ICCJ. Decizia nr. 1547/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1547/2014
Dosar nr. 847/39/2010
Şedinţa publică din 22 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 31 martie 2005 s-a înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava cererea de chemare în judecată prin care reclamanta V.C.C., prin mandatar V.E.D., a solicitat desfiinţarea dispoziţiei din 28 februarie 2005 emisă de Primarul municipiului Fălticeni şi restituirea suprafeţei de 15000 mp situată pe str. G., municipiul F., pe care s-au aflat construcţiile, propunând restituirea în natură a imobilelor pe care s-au edificat construcţiile ulterior revoluţiei din decembrie 1989 şi, prin echivalent, a imobilelor ocupate de construcţii edificate ulterior.
În motivare s-a arătat că, potrivit procesului-verbal de preluare din 25 octombrie 1950 şi adeverinţelor eliberate de Primăria municipiului Fălticeni, imobilele solicitate au aparţinut defunctului V.D. care a testat întreaga sa avere în favoarea soţiei, la rândul său aceasta instituind-o legatar universal pe A.M., a cărei moştenitoare este reclamanta, conform testamentului autentificat din 22 martie 1988.
Primul ciclu procesual s-a încheiat prin decizia nr. 4440 din 14 septembrie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, care a admis recursul formulat de V.E.D., în nume propriu şi în calitate de succesor al apelantei V.C.C., împotriva deciziei nr. 69 din 13 mai 2009 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie. S-a casat decizia, cauza fiind trimisă la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelurilor declarate împotriva sentinţei civile nr. 284 din 7 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Suceava.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a reţinut că în condiţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în absenţa unor probe contrare, existenţa şi, după caz, întinderea dreptului de proprietate, se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive.
Instanţa de apel a reţinut, pentru a justifica înlăturarea acestui text, şi a considera că nu s-a făcut dovada preluării terenului solicitat, faptul că nici în Decretul nr. 92/1950 şi nici în actul de executare al măsurii de preluare, procesul-verbal încheiat la 25 octombrie 1950, nu se face nicio referire la teren.
Procedând astfel, instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, „executarea” măsurii preluării imobilului-teren ce a aparţinut autorilor recurentului rezultând nu doar din procesul-verbal menţionat.
Astfel, prin mai multe adrese emise de autorităţile locale ale vremii se comunică foştilor proprietari faptul că le-a fost naţionalizată şi o suprafaţă de teren.
Mai mult, la 16 decembrie 1954, Ministerul Gospodăriei Comunale şi Industriei Locale îi răspunde lui V.D. printr-o adresă că „nu se poate concepe naţionalizarea numai a unei părţi dintr-un imobil, atât timp cât el aparţine în întregime unui singur proprietar. În consecinţă, întreg imobilul din str. G.C., inclusiv terenul aferent sunt proprietatea statului şi deci cererea dvs. este lipsită de temei legal”.
Pe de altă parte, nu s-a lămurit dacă suprafaţa de 0,82 ha, diferenţa faţă de 0,62 ha din terenul de 1,45 ha, formează sau nu obiect al prezentului litigiu, recurentul susţinând că pentru un teren de 8200 mp au depus o altă notificare, iar intimatul arătând că acest teren ar fi fost înstrăinat altor persoane.
S-a mai reţinut că se impune ca instanţa de apel să administreze dovezi pentru a lămuri aspectele insuficient clarificate în ce priveşte întinderea suprafeţei de teren ce a fost preluată de la autorii recurentului şi, respectiv terenul pentru care i se mai datorează recurentului măsuri reparatorii în condiţiile legii speciale.
În rejudecare, Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin decizia nr. 55 din 15 octombrie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanţii V.C.C., prin mandatar V.E.D., precum şi de acesta din urmă în nume propriu, împotriva sentinţei civile nr. 284 din 7 februarie 2008 pronunţată de Tribunalul Suceava. A admis apelul declarat de pârâtul Municipiul Fălticeni, prin Primar, împotriva aceleiaşi sentinţe. A schimbat în parte sentinţa civilă nr. 284 din 7 februarie 2008 a Tribunalului Suceava, în sensul că a menţinut dispoziţia de admitere a acţiunii şi de desfiinţare a dispoziţiei din 28 februarie 2005, emisă de Primarul municipiului Fălticeni. A dispus acordarea către reclamantul V.E.D. a măsurilor compensatorii în condiţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, pentru suprafaţa de 9034 mp teren, situat în oraşul Fălticeni, str. G., judeţul Suceava. A înlăturat dispoziţiile contrare deciziei, respectiv cele care prevăd restituirea în natură şi dreptul la despăgubiri. În ce priveşte cheltuielile de judecată reprezentând diferenţă onorarii experţi, avansate de stat, s-a dispus ca să rămână în sarcina acestuia.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut că la data de 17 mai 2013 a fost publicată în M. Of. nr. 278 Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în România în perioada regimului comunist.
Reglementările legale noi sunt aplicabile în speţă în virtutea prevederilor art. 4 din lege, potrivit cărora aceasta se aplică cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul C.E.D.O., suspendate în temeiul hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, la data intrării în vigoare a prezentei legi.
S-a mai reţinut că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 16 octombrie 2007 la Biroul Notarului Public A.I., reclamanta V.C.C. a cesionat mandatarului V.E.D., cu titlu oneros, toate drepturile mobiliare şi imobiliare, prezente şi viitoare, care i se cuvin în calitate de legatar universal al defunctei I.M.
Această împrejurare a determinat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, potrivit căruia „în situaţia în care titularul a înstrăinat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsură reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), alin. (3) şi alin. (4)”.
Prin urmare, neavând calitatea de titular al dreptului dedus judecăţii, ci de cesionar al acestui drept litigios, s-a reţinut că reclamantul V.E.D. este îndreptăţit la măsuri compensatorii în condiţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013.
În ceea ce priveşte întinderea dreptului pentru care vor fi acordate măsurile compensatorii s-a reţinut că prin notificarea din 9 august 2001, completată la 14 mai 2003 de numita V.C.C. (Dosar nr. 217/86/2005), s-a solicitat restituirea terenului în suprafaţă de aproximativ 15.000 mp, optându-se pentru retrocedarea în natură a suprafeţelor libere, iar pentru cele ocupate de construcţii noi să fie acordate măsuri reparatorii prin echivalent.
Aşa cum rezultă din actele aflate la dosarul cauzei şi din cuprinsul raportului de expertiză prin care a fost identificat terenul, suprafaţa în litigiu măsoară 15304 mp şi este situată în oraşul Fălticeni, la intersecţia str. G. şi C., amplasamentul pivniţei care a aparţinut lui V.D., cu ieşire la fosta uliţă T., în prezent str. G., constituind element definitoriu al poziţionării acestei suprafeţe.
Terenul a fost dobândit iniţial de V.D. şi E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 martie 1917 (Dosar nr. 217/86/2005), apoi testat succesiv până la reclamanta V.C.C.
Conform raportului de expertiză efectuat în cauză de expert M.V., terenul în litigiu, evidenţiat în certificatul eliberat de Arhivele Statului, aflat la Dosar nr. 4336/86/2006, măsoară 15304 mp, iar pentru parte din acest teren, respectiv 6266 mp, s-a constatat dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent în favoarea reclamantei V.C.C. (sentinţa civilă 167 din 22 ianuarie 2008 a Tribunalului Suceava rămasă irevocabilă prin decizia nr. 7707 din 4 decembrie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), în urma respingerii recursului declarat de Municipiul Fălticeni.
Prin urmare, a rămas o diferenţă de 9034 mp, pentru care reclamanta, prin mandatar, a solicitat restituirea în natură sau măsuri compensatorii prin echivalent.
S-a reţinut că susţinerile apelantului V.E.D. referitoare la inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, generată de revocarea cesiunii de drepturi litigioase printr-un contract material nu pot fi avute în vedere deoarece până la data pronunţării (15 octombrie 2013) nu a fost depusă la dosar dovada revocării cesiunii. V.C.C. nu mai are calitatea de proprietar al drepturilor litigioase, ci de înstrăinător, iar apelantul V.E.D. calitatea de cesionar, respectiv dobânditor al dreptului, acesta putând beneficia doar de prevederile art. 1 alin. (3) din noua lege.
Nu poate fi înlăturată incidenţa dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, deoarece imobilul era înstrăinat deja la momentul intrării în vigoare a legii, iar reclamanta V.C.C. nu putea dobândi decât calitatea cedată de V.E.D., aceea de cesionar.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.C.C. şi V.E.D., fără a indica motivele potrivit dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ. Din analiza criticilor rezultă că acestea pot fi încadrate în conţinutul dispoziţiilor art. 304 pct. 5 şi pct. 9 C. proc. civ.
În motivare s-a susţinut că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare şi în mod greşit a fost schimbat temeiul de drept al acţiunii.
S-a mai arătat că Legea nr. 10/2001 este o lege de retrocedare în natură, acordarea măsurilor reparatorii fiind o excepţie.
În speţă nu sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013. În mod greşit s-au aplicat măsuri compensatorii cu motivarea că imobilul era înstrăinat în momentul intrării în vigoare a Legii nr. 165/2013, în condiţiile în care actul de cesiune a fost desfiinţat.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente.
Nu pot fi primite criticile prin care se susţine că nu au fost respectate îndrumările deciziei de casare şi în mod greşit a fost admisă proba cu înscrisuri.
Astfel, prin decizia nr. 4440 din 14 septembrie 2010 Înalta Curte s-a lămurit aspectul referitor la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, reţinând că dispoziţiile art. 24 alin. (1) din această lege sunt pe deplin aplicabile. Totodată, pentru aspecte insuficient clarificate, s-a dat îndrumarea suplimentării probatoriului şi administrării de noi dovezi.
Principiul de bază al Legii nr. 10/2001 referitor la restituirea în natură a imobilelor preluate abuziv este redat chiar în art. 1 alin. (1) al legii, în acelaşi articol, la alin. (2) fiind stipulat că „în cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă, se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent”.
Faţă de probatoriul administrat în cauză, în mod corect instanţa de apel a reţinut că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 165/2013, privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, lege publicată în M. Of. al României Partea I din data de 17 mai 2013.
Astfel, această lege dispune la art. 1 alin. (3) că „ (3) În situatia în care titularul a înstrainat drepturile care i se cuvin potrivit legilor de restituire a proprietăţii, singura măsura reparatorie care se acordă este compensarea prin puncte potrivit art. 24 alin. (2), alin. (3) şi alin. (4)”.
Cum în speţă s-a dovedit că prin contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat din 16 octombrie 2007 la Biroul Notarului Public A.I., reclamanta V.C.C. a cesionat mandatarului V.E.D., cu titlu oneros, toate drepturile mobiliare şi imobiliare, prezente şi viitoare, care i se cuvin în calitate de legatar universal al defunctei I.M., rezultă că sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Legea nr. 165/2013, (Dosar nr. 217/86/2005, Tribunalul Suceava, secţia civilă) deoarece V.E.D. nu are calitatea de titular al dreptului dedus judecăţii, ci de cesionar al acestui drept litigios, instanţa de apel pronunţând o hotărâre cu aplicarea corectă a legii.
Instanţa de apel a procedat în mod corect, neluând în considerare actul de desfiinţare a contractului de cesiune, depus la dosarul instanţei de apel după încheierea dezbaterilor. În raport de momentul la care a fost încheiat şi depus la dosar, se constată că acesta a fost întocmit pro causa, în scopul evident al înlăturării dispoziţiilor legale incidente în speţă, motiv pentru care pretinsa desfiinţare a actului de cesiune nu poate fi opus părţii adverse.
Pentru aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanţii V.C.C. şi V.E.D., împotriva deciziei nr. 55 din 15 octombrie 2013 a Curţii de Apel Suceava, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1546/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1548/2014. Civil → |
|---|
