ICCJ. Decizia nr. 1579/2014. Civil. Legea 10/2001. Revizuire - Fond
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1579/2014
Dosar nr. 5854/1/2013
Şedinţa publică din 27 mai 2014
Prin decizia civilă nr. 5175 din 12 noiembrie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în majoritate, a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.C. împotriva deciziei nr. 101 A din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
A admis recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva aceleiaşi decizii, pe care a casat-o, precum şi împotriva deciziei nr. 391/A din 5 noiembrie 2012 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care a modificat-o în parte, în sensul că a respins ambele apeluri formulate în cauză, împotriva sentinţei nr. 492 din 12 martie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
A înlăturat din dispozitivul sentinţei menţiunile referitoare la valoarea terenului în suprafaţă de 79,65 mp, valoare ce urmează a fi stabilită conform procedurii prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Împotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire, revizuenta O.C., solicitând schimbarea acesteia şi admiterea recursului formulat în sensul obligării Curţii de Conturi a României la plata sumei de 72.874 euro, conform raportului de expertiză tehnică, reprezentând valoarea lipsei de folosinţa a imobilului situat în Buzău, str. G., în perioada 21 februarie 2008-1 februarie 2010, având în vedere ca intimata în mod fraudulos a dispus de bunul imobil prin încredinţarea acestuia spre folosinţa altei instituţii publice, în loc să dispună restituirea lui conform hotărârii judecătoreşti.
În subsidiar, s-a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursului declarat de reclamanta O.C. împotriva deciziei nr. 101 A din 8 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, împotriva aceleiaşi decizii.
În fapt, prin sentinţa civila nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, a fost admisă contestaţia reclamantei O.C. şi s-a dispus anularea Ordinului nr. 2166/2005 emis de Curtea de Conturi a României, aceasta fiind obligată să emită o decizie de restituire în natură către contestatori a imobilului situat în Buzău, str. G., compus din teren în suprafaţa de 947 mp şi construcţiile amplasate pe acesta.
Ulterior, Curtea de Conturi a României a emis Ordinul nr. 1501/2010 prin care a dispus restituirea în natură către reclamanţi a imobilului compus din clădire şi teren în suprafaţa de 873 mp din care suprafaţa construită de 217,13 mp şi anexe, situat în municipiul Buzău, str. G., în baza art. 21 din Legea nr. 10/2001, invocându-se şi normele metodologice la pct. 2.1.1 lit. c) şi lit. d).
Deşi Curtea de Conturi a României era în cunoştinţă de cauză, atât prin punerile în întârziere, dar şi de prevederile legale privind restituirea proprietăţilor şi au fost întreprinse toate masurile pentru a comunica şi solicita restituirea în natură a imobilului, intimata în mod nelegal a refuzat sa emită ordinul de restituire încă din data de 21 februarie 2008, acesta fiind emis doi ani mai târziu, respectiv la 1 februarie 2010.
Intimata, prin contractul de comodat din 2007 (reînnoit la expirare în 31 martie 2008), a atribuit către Poliţia Comunitară, în mod abuziv folosinţa acestui imobil, deşi acesta făcea obiectul unui litigiu de revendicare în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie2007 de către Tribunalul Bucureşti şi prin care s-a dispus emiterea unei dispoziţii de restituire în sarcina Curţii de Conturi Bucureşti.
Din culpa intimatei, revizuenta a fost lipsită de folosinţa acestui bun imobil în intervalul 21 februarie 2008-1 februarie 2010, iar conform art. 998 şi urm. C. civ. aceasta trebuie să repare prejudiciul cauzat.
Astfel, chiar dacă intimata nu a încasat chirie pentru acest imobil, trebuie sa plătească lipsa de folosinţă pentru intervalul arătat mai sus, deoarece a dispus de imobil în sensul atribuirii dreptului de folosinţă în mod gratuit către un terţ în loc sa dispună emiterea titlului de proprietate.
Prejudiciul creat constă în lipsirea reclamantei de exerciţiul concret al dreptului de proprietate, dar şi de valorificarea concretă a tuturor beneficiilor materiale pe care folosinţa unui bun le poate asigură titularilor dreptului, astfel încât aceasta este îndreptăţită la contravaloarea lipsei de folosinţă.
Legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul creat era evidentă, fiind reprezentată de întârzierea în emiterea titlului de proprietate şi încredinţarea folosinţei bunului către un terţ, de către intimată, cât şi lipsa de preocupare pentru clarificarea situaţiei juridice a acestuia.
S-a invocat şi că în cazul prevăzut la art. 16 din lege decizia/dispoziţia motivată de restituire în natură trebuia să indice în mod expres obligaţia proprietarului de a menţine afectaţiunea imobilului restituit şi termenul până la care îi revine această obligaţie. Or, în speţă, răspunsul la notificare s-a făcut prin emiterea Ordinului nr. 2166/2005, respingându-se solicitarea reclamanţilor de restituire în natură, iar ulterior prin aplicarea prevederilor art. 26 alin. (3) s-a dispus restituirea conform sentinţei civile nr. 880 din 11 iunie 2007 pronunţata de către Tribunalul Bucureşti.
Dacă se aprecia de către Curtea de Conturi că acest imobil se încadrează în cele menţionate de art. 16 din Legea nr. 10/2001, acest aspect trebuia relevat şi câştigat ca apărare în cadrul litigiului în care s-a pronunţat sentinţa civilă nr. 880 din 11 iunie 2007, pronunţată de către Tribunalul Bucureşti, care la acest moment are puterea lucrului judecat.
Tocmai faptul că intimata nu a înțeles să se apere sub acest aspect relevă de fapt că acest imobil în mod corect nu a fost încadrat pe art. 16 din Legea nr. 10/2001, iar instanţa în mod legal a dispus restituirea lui.
De altfel, intimata nici nu putea aplica dispoziţiile menţionate, deoarece acest imobil de la data încheierii contractului de comodat din 2007 (reînnoit la expirare în 31 martie 2008) era preluat de către Poliţia Comunitară, instituţie care nu se afla în raport de subordonare cu Curtea de Conturi a României.
În acest context, răspunderea pentru neretrocedarea imobilului revine în exclusivitate Curţii de Conturi a României, motiv pentru care trebuia să fie obligată la plata lipsei de folosinţă în valoare de 72.847 euro, conform raportului de expertiză.
Cererea de revizuire este inadmisibilă.
Examinând actele și lucrările dosarului, precum și susținerile părților, Înalta Curte constată că deși cererea de revizuire este foarte cuprinzătoare, aspectele invocate nu pot fi încadrate în niciunul dintre motivele de revizuire reglementate de art. 322 C. proc. civ.
Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare ce poate fi exercitată numai pentru motivele expres prevăzute de lege, având scopul unei bune administrări a actului de justiție și a înlăturării unor situații de fapt sau de drept ce generează disfuncționalități în realizarea efectelor hotărârilor judecătorești.
Nu se poate solicita, însă, rejudecarea pentru motive care pot fi invocate numai în căile de atac de reformare și înseamnă reanalizarea hotărârii pronunțate din punct de vedere al regimului juridic aplicabil cererii deduse judecății sau al probelor administrate. În caz contrar, se poate ajunge la exercitarea unei căi de atac pentru motive nereglementate, ceea ce nu este permis de legea de procedură.
În cuprinsul cererii deduse judecății, revizuenta reia o serie de aspecte de legalitate referitoare la greșita aplicare de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 998 C. civ. din 1864, art. 16 și art. 21 din Legea nr. 10/2001, precum și a pct. 2.1.1 lit. c) și lit. d) din Normele metodologice de aplicare a actului normativ menționat, arătând că în raport de textele invocate se impunea o altă soluție în ceea ce privește acțiunea în pretenții pentru lipsa de folosință a terenului în litigiu.
De asemenea, se invocă faptul că din dovezile administrate, respectiv: hotărârile judecătorești depuse la dosarul cauzei, Ordinul nr. 1501/2010 emis de Curtea de Conturi a României, contractul de comodat din 2007, precum și alte înscrisuri, se poate stabili prejudiciul suferit de reclamanta O.C. prin neutilizarea terenului restituit în natură, ca urmare a aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001.
Se susţine de către revizuentă că, din culpa intimatei, a fost lipsită de folosinţa acestui bun imobil în intervalul 21 februarie 2008-1 februarie 2010, iar conform art. 998 şi urm. C. civ. aceasta trebuie să repare prejudiciul cauzat.
Astfel, chiar dacă intimata nu a încasat chirie pentru acest imobil, trebuie să plătească lipsa de folosinţă pentru intervalul arătat mai sus, deoarece a dispus de imobil în sensul atribuirii dreptului de folosinţă în mod gratuit către un terţ în loc sa dispună emiterea titlului de proprietate.
Înalta Curte constată că niciuna dintre aceste susțineri nu se încadrează în motivele de revizuire reglementate de C. proc. civ. și, de altfel, revizuenta a indicat generic dispozițiile art. 322, fără a specifica un motiv concret, pentru a permite instanței să analizeze condițiile prevăzute de lege în situația dedusă judecății.
Aspectele de legalitate și de netemeinicie invocate în cerere pot face obiectul unui apelului sau al recursului, dar nu pot constitui temei pentru retractarea hotărârii atacate.
Or, în măsura în care, în ceea ce priveşte judecata cererii de revizuire, dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii şi la faptele pe care acestea se întemeiază, Înalta Curte, în baza dispozițiilor art. 326 alin. (3) C. proc. civ., urmează să respingă cererea de revizuire, ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D I S P U N E
Respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire formulată de revizuenta O.C. împotriva deciziei nr. 5175 din 12 noiembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 5854/1/2013.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1578/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1584/2014. Civil → |
|---|
