ICCJ. Decizia nr. 1561/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie în anulare - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1561/2014
Dosar nr. 5798/1/2013
Şedinţa publică din 22 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin decizia nr. 2394 din 19 aprilie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamantul B.G. împotriva deciziei nr. 14 A din 23 ianuarie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Pentru a se pronunţa astfel instanţa a găsit că nu este fondată critica încadrată în motivul prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Astfel, s-a reţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii pentru a determina admiterea recursului în temeiul art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Este adevărat că instanţa, în cuprinsul deciziei recurate, a menţionat că susţinerea reclamantului, în sensul că în decizia nr. 202A din 16 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti s-a reţinut că reclamantul ar fi formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea imobilului în litigiu, este confirmată de considerentele acelei deciziei, însă instanţa de apel a motivat că această împrejurare nu poate conduce la admiterea criticii pe acest aspect, întrucât decizia nr. 202A din 16 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti a fost anulată în urma admiterii recursului pârâtului prin decizia 1289R/2010 a Curţii de Apel Bucureşti şi că, urmare a admiterii excepţiei necompetenţei materiale a judecătoriei de a soluţiona cauza în primă instanţă, dosarul a fost trimis spre competentă soluţionare Tribunalului Bucureşti.
Pin urmare, faptul că instanţa de apel a făcut referire la considerentele reţinute în decizia nr. 202A din 16 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti pentru a răspunde criticii reclamantului nu intră în contradicţie cu concluzia că cele reţinute prin această decizie nu sunt de natură să conducă la admiterea criticii cu acest obiect, întrucât decizia în discuţie a fost casată.
Au fost găsite nefondate şi criticile relative la încălcarea dispoziţiilor instanţei de casare, din perspectiva cerinţelor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la urmarea de către reclamant a procedurii administrative prealabile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Astfel, contrar susţinerilor recurentului, prin decizia de casare nr. 1289R din 14 octombrie 2010, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, nu a fost dezlegată chestiunea formulării notificării, ci a fost tranşată problema legată de instanţa competentă să judece în primă instanţa acţiunea reclamantului întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Susţinerea recurentului în sensul că problema formulării notificării a fost tranşată irevocabil prin decizia nr. 202A din 16 februarie 2010 a Tribunalului Bucureşti, pronunţată într-o etapă jurisdicţională anterioară în soluţionarea apelului împotriva primei sentinţe a fondului, a fost şi ea găsită ca nefondată, în condiţiile în care hotărârea la care se face referire este lipsită de orice efect juridic, fiind anulată prin decizia de casare nr. 1289R din 14 octombrie 2010 a Curţii de Apel Bucureşti.
Or, potrivit art. 311 C. proc. civ., hotărârea casată „nu are nicio putere”, astfel încât recurentul reclamant nu se poate raporta la efectele unei hotărâri care, practic, şi-a încetat existenţa juridică (prin desfiinţarea ei în cadrul normal al exerciţiului căilor de atac).
Ca atare, instanţa de apel în mod corect a reţinut că instanţa de trimitere, învestită cu soluţionarea cauzei, a respectat decizia de casare şi s-a pronunţat pe fondul cauzei, în raport de probatoriul administrat în cauză.
Nu a fost primită nici critica ce vizează greşita stabilire a situaţiei de fapt, ca urmare a interpretării eronate a probatoriului administrat, cu referire la corespondenţa purtată de reclamant cu SC A. SA, întrucât aceasta este o critică de netemeinicie, astfel că, ea nu poate fi cenzurată de această instanţă de recurs, data fiind actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii reclamantul B.G. a formulat contestaţie în anulare, precizând la termenul de judecată din data de 22 mai 2014 temeiul juridic al acesteia ca fiind art. 318 teza I C. proc. civ.
S-a solicitat admiterea contestaţiei în anulare, respectiv admiterea cererii de reactualizare a sumei cuvenite drept compensaţie pentru demolarea imobilului aparţinând autorilor săi, situat în Bucureşti, Str. V.A., sector 2.
S-a arătat că instanţa de judecată nu a ţinut seama de dezlegările date în ciclurile procesuale anterioare, respectiv de faptul că Tribunalul Bucureşti a considerat că este dovedit aspectul privitor la urmarea procedurii administrative şi că notificarea formulată este nesoluţionată. Atâta vreme cât Curtea de Apel Bucureşti a stabilit competenţa materială cu privire la soluţionarea cererii de chemare în judecată, celelalte elemente soluţionate nu trebuia să fie reluate, soluţia pronunţată de Tribunalul Bucureşti în al doilea ciclu procesual, prin care s-a respins acţiunea, fiind nelegală.
Contestaţia în anulare va fi respinsă.
Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac de retractare.
Potrivit art. 318 teza I C. proc. civ., „Hotărârile instanţelor de recurs mai pot fi atacate cu contestaţie când dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale”.
Textul de lege invocat, respectiv art. 318 teza I C. proc. civ. nu permite remedierea unor greşeli de judecată.
Greşeala materială în sensul acestui articol trebuie să fie evidentă şi în legătură cu aspectele formale ale judecăţii. Judecarea contestaţiei în anulare nu trebuie să necesite o reapreciere a probelor şi nu poate avea ca scop un nou control judiciar cu privire la aprecierea probelor sau cu privire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale.
În realitate, contestatorul este nemulţumit de modul cum au fost soluţionat recursul, dar pe calea contestaţiei în anulare nu se pot valorifica eventualele greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii legale, contestaţia în anulare fiind o cale extraordinară de atac de retractare.
Textul de lege evocat nu permite interpretarea extensivă a noţiunii de greşeală materială.
Instituind acest motiv de contestaţie în anulare legiuitorul a avut în vedere greşelile materiale cu caracter procedural pe care instanţa le-a comis prin omiterea ori confundarea unor elemente sau a unor date materiale importante. O asemenea eroare trebuie să fie evidentă şi să fie în legătură cu aspectele formale ale judecăţii, aşa cum am mai arătat, ceea ce, din verificarea deciziei contestate nu se constată.
Greşeala materială nu trebuie să fie nici rezultatul modului în care instanţa ar fi înţeles să interpreteze un text de lege sau o probă, pentru că altfel s-ar ajunge pe o cale ocolită la judecarea încă o dată a aceluiaşi recurs, ar duce la transformarea acestei căi de atac la un nou recurs, iar, recursul la recurs este inadmisibil.
Aşa fiind, contestaţia în anulare va fi respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca inadmisibilă contestaţia în anulare formulată de contestatorul B.G. împotriva deciziei nr. 2394 din 19 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1560/2014. Civil. Abţinere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1573/2014. Civil → |
|---|
