilor de fond și de formă, și-a pierdut eficiența juridică.
Sfera noţiunii de „desfiinţare” la care se face referire în art. 50 şi art. 501 din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 1/2009, poate fi dedusă din conținutul prevederilor art. 20 alin. (21) ale aceleiaşi legi.
Potrivit acestui text legal, în cazul în care imobilul a fost vândut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, chiriaşii care au cumpărat cu bună-credinţă imobilele în care locuiau şi ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost desfiinţate, „fie ca urmare a unei acţiuni în anulare, fie ca urmare a unei acţiuni în revendicare”, prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, au dreptul la asigurarea cu prioritate a unei locuinţe din fondurile de locuinţe gestionate de consiliile locale şi/sau de Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor.
Chiar dacă textul legal menţionat are ca obiect principal de reglementare dreptul foştilor chiriaşi de a li se asigura cu prioritate o locuinţă de către autorităţile locale şi centrale ale statului, din conţinutul acestui text reiese clar ce anume a înţeles legiuitorul prin „desfiinţarea” contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv, atât situaţia în care acestea au fost anulate, dar şi ipoteza în care şi-au pierdut efectul ca urmare a admiterii acţiunii în revendicare împotriva cumpărătorului. Cu toate acestea, cele două situaţii de „desfiinţare” a actului juridic nu produc aceleaşi consecinţe juridice.
Art. 501 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, astfel cum a fost introdus prin Legea nr. 1/2009, prevede că proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare, au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile au dreptul la restituirea preţului de piaţă al imobilelor, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
Din conţinutul art. 501 din Legea nr. 10/2001 rezultă că, pentru acordarea preţului de piaţă, se impune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, dar şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract.
Or, în speţă, prin decizia civilă nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel București, irevocabilă, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare în baza căruia reclamanta dobândise imobilul în cauză, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Motivul de nulitate a contractului de vânzare-cumpărare, reţinut de instanţă în motivarea deciziei menţionate, a fost cel decurgând din nerespectarea dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 112/1995, text potrivit căruia chiriaşii titulari de contract ai apartamentelor ce nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora pot opta, după expirarea termenului prevăzut la art. 14, pentru cumpărarea acestor apartamente cu plata integrală sau în rate a preţului.
Rezultă că instanţa de apel a reţinut corect, ţinând seama şi de statuările jurisdicţionale anterioare, că încheierea contractului de vânzare-cumpărare nu s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, acesta fiind constatat nul absolut printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. În consecinţă, reclamanta nu se poate prevala de dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001, care să îi permită obţinerea preţului de piaţă al imobilului, nefiind întrunită condiţia ca încheierea contractului de vânzare-cumpărare să se fi făcut cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Instanţa învestită cu cererea reclamantei de restituire a preţului de piaţă nu ar fi putut să reanalizeze valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 a Curţii de Apel București.
Aspectele invocate în motivarea recursului, referitoare la dispoziţiile Legii nr. 112/1995 (care s-au reţinut, în procesul anterior, ca fiind eludate cu ocazia încheierii contractului de vânzare-cumpărare), împrejurarea că altor persoane care au cumpărat apartamente în acelaşi imobil li s-au menţinut contracte de vânzare-cumpărare (inclusiv, raportat la acest aspect, invocarea lipsei de certitudine legislativă şi insecuritatea juridică generată de soluţionarea neunitară a unor cauze vizând apartamente din acelaşi imobil, aflate în situaţie identică), sunt irelevante în cadrul acestui litigiu, care presupune verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 pentru restituirea preţului de piaţă, şi nu a condiţiilor de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare.
Invocarea deciziei civile nr. 1491A din 3 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 1588/2005 nu constituie o eroare, aşa cum susţine recurenta. Existenţa acestei decizii este hotărâtoare în dezlegarea pricinii, deoarece anularea contractului de vânzare-cumpărare face ca una dintre condiţiile prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001 să nu fie îndeplinită.
Susţinerea recurentei, în sensul că această decizie civilă conţine afirmaţii contrazise de probele aflate la dosar nu poate fi examinată în acest cadru procesul, deoarece decizia este irevocabilă, ca urmare a respingerii recursului, neputând face obiectul unui nou control judiciar.
Argumentul recurentei privind investiţiile efectuate la imobil este străin de cadrul procesual al prezentului litigiu. Instanţa a fost învestită exclusiv cu cererea privind acordarea preţului de piaţă, îndreptată împotriva pârâtului Ministerului Finanţelor Publice, nu cu o cerere privind acordarea valorii îmbunătăţirilor, care îşi are temeiul legal în prevederile art. 48 din Legea nr. 10/2001 şi care trebuie promovată împotriva persoanei îndreptăţite la restituire în natură.
Împrejurarea că valoarea imobilelor, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era mult mai scăzută, comparativ cu cea actuală, nu constituie un argument pentru stabilirea unui cuantum mai mare al despăgubirii cuvenite reclamantei. Ca urmare a anulării contractului de vânzare-cumpărare, reclamanta se încadrează în prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, cuvenindu-i-se doar preţul actualizat plătit în baza contractului de vânzare-cumpărare, indiferent de valoarea actuală a imobilului. Pentru acelaşi considerent, nu poate fi avută în vedere nici susţinerea reclamantei privind imposibilitatea de a-şi cumpăra o nouă locuinţă cu suma acordată de instanţa de apel. Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 nu prevede acordarea unei despăgubiri la valoarea unei locuinţe similare, ci doar restituirea preţul actualizat plătit la cumpărarea imobilului.
Susţinerea recurentei potrivit căreia doar Statul ar fi eludat prevederile legii cu ocazia vânzării, nu poate fi primită, având în vedere că actul de înstrăinare a fost sancţionat cu nulitatea absolută, determinată de încălcarea unei dispoziţii legale imperative, iar această sancţiune antrenează ineficacitatea actului juridic, în privinţa ambelor părţi contractante. Ca efect al nulităţii, părţile sunt repuse în situaţia anterioară, în sensul că fiecare va avea dreptul la restituirea prestaţiilor efectuate în temeiul actului anulat (restitutio in integrum), prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 fiind o aplicaţie a acestui principiu. Or, prestaţia efectuată de reclamantă în baza contractului a fost plata preţului, fiind îndreptăţită, aşadar, doar la restituirea sumei plătite cu acest titlu, actualizată, aşa cum prevede textul legal menţionat.
Faţă de motivul de nulitate absolută, reţinut pentru desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, respectiv, încălcarea unei norme legale imperative, şi în raport de dispoziţiile legale care stabilesc pentru această ipoteză doar dreptul la preţul plătit, actualizat, nu poate fi primită susţinerea recurentei referitoare la buna sa credinţă la momentul încheierii contractului.
Invocarea condiţiilor în care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, sub aspectul posibilităţii de a verifica existenţa unei cereri de restituire la momentul încheierii contractului, respectiv, şansele de soluţionare favorabilă pe care le avea respectiva cerere, constituie apărări care trebuiau invocate în cadrul procesului având ca obiect nulitatea contractului de vânzare-cumpărare şi revendicare. În această fază a raporturilor juridice dintre părţi, asemenea verificări nu se mai pot efectua, fără a se ajunge la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii irevocabile pronunţate în litigiul anterior.
În raport de obiectul prezentei cauze, instanţa de apel a procedat în mod corect, verificând condiţiile legale pentru acordarea preţului de piaţă, solicitat de reclamantă, prevăzute de art. 501 din Legea nr. 10/2001, şi anume, existenţa unui contract încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi desfiinţarea prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă a acestui contract, condiţii care trebuiau întrunite cumulativ. În speţă, una dintre aceste condiţii nu este îndeplinită, deoarece s-a statuat că actul s-a încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995, situaţie în care o reanalizare a împrejurărilor încheierii contractului, care să conducă la o eventuală constatare a bunei-credinţe a reclamantei, nu mai este posibilă.
Faptul că Statul nu şi-a îndeplinit obligaţia de a respecta Legea nr. 112/1995, ceea ce a condus la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, atrage răspunderea acestuia în condiţiile legii. Prin decizia instanţei de apel s-au aplicat corect prevederile legale, care instituie răspunderea statului, prin organele sale reprezentative, în acest caz, prin Ministerul Finanţelor Publice, răspunderea fiind limitată la preţul actualizat plătit de chiriaş în baza contractului de vânzare-cumpărare anulat.
Împrejurarea că prevederile art. 20 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 lasă posibilitatea ca un astfel de contract să fie anulat în instanţă, fără a se concluziona automat reaua credinţă a cumpărătorului, nu este de natură să înlăture concluzia şi soluţia instanţei de apel. Atâta vreme cât una dintre condiţiile pentru acordarea preţului de piaţă este aceea ca actul să fi fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995, iar în cauză această condiţie nu este îndeplinită, verificarea bunei credinţe a cumpărătoarei nu ar avea nicio finalitate.
Conduita fostului proprietar şi maniera în care acesta şi-a condus demersurile judiciare, finalizate cu obţinerea imobilului în natură, nu face obiectul verificării în acest cadru procesual, împotriva proprietarului nefiind formulată nicio cerere care să justifice analiza acestor aspecte.
În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finanţelor Publice, prima critică, referitoare la încălcarea prevederilor art. 1337 şi art. 1344 C. civ. din 1864, este nefondată, deoarece aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză.
Contrar susţinerilor recurentului, în situaţia dedusă judecăţii, calitatea procesuală pasivă revine Ministerului Finanţelor Publice, potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Susţinerea recurentului în sensul că obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului este lipsită de substanţă, nefiind un argument fundamentat din punct de vedere juridic, de natură a înlătura aplicarea prevederilor speciale ale art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 au caracter special, derogator de la dreptul comun atât sub aspectul modalităţii de dezdăunare prevăzută de art. 501 şi art. 50 alin. (2), dar şi al titularului obligaţiei de despăgubire.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice rezultă din voinţa legiuitorului, care a instituit obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de dezdăunare a cumpărătorului, cu toate că nu a participat la încheierea contractului. Atare obligaţie este justificată de faptul că această instituţie este cea care dispune, în condiţiile legii, de fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, în care au fost virate sumele obţinute din vânzarea apartamentelor către foştii chiriaşi. În consecinţă, Înalta Curte va înlătura criticile recurentului pe acest aspect, ca nefondate.
În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei stabilite în cauză în sarcina Ministerul Finanţelor Publice, se constată că, în mod corect, instanţa de apel a dispus obligarea pârâtului la restituirea integrală a preţului (din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995), incluzând comisionul de 1% din preţul de vânzare stabilit în temeiul Legii nr. 112/1995.
Art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 prevede obligaţia Ministerului Finanţelor Publice de restituire a întregii sume de bani achitate de către cumpărător la momentul contractării, precum şi sursa din care se va efectua plata, respectiv fondul extrabugetar menţionat, indiferent de elementele componente ale acestuia şi, deci, indiferent dacă vreuna dintre componentele preţului a fost sau nu virat în acest fond. Drept urmare, vor fi respinse şi criticile pe acest aspect.
De asemenea, vor fi respinse şi susţinerilor referitoare la obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată, soluţia instanţei de apel fiind dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ. Pentru aplicarea acestei norme, este suficientă culpa procesuală, rezultată din simplul fapt al admiterii pretenţiilor părţii adverse care a dovedit efectuarea acestor cheltuieli.
În raport cu aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., ambele recursuri au fost respinse, ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge recursurile declarate de reclamanta B.M. şi de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, împotriva deciziei nr. 262/A din 23 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1544/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1546/2014. Civil → |
|---|
