ICCJ. Decizia nr. 1578/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1578/2014
Dosar nr. 10358/2/2010*
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 21 februarie 2005, reclamanta C.V. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, K.E., K.G., G.T., G.E. şi G.M.A., solicitând instanţei obligarea lor în solidar la plata unei despăgubiri provizorii de 1.500.000.000 ROL, (ulterior pretenţiile au fost majorate la 5.000.000.000 ROL) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pe perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004 şi a valorii lucrărilor necesare pentru înlăturarea deteriorărilor de la imobilul situat în municipiul Galaţi, str. D., compus din teren în suprafaţă de 450 mp şi 3 apartamente în suprafaţă utilă de 478 mp, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
În sinteză, reclamanta a arătat că imobilul a fost proprietatea antecesorilor săi bunici B.G. şi B.E., fiind preluat de stat în baza Decretului 92/1950 la 20 aprilie 1950 şi că, în condiţiile respingerii cererii depuse la Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, din cadrul Consiliului Judeţean Galaţi, a înaintat acţiune în revendicarea imobilului, împotriva Consiliului Local, proces în care au formulat cereri de intervenţie pârâţii persoane fizice, din prezentul litigiu.
Astfel, reclamanta arată că, acţiunea în revendicare a fost finalizată prin decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (acţiunea în revendicare fiind admisă la prima instanţă prin sentinţa civilă nr. 130 din 20 martie 2003 a Tribunalului Galaţi).
S-a mai arătat că, pârâţii K. au cumpărat din imobil 4 camere cu dependinţe cu o suprafaţă utilă de 163,97 mp, pârâţii G. au cumpărat 2 camere cu dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 72,62 mp, iar pârâta G.M.A., a cumpărat 3 camere, cu dependinţe, cu o suprafaţă utilă de 117,25 mp.
Imobilul a fost eliberat de pârâţii persoane fizice, la 2 şi respectiv 3 august 2004.
După evacuare, arată reclamanta, a constatat că din apartamentul deţinut de pârâţii K. lipsesc toate caloriferele, în mansardă era o crăpătură în lungime de 3 m şi lăţime 3-4 cm, peretele din hol prezenta urme de igrasie, iar în bucătărie lipsea circa 80% din faianţă.
În urma unei expertize întocmite de expert M.D. a rezultat că valoarea lucrărilor necesare remedierilor la imobil este de 370.000.000 ROL.
În ce priveşte calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanţelor Publice, reclamanta a invocat dreptul de reprezentare pe care Ministerul îl are faţă de interesele Statului, răspunderea statului operând şi pentru faptele chiriaşilor, cărora statul le-a vândut imobilele.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 998-art. 1000 şi art. 1431-art. 1432 şi art. 1434 C. civ.
Prin rezoluţie s-a pus în vedere achitarea unei taxe judiciare de 41.765.200 ROL şi a unei taxe de timbru de 50.000 ROL.
Împotriva modului de stabilire a taxei judiciare şi a taxei de timbru, reclamanta a făcut cerere de reexaminare, respinsă prin încheierea din 10 martie 2005, a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Pârâţii persoane fizice au formulat întâmpinări prin care au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, excepţie susţinută în raport de art. 5 C. proc. civ.
Pe fond, au arătat că răspunderea revine Statului, învederând că au efectuat lucrări de îmbunătăţiri la imobilul în litigiu.
Ulterior, pârâţii au mai invocat şi următoarele excepţii: excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru că măsurile reparatorii au fost stabilite prin legi speciale, Legea nr. 112/1995 şi nr. 10/2001; excepţia lipsei calităţii procesual active, pentru că, s-au cesionat drepturile litigioase către S.M.C., excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor G. şi excepţia netimbrării cererii, pentru că nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.
Pârâţii K.G. şi K.E. au formulat cerere reconvenţională, ulterior precizată, prin care au solicitat obligarea reclamantei la plata sumelor de 145.000.000 ROL, reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului şi, respectiv, de 750.000.000 ROL, contravaloarea îmbunătăţirilor făcute împreună cu familia G., din care 250.000.000 ROL suportaţi de familia K.
În motivarea cererii, pârâţii au susţinut că au achiziţionat şi montat împreună cu familia G. o centrală principală şi una de vârf precum şi toate celelalte piese şi utilaje necesare punerii în funcţie a centralelor, că s-a înlocuit tabla veche şi sistemul de legătură cu streşinile, că s-au reparat şi parţial s-au înlocuit conductele de apă rece şi de la instalaţia de canalizare, lucrări care au costat 250.000.000 ROL.
În partea din imobil deţinută exclusiv, pârâţii K. au susţinut că au amenajat baia cu obiectele sanitare enumerate în cerere, că au făcut amenajări la bucătărie cu obiecte sanitare şi faianţă, că au refăcut instalaţia sanitară şi cea de racordare la instalaţia de gaze, că au amenajat un WC de serviciu (montat WC şi chiuvetă), şi implicit reparaţii la pereţi şi pardoseli.
La termenul din 27 septembrie 2005, reclamanta şi-a majorat pretenţiile la 5 miliarde ROL, iar instanţa a pus în vedere reclamantei să achite o diferenţă de taxă judiciară de 80.062.000 ROL.
La 25 octombrie 2005 au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti şi lipsei calităţii procesuale active a reclamantei.
Prin cerere reconvenţională şi pârâţii G.M.A. şi G.E. au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei provizorii de 10.000 RON, reprezentând îmbunătăţiri aduse la imobil, pretenţii pentru care s-a pus în vedere achitarea taxei judiciare de 443 RON, iar pârâţilor reclamanţi K., achitarea unei judiciare de 19.960.200 ROL.
La dosar, există, astfel, chitanţa din 2006 din care rezultă că numita G.A.E. a achitat o taxă judiciară de 4.431 RON. Prin încheierea din 19 mai 2006 au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii cererii principale, a lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor persoane fizice şi a fost anulată cererea reconvenţională formulată de pârâţii G.E. şi G.M.A., ca netimbrată (în încheierea de şedinţă din 13 martie 2006 arătându-se că taxa judiciară a fost depusă după pronunţare).
Prin încheierea de şedinţă din 16 ianuarie 2007, s-a constatat prescris dreptul reclamantei de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002, iar la termenul din 15 mai 2007, Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, pe care instanţa a unit-o cu fondul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 781 din 29 mai 2007 pronunţată în Dosarul nr. 835/2005 al Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, pe cale de consecinţă, a fost respinsă acţiunea reclamantei faţă de acest pârât. De asemenea, a fost respinsă, ca neîntemeiată acţiunea reclamantei faţă de pârâţii persoane fizice, a fost anulată cererea reconvenţională formulată de pârâţii G. şi a fost respinsă, ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâţii K., fiind reţinute următoarele considerente:
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a reţinut că imobilul a fost vândut în anul 1996 şi, ca atare, acest pârât nu poate fi obligat la plata unor despăgubiri pentru prejudicii din perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, constând în lipsa de folosinţă şi nici la despăgubiri reprezentând contravaloarea lucrărilor de înlăturare a deteriorărilor aduse imobilului.
În ce priveşte pretenţiile reclamantei, s-a reţinut că nu au fost probate şi nici îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, pentru lipsa de folosinţă pe perioada 1 februarie 2002-3 august 2004.
În ce priveşte valoarea lucrărilor necesare, s-a reţinut că nu au fost probate cu certitudine deteriorările la imobil, menţionate în procesul-verbal din 3 august 2004 cu atât mai mult cu cât acesta nu se coroborează cu celelalte probe, nefiind dovedit că deteriorările au fost făcute de pârâţi, chiar dacă în raportul întocmit de expert M.D. s-a menţionat o valoare de 370.000.000 ROL.
În ceeea ce priveşte cererea reconvenţională formulată de pârâţii K., s-a reţinut că pretenţiile acestora nu au fost probate, înscrisurile depuse la dosar, nefiind relevante pentru că nu precizează în concret îmbunătăţirile efectuate.
În baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, s-a dispus anularea ca netimbrată a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii G.
Împotriva sentinţei civile nr. 781 din 29 mai 2007, au formulat apel reclamanta C.V. şi pârâţii K.G. şi K.E., iar prin decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respins apelul pârâţilor K.G. şi K.E. şi a fost admis apelul reclamantei C.V. şi, pe cale de consecinţă, s-a dispus restituirea taxei judiciare de 12.196 RON.
De asemenea, a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesual pasive a reclamantei C.V., faţă de pretenţiile pârâţilor reconvenţionali K.G. şi K.E. şi, în consecinţă, a fost respinsă cererea reconvenţională, pentru lipsa calităţii procesual pasive a reclamantei C.V., fiind păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei civile nr. 108 din 12 februarie 2009, a formulat recurs reclamanta C.V., iar prin decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010 pronunţată în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost admis recursul şi a fost casată decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă, pentru următoarele considerente:
Astfel, în decizia de casare s-a reţinut că, în ce priveşte calitatea procesual pasivă a Statului Român, instanţa de apel s-a limitat a stabili că este nefondată, fără nici o altă motivare.
De asemenea, şi în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, instanţa de apel, tot fără nici o motivare, a apreciat că, tribunalul a admis în mod temeinic şi legal excepţia pentru perioada anilor 1950-2002.
Ca atare, s-a reţinut în decizia de casare, că nemotivarea soluţiei pe aceste aspecte echivalează cu nepronunţarea asupra lor şi atrage casarea hotărârii.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 10358/2/2010, iar prin decizia civilă nr. 234A din 2 martie 2011 pronunţată în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Curţii de Apel Bucureşti au fost admise ambele apeluri, fiind desfiinţată sentinţa civilă nr. 781 din 29 mai 2007, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Împotriva deciziei sus arătate, au formulat recurs reclamanta C.V. şi pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, iar prin decizia civilă nr. 6913 din 14 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 10358/2/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, au fost admise ambele recursuri, casată decizia civilă nr. 234A din 2 martie 2011 şi, pe cale de consecinţă, cauza a fost trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă, Curtea de Apel Bucureşti, spre rejudecarea apelului.
Pentru a dispune în acest sens, au fost reţinute următoarele aspecte:
Instanţa de casare a reţinut că, între considerentele deciziei şi dispozitiv, nu există o structură logică, stabilirea situaţiei de fapt fiind atributul instanţei de fond, care avea obligaţia de a pune de acord prin motivare, faptele şi probele administrate în cauză, precum şi consecinţele care se desprind din aprecierea lor, în raport de regulile de drept.
S-a mai reţinut că rejudecarea pricinii în faţa instanţei de apel s-a realizat fără a se asigura garanţiile prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul dublului grad de jurisdicţie şi s-a dispus ca, în rejudecare, instanţa să asigure o situaţie premisă pentru o judecată efectivă în recurs, ceea ce înseamnă o deplină stabilire a situaţiei de fapt, cu privire la clarificarea cadrului procesual de investire, la încuviinţarea şi administrarea de probe, considerate pertinente şi concludente cauzei (realizată deja, în mare parte, în etapele procesuale anterioare).
Din aceeaşi decizie de casare mai rezultă că instanţa de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea de la fond ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, urmând a fi avute în vedere limitele casării aşa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanţei supreme.
S-a recomandat să se stabilească pe deplin situaţia de fapt şi de drept a imobilului din litigiu, în raport de aplicarea şi interpretarea art. 998 şi urm. C. civ., referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale.
De asemenea, s-a recomandat instanţei de apel ca în rejudecare, să analizeze şi criticile invocate în cererile de recurs (care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios), numai după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudenţă faptul că, în rejudecare nu se poate ignora sensul şi limitele deciziei de casare, menţionându-se că pentru rest cauza a intrat în puterea lucrului judecat.
Astfel, în rejudecare, cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bucureşti sub nr. 10358/2/2010*, iar prin decizia civilă nr. 323/A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, invocată din oficiu la 29 ianuarie 2009, în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de a pretinde contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 1950-2002.
De asemenea a fost respins ca nefondat apelul reclamantei, pentru următoarele considerente:
Referitor la clarificarea cadrului procesual, instanţa de apel a reţinut că, din examinarea cererii de chemare în judecată, rezultă că reclamanta a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice în calitate de reprezentant al Statului Român, K.G. şi K.E., G.T. (decedat în timpul procesului) G.E. şi G.M.A., care sunt şi moştenitori ai lui G.T.
De asemenea mai rezultă că, au fost formulate şi următoarele capete de cerere: obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 1.500.000.000 ROL, majorate ulterior la 5 miliarde ROL, reprezentând lipsa de folosinţă a imobilului, pe perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004; obligarea pârâţilor în solidar, la valoarea lucrărilor necesare înlăturării deteriorărilor aduse imobilului, precum şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
S-a reţinut că pretenţiile derivă din deposedarea abuzivă a autorilor reclamantei, de imobil, prin aplicarea Decretului nr. 92/1950 şi din folosirea imobilului de către pârâţi, precum şi din existenţa unor deteriorări aduse imobilului.
Temeiul de drept invocat a fost art. 998-art. 1000 şi art. 1431-art. 1432, art. 1434 C. civ. 1864.
Pârâţii K.G. şi K.E., prin cerere reconvenţională precizată, au solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 395.000.000 ROL, cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâţii G. prin cerere reconvenţională au solicitat obligarea reclamantei la 10.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru îmbunătăţirile aduse imobilului.
Referitor la încuviinţarea şi administrarea de probe considerate pertinente, instanţa de apel, în rejudecare, a constatat că, prin încheierea din 12 septembrie 2006, a fost respinsă cererea de amânare a cauzei pentru imposibilitate de prezentare a avocatului pârâţilor K., pentru că au mai beneficiat de o amânare în acest sens.
De asemenea, s-a constatat că pârâţii au depus şi o cerere de probatoriu prin care au solicitat proba cu înscrisuri, proba testimonială cu doi martori şi, respectiv, expertiză tehnică de evaluare a îmbunătăţirilor.
Din încheiere rezultă că a fost admisă pentru reclamanta proba cu înscrisuri, interogatoriu pentru pârâţii persoane fizice şi expertiză contabilă, fiind prorogată discutarea expertizei imobiliare cerute de reclamanta pârâtă.
Pentru pârâtul K. s-a admis proba cu înscrisuri şi s-a prorogat discutarea utilităţii probei testimoniale.
La termenul din 16 ianuarie 2007, pârâţii prin apărător, au invocat nulitatea încheierii din 12 septembrie 2006, pe considerentul viciului de procedură, pârâţii K. susţinând că au fost citaţi la apartamentul nr. X în loc de apartamentul nr. Y, cerere respinsă de instanţa de apel, pe considerentul că părţile au fost reprezentate (la termenul din 12 septembrie 2006 a fost prezentă doar reclamanta prin mandatar şi avocat, celelalte părţi fiind lipsă, pârâţii au cunoscut termenul, întrucât avocata acestora a menţionat, pe cererea de amânare pentru imposibilitate de prezentare, termenul de 12 septembrie 2006).
Tot la termenul din 16 ianuarie 2007, pârâţii K. prin avocat, au solicitat rediscutarea probatoriului, cerere care însă a fost respinsă cu motivarea că părţile au fost reprezentate la 12 septembrie 2006.
În ce priveşte obligaţia de a se stabili partea din hotărârea instanţei de fond ce trebuie menţinută, pentru că nu s-au formulat critici prin apel, instanţa a reţinut că, din examinarea apelului formulat de reclamantă, rezultă că nu s-au formulat critici de către aceasta cu privire la respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii principale, respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor persoane fizice şi nici cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002.
Faptul că s-a solicitat în apel efectuarea unei expertize contabile pe perioada 20 aprilie 1950-2 august 2004, reţine instanţa de apel, nu constituie o critică privind admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune în ce priveşte lipsa de folosinţă pe această perioadă.
În aceeaşi idee, instanţa de apel a mai reţinut că, din decizia civilă nr. 108 din 12 februarie 2009, rezultă că însăşi reclamanta, în momentul punerii în discuţie a excepţiei prescripţiei, a lăsat soluţionarea acesteia la aprecierea instanţei.
S-a mai reţinut că, prin recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei nr. 108 din 12 februarie 2009, a fost criticat modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, deşi în apel nu a fost formulată nicio critică în acest sens cu privire la hotărârea primei instanţe.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că soluţionarea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune al reclamantei, pentru pretenţiile reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat, prin faptul că reclamanta nu a criticat prin motivele de apel modul de soluţionare a acestei excepţii de către instanţa de fond.
Instanţa de apel în rejudecare a mai reţinut că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate de: soluţionarea cauzei pe lipsa de procedură, nulitatea încheierii prin care s-au încuviinţat reclamantei probele, vătămarea drepturilor procesuale, nelegalitatea încheierii prin care s-a respins cererea de rediscutare a probelor, lipsa calităţii procesuale pasive a apelanţilor pârâţi K., calitatea procesual pasivă a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice; dovada că s-a încercat repararea imobilului şi că s-ar fi adus numeroase îmbunătăţiri la imobil, precum şi de soluţionarea netemeinică a cererii reconvenţionale.
De asemenea, a mai reţinut instanţa de apel că a intrat în puterea lucrului judecat, modul de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii G.E. şi G.M.A., pentru că aceştia nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei de fond.
În consecinţă, faţă de cele expuse, instanţa de apel în rejudecare a reţinut că a fost investită cu soluţionarea apelului declarat de reclamantă şi cu problemele de fond, invocate în cererile de recurs formulate de C.V. şi de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice (ultimele aspecte în baza art. 315 C. proc. civ., fiind stabilite ca atare prin decizia nr. 6953 din 4 noiembrie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 10358/2/2010).
Raportat la aceste aspecte instanţa de apel a procedat la o analiză defalcată a calităţii procesuale a Statului Român pe două perioade, prima din 1950-până în 1997, când imobilul a fost înstrăinat pârâţilor persoane fizice şi, respectiv, pentru perioada 1997-2004, în care imobilul s-a aflat în proprietatea persoanelor fizice, astfel că, pentru aceasta din urmă perioadă, s-a reţinut că, Statul Român nu are calitate procesual pasivă.
Cu privire la critica privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, s-a mai reţinut că instanţa de fond s-a pronunţat asupra lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român, doar pe perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, pentru că pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, a reţinut că a operat prescripţia dreptului la acţiune al reclamantei, de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, soluţie care a dobândit putere de lucru judecat.
Cu privire la calitatea procesual pasivă a Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român, instanţa de apel a reţinut de asemenea că, în mod greşit a fost constatată această calitate a Ministerului Finanţelor Publice, pentru că, potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul aparţinea Consiliului Local Galaţi, iar în acest caz, reprezentarea Statului Român trebuia făcută de Consiliul Local Galaţi.
În ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998 C. civ., pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, instanţa de apel a reţinut că nu au fost îndeplinite, având în vedere că, prin Legea nr. 112/1995, s-a stabilit natura măsurilor reparatorii pe care le pot obţine toţi proprietarii ai căror imobile au fost preluate fără titlu, fără a se acorda posibilitatea obţinerii şi a contravalorii lipsei de folosinţă, pentru vreo perioadă anterioară.
De altfel, instanţa de apel a mai reţinut că, şi prin Legea nr. 10/2001, au fost stabilite limitativ măsurile reparatorii, pe care le pot obţine foştii proprietari ai imobilelor preluate de stat fără titlu, fiind exclusă, de asemenea, posibilitatea foştilor proprietari, de a pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă.
Din această perspectivă, instanţa de apel a reţinut că pretenţiile reclamantei îmbracă caracter speculativ şi că, în acest sens, în cauze similare, C.E.D.O. (cauza Buzatu c. României şi Dumitrescu c.României) a statuat că, de fapt, creanţa nu poate fi considerată ca o valoare patrimonială, ocrotită de art. 1 din Primul Protocol, situaţie în care reclamanţii nu au un bun (cauza Caracaş împotriva României).
S-a mai reţinut că este nefondată şi critica ce vizează nelegalitatea măsurilor prin care s-a stabilit cuantumul taxei judiciare de timbru şi respectiv, încălcarea art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, pentru două argumente: încheierea pronunţată la 10 martie 2005, potrivit art. 18 din Legea nr. 146/1997, în forma de la data pronunţării, este irevocabilă iar împotriva acestei încheieri nu este reglementată calea de atac a apelului.
De asemenea, s-a reţinut că este netemeinică şi susţinerea potrivit căreia instanţa de fond ar fi dispus abuziv efectuarea expertizei pentru perioada 1 februarie 2002-3 august 2004, pentru că pe perioada anterioară a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune de a pretinde despăgubiri.
S-a mai reţinut de către instanţa de apel că este nefondată şi susţinerea privind îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii pârâţilor, pentru că, imobilul a fost preluat abuziv, în condiţiile în care în perioada 1996-2004, imobilul a fost deţinut de către pârâţii persoane fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare. Intrarea în posesia imobilului de către pârâţii persoane fizice s-a făcut anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare din 10 decembrie 1996 şi din 24 februarie 1997, în baza contractelor de închiriere, motiv pentru care aceştia nu au ocupat abuziv imobilul şi, ca atare, nu se poate reţine fapta ilicită (de ocupare abuzivă a imobilului) în sarcina pârâţilor persoane fizice. Lipsind deci fapta ilicită, lipseşte implicit şi raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi pretinsul prejudiciu şi, ca atare, nu sunt întrunite dispoziţiile art. 998 C. civ.
Instanţa de apel a mai reţinut că, din procesul-verbal din 2 august 2004, întocmit de executor V.C., nu rezultă că, s-ar fi constatat vreo deteriorare a părţii din imobil deţinute de pârâţii G.T., G.E. şi G.M.A.
Din procesul-verbal din 3 august 2004, întocmit de acelaşi executor V.C., rezultă că, la data predării-primirii imobilului, au lipsit toate caloriferele (fără să se indice numărul caloriferelor care au existat); la mansarda imobilului s-a constatat o crăpătură pe o lungime de 3 m şi lăţime de 3-4 cm; un perete din hol prezenta urmă de igrasie, în bucătărie 80% din faianţă lipsea.
De asemenea, instanţa de apel reţine că a fost depusă o expertiză, despre care reclamanta susţine că, s-a administrat într-un proces de asigurări de dovezi, fără să depună la dosar încheierea instanţei de judecată, iar pe de altă parte, expertiza se referă la o încheiere de admitere în principiu din 17 august 2004 (pronunţată în Dosarul nr. 7219/C/2004).
În această expertiză, se afirmă că valoarea lucrărilor de aducere în starea normală de funcţionare a imobilului este de 119.248 RON, iar prin utilizarea unor coeficienţi de corecţie (1,30) şi a unui coeficient de actualizare (2.386,768) s-a ajuns la o sumă de 370.000 RON. Deşi în această expertiză se face vorbire de un deviz de lucrări, reclamanta nu l-a depus la dosar.
Or, reţine instanţa de apel, nefiind îndeplinite dispoziţiile art. 998 C. civ., aceste pretenţii sunt nefondate.
Faţă de procesul-verbal din 2 august 2004, în care nu s-a consemnat existenţa vreunei deteriorări a spaţiului deţinut de cele două pârâte G., raportat şi la procesul-verbal din 3 august 2004, în care se menţionează doar lipsa de calorifere, instanţa de apel a reţinut că, în mod legal, instanţa de fond a constatat că, nu s-a făcut dovada că aceste deteriorări au fost făcute de către pârâţii K.
Instanţa de apel a mai reţinut că, buna sau reaua-credinţă, din decizia civilă nr. 6583 din 24 noiembrie 2012, este irelevantă în cauză, faţă de faptul că, nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerinţelor art. 998 C. civ. privind antrenarea răspunderii civile delictuale.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta C.V., solicitând casarea deciziei şi, pe cale de consecinţă, trimiterea cauzei spre rejudecare.
Criticile aduse hotărârii instanţei de apel, vizează următoarele aspecte de nelegalitate, prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.:
Recurenta arată că, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că nu a formulat critici în ce priveşte excepţia p rescripţiei.
În ceea ce priveşte primul motiv de apel, acela referitor la stabilirea obligaţiei de a timbra, recurenta arată că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că nu există cale de atac împotriva încheierii din 10 martie 2005.
De asemenea, recurenta susţine că aceeaşi greşeală o comite instanţa de apel şi în ceea ce priveşte admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Cu privire la aceste aspecte, recurenta învederează că soluţia instanţei de apel este nu numai nelegală, dar şi nemotivată, dată cu încălcarea recomandărilor deciziei de casare, motiv pentru care se arată că în fapt instanţa de apel nu a făcut altceva decât să menţină ceea ce, deja, instanţa de recurs casase anterior.
Astfel, în ce priveşte problema prescripţiei, se susţine că, prin motivele de apel s-a arătat că instanţa de fond a exclus perioada 1950-2002, în mod abuziv şi nemotivat, or, faţă de lipsa de motivare a măsurii dispuse prin încheierea din de 16 ianuarie 2007, nu înţelege ce altceva ar fi trebuit să expună în motivele de apel.
În aceeaşi idee, recurenta arată că rezultă că a atacat şi problema prescripţiei invocată eronat şi din oficiu de către instanţa de fond.
Din această perspectivă, recurenta susţine că, în acest sens, a invocat şi practica judiciară a instanţei supreme, deciziile nr. 609/1992 şi nr. 508/1992, care stabilesc clar că dreptul la acţiune nu se prescrie cât timp violenţa manifestată la preluarea de către stat a imobilului se prelungeşte cu violenţa morală, la care a fost şi ea supusă, fapt care duce evident la vicierea posesiei statului.
Mai mult, arată aceeaşi recurentă, s-a stabilit cu putere de lucru judecat că nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului, câta vreme s-a făcut dovada preluării acestuia abuziv de către stat, cu atât mai mult nu au fost pierdute nici atributele dreptului de proprietate (dreptul de a dispune, dreptul de a folosi imobilul şi de a-i culege fructele civile), iar acţiunea legată de aceste atribute este, ca şi cea în revendicare, tot imprescriptibilă.
Sub acest aspect, recurenta arată că trebuie avut în vedere Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care în art. 1 prevede expres că dreptul la acţiune, având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege, iar în art. 21 din acelaşi decret se prevede în mod expres că: „dispoziţiile decretului de faţă nu se aplică dreptului de acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie.”
În aceeaşi idee, se invocă şi dispoziţiile art. 480 şi art. 482-art. 483 C. civ., precizându-se că dreptul de a se folosi de proprietate şi de a culege fructele civile de către proprietar, constituie un drept de proprietate dobândit prin accesiune şi, nicidecum o creanţă şi, ca atare, echivalentul bănesc al fructelor şi folosinţei de pe urma dreptului de proprietate este un drept şi, nicidecum, o creanţă.
Acest drept, susţine recurenta, este imprescriptibil, astfel, cum rezultă din decizia nr. 2945 din 13 mai 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depusă cu prilejul primei judecăţi a apelului, în Dosarul nr. 5687/3/2005 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV civilă.
Legat de problema admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, recurenta arată că, în mod greşit instanţa de apel consideră că lipsa de folosinţă solicitată, presupunea ocuparea de către Stat a imobilului, ignorând consecinţa activităţii ilicite a Statului pentru că, preluarea imobilului a fost stabilită în mod irevocabil, ca fiind o acţiune ilicită.
Ca atare, susţine recurenta, este mai mult decât suficient faptul preluării abuzive, deja stabilit irevocabil, iar consecinţa acestuia este una singură: lipsirea de posesia şi folosinţa imobilului.
Din această perspectivă, se susţine că legarea calităţii procesuale a statului de „detenţia posesia” imobilului este ilogică, nelegală şi abuzivă.
Se mai învederează că argumentele prezentate în susţinerea neaplicării prescripţiei sunt valabile şi pentru susţinerea abuzului instanţei, comis prin limitarea duratei de timp avute în vedere pentru stabilirea lipsei de folosinţă.
Din această perspectivă, se susţine că deţinerea imobilului de către pârâţi s-a făcut fără titlu, deci ilicit, ceea ce înseamnă că lipsirea de folosinţa acestui bun este consecinţa şi a faptei pârâţilor persoane fizice, de a folosi acest imobil în condiţiile deposedării nelegale, fiind astfel îndeplinite cerinţele art. 998 C. civ.
Mai mult decât atât, arată recurenta, calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanţelor, se întinde în solidar cu cea a chiriaşilor cumpărători şi pe perioada 1996/1997-2004, când aceştia deţineau imobilul, având calitatea de proprietari de rea-credinţă.
Recurenta susţine astfel, că în momentul preluării silite a proprietăţii, au fost constatate bunuri lipsă şi degradări ale imobilului după cum rezultă din procesele-verbale încheiate de executorul judecătoresc şi semnate fără obiecţii de către pârâţii K. şi G., precum şi din expertiza tehnică imobiliară depusă la dosar, realizată în cadrul anchetei pentru asigurarea dovezilor, dispusă în cadrul Dosarului 7219/c/2004 al Judecătoriei Galaţi.
În aceeaşi idee se arată că, de fapt, la această expertiză au participat şi pârâţii, iar rezultatele ei nu au fost contestate niciodată de aceştia, expertiza respectând toate normele în materie.
Recurenta mai învederează că, în măsura în care instanţa avea nelămuriri, avea obligaţia de a pune în discuţia părţilor necesitatea suplimentării probatoriului, obligaţie legală impusă prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ., pe care instanţa a ignorat-o.
Examinând hotărârea instanţei de apel prin prisma motivelor de recurs, a dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:
Prin decizia civilă nr. 6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, au fost admise recursurile declarate de reclamanta C.V. şi de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a Municipiului Bucureşti, împotriva deciziei nr. 234/A din 2 martie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia IV-a civilă, casată decizia cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe statuându-se că în rejudecare, instanţa urmează a stabili partea din hotărârea dată de prima instanţă, ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel.
De asemenea urmează a fi avute în vedere limitele casării, aşa cum acestea rezultă din cuprinsul deciziei instanţei supreme, impunându-se a se stabili pe deplin situaţia de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, precum şi dispoziţiile de drept substanţial incidente în cauză, respectiv dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale.
Instanţa de casare a statuat că în rejudecare vor fi analizate celelalte critici invocate în cuprinsul cererilor de recurs formulate şi care vizează în mod explicit fondul raportului juridic litigios numai după clarificarea cadrului procesual de investire, întrucât este unanim consacrat în jurisprudenţa instanţelor, faptul că rejudecarea nu poate ignora sensul şi limitele deciziei de casare, pentru rest cauza intrând sub puterea de lucru judecat.
Din această perspectivă, instanţa de casare a statuat că în condiţiile în care reclamanta nu a criticat prin motivele de apel modul de soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune de către instanţa de fond, capătul de cerere privind contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului pe perioada 1950-2002, a intrat în puterea lucrului judecat .
Din considerentele deciziei de casare rezultă că au intrat în puterea lucrului judecat următoarele aspecte legate de: buna credinţă a pârâţilor K.G. şi K.E. la încheierea contractului; modul de soluţionare a cererii reconvenţionale formulate de pârâţii G.E. şi G.M.A., pentru că aceştia nu au exercitat calea de atac a apelului împotriva sentinţei de fond; neîndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 C. civ., întrucât în perioada 1996-2004, imobilul a fost deţinut de către pârâţii persoane fizice, în baza unui contract de vânzare-cumpărare, având în vedere că intrarea imobilului în posesia pârâţilor persoane fizice s-a făcut (anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare 10 decembrie 1996 şi din 24 februarie 1997), în baza contractelor de închiriere şi nu abuziv.
Din perspectiva celor expuse, a recomandărilor şi statuărilor obligatorii din decizia de casare nr. 6953 din 14 noiembrie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care face referire implicit la respectarea primei deciziei de casare, respectiv decizia civilă nr. 3377 din 1 iunie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, este de reţinut că instanţa de apel s-a conformat acestor statuări şi recomandări, procedând la o analiză a tuturor aspectelor legate de limitele investirii, de cadrul procesual, de stabilirea pe deplin a situaţiei de fapt şi de drept a imobilului în litigiu, de stabilirea în concret a părţii din hotărârea primei instanţe ce se impune a fi menţinută pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel, cauza fiind examinată în raport de aceste elemente prin raportare la temeiul de drept invocat, respectiv dispoziţiile art. 998 şi urm. C. civ., referitoare la instituţia răspunderii civile delictuale. Pentru acest motiv este nefondată critica recurentei legată de nerespectarea dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ.
Astfel, mai este de reţinut că, instanţa de apel, în rejudecare, nu numai că s-a conformat deciziilor de casare mai sus evocate, dar a procedat şi la o analiză a criticilor formulate de părţi, în cele două cicluri procesuale anterioare.
În ce priveşte obligaţia instanţei în rejudecare, de a stabili partea din hotărârea dată de prima instanţă, care a intrat în putere de lucru judecat, în condiţiile în care nu au fost formulate critici prin apel, este de reţinut că, instanţa de apel în mod corect şi legal a procedat la examinarea apelul reclamantei, raportat la motivele de apel existente la Dosarul civil nr. 5687/3/2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Or, într-adevăr, verificând motivele de apel depuse de reclamantă, rezultă fără posibilitate de echivoc că, acestea nu cuprind critici efective cu privire la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive a pârâţilor persoane fizice şi nici cu privire la admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, de a cere contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada 20 aprilie 1950-1 februarie 2002.
Pentru acest motiv, într-adevăr aspectele soluţionate de instanţa de fond şi neatacate pe calea apelului, au intrat în puterea lucrului judecat, cum de altfel bine a reţinut instanţa de apel, astfel încât criticile recurentei în acest sens nu pot fi primite.
Nefondate sunt şi criticile legate de calitatea procesuală pasivă a Statului, prin Ministerul Finanţelor precum şi cele legate de răspunderea acestuia, în solidar cu pârâţii chiriaşi cumpărători, pentru perioada 1996/1997-2004, când aceştia deţineau imobilul, având calitate de proprietari de rea-credinţă.
Astfel, pentru perioada 1950-1997, în mod legal a reţinut instanţa de apel că imobilul în litigiu aparţinea Consiliului Local Galaţi, potrivit dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, situaţie în care, într-adevăr, reprezentarea Statului Român nu poate fi făcută de Ministerul Finanţelor, ci doar de Consiliul Local Galaţi.
Aceeaşi situaţie a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor, se regăseşte şi pentru perioada 1997-2004, când imobilul s-a aflat în proprietatea pârâţilor persoane fizice.
Critica legată de reaua credinţă a pârâţilor persoane fizice, este într-adevăr irelevantă în prezenta cauză, în condiţiile în care temeiul de drept al acţiunii în despăgubiri, îl constituie dispoziţiile art. 998 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală.
În ce priveşte critica recurentei, legată de îndeplinirea elementelor răspunderii delictuale prevăzute de art. 998 C. civ. pentru perioada 20 aprilie 1950-3 august 2004, Înalta Curte reţine că este nefondată şi aceasta, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada vreunei fapte ilicite săvârşite de către pârâţi şi nici a raportului de cauzalitate dintre fapta acestora şi prejudiciu.
Din dispoziţiile art. 998-art. 999 C. civ., rezultă că pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții generale: existența unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, a existenţei culpei, neputând fi antrenată această răspundere, în lipsa uneia din aceste condiţii.
Or, în condiţiile în care nu s-a făcut dovada existenţei unei fapte ilicite din partea pârâţilor şi nici a raportului de cauzalitate dintre prejudiciul pretins şi fapta pârâţilor, în mod legal a reţinut instanţa de apel că, nu poate fi antrenată răspunderea civilă delictuală şi, pe cale de consecinţă nici obligarea pârâţilor la plata sumelor pretinse de reclamantă .
În condiţiile în care sarcina probei potrivit art. 1169 C. civ. revenea reclamantei în ce priveşte dovedirea îndeplinirii tuturor elementelor răspunderii delictuale, este nefondată şi critica legată de încălcarea dispoziţiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Instanţa de apel s-a conformat statuărilor obligatorii din deciziile de casare mai sus evocate, celelalte critici ale recurentei pe aspecte de fapt nu se mai impun a fi analizate.
Nefondate sunt şi criticile legate de natura juridică a folosului de tras, în condiţiile în care acesta se concretizează în plata unor despăgubiri băneşti pentru lipsa de folosinţă a imobilului în litigiu. Or, echivalentul bănesc al lipsei de folosinţă a imobilului reprezintă un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate, cum greşit susţine recurenta.
Din perspectiva celor expuse, este de reţinut că niciuna dintre criticile recurentei nu se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi, de altfel, nici dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat în fapt şi în drept soluţia adoptată, considerentele fiind clare, concise raportate atât la obiectul dedus judecăţii, cât şi la recomandările şi statuările obligatorii din deciziile de casare, ce trebuiau a fi analizate cu ocazia rejudecării.
Pentru aceste considerente în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul reclamantei urmează a fi respins ca nefondat.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi K.E. şi K.G., G.E. şi G.M.A., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865, având în vedere următoarele aspecte:
P otrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ., judecătorii au dreptul să mărească sau să micşoreze onorariile avocaţilor, potrivit cu cele prevăzute în tabloul onorariilor minimale, ori de câte ori vor constata motivat că, sunt nepotrivit de mici sau de mari, faţă de valoarea pricinii sau, munca îndeplinită de avocat.
Dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., au menirea de a sancţiona exercitarea abuzivă a dreptului de a obţine despăgubiri, prin convenirea între avocat şi client a unor onorarii în mod vădit disproporţionate cu valoarea, dificultatea litigiului sau volumul de muncă pe care îl presupune pregătirea apărării.
Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modifică, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsură, onorariul părţii care a câştigat procesul, trebuie suportat de partea care se află în culpă procesuală.
În acest sens C.E.D.O. a statuat că, partea care a câştigat procesul, nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât, în măsura în care se constată necesitatea şi caracterul lor rezonabil (cauzele Costin împotriva României, Străin împotriva României, Stere şi alţii împotriva României, Raicu împotriva României).
Or, din perspectiva celor expuse şi a criteriilor legate de valoarea, dificultatea prezentului litigiu şi, respectiv de volumul de muncă pe care l-a presupus pregătirea apărării, urmează a fi obligată recurenta la plata sumei de 2.000 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către pârâţii K.E. şi K.G., G.E. şi G.M.A.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.V. împotriva deciziei nr. 323/A din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenta-reclamantă la 2.000 RON cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi K.E. şi K.G., G.E. şi G.M.A., reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ. de la 1865.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1577/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1579/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire -... → |
|---|
