ICCJ. Decizia nr. 1606/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1606/2014

Dosar nr. 6051/30/2011*

Şedinţa publică din 28 mai 2014

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 22 august 2011 pe rolul Tribunalului Timiş sub nr. 6051/30/2011, reclamanta Asociaţia handicapaţilor Fizic L. a solicitat, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii Primăria municipiului Lugoj prin Primar, Consiliul Local al municipiului Lugoj, prin Comisia Locală de aplicare a Legii nr. 10/2001, Instituţia Prefectului judeţului Timiş, prin Prefect, şi V.A., anularea dispoziţiei din 21 iulie 2011 de modificare şi completare a dispoziţiei din 9 aprilie 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj şi, implicit anularea dispoziţiei din 9 aprilie 2009 privind restituirea în natură, către pârâtul V.A., a imobilului construcţie şi teren situat în municipiul Lugoj, str. S.; în subsidiar, a solicitat obligarea pârâtului V.A. la restituirea sumei totale ce reprezintă investiţiile efectuate de către reclamantă, actualizată cu rata inflaţiei şi dobânzile legale aferente acestei sume, de la data prezentei şi până la restituirea efectivă, cu cheltuieli de judecată.

În motivare, reclamanta a arătat că imobilul în litigiu i-a fost atribuit în administrare prin decizia din 29 mai 1991 a Primăriei municipiului Lugoj, în perioada 1995-1998 construcţia iniţială fiind extinsă cu mai multe corpuri de clădire.

Prin dispoziţia din 9 aprilie 2009 s-a dispus restituirea în natură a imobilului către pârâtul V.A., fără a se specifica însă numărul topografic al imobilului ce urmează a fi restituit şi fără a ţine cont de investiţiile efectuate de către reclamantă, de schimbarea profilului structural al imobilului cu efectuarea unor noi construcţii ce schimbă cu peste 60% profilul imobilului iniţial, aceasta fiind urmată apoi de dispoziţia din 21 iulie 2011.

Prin sentinţa nr. 1239 din 26 aprilie 2012, Tribunalul Timiş a admis în parte acţiunea, a anulat dispoziţiile din 9 aprilie 2009 şi din 21 iulie 2011 emise de Primarul municipiului Lugoj, respingând celelalte solicitări ale reclamantei.

Tribunalul a reţinut că excepţiile invocate de pârâţii Primăria municipiului Lugoj, prin Primar şi Consiliul Local al municipiului Lugoj privind lipsa calităţii procesuale pasive şi acelea invocate de pârâtul V.A., privind inadmisibilitatea, respectiv, tardivitatea precizării la acţiune, au fost rezolvate prin încheierea interlocutorie din data de 8 martie 2012, motiv pentru care instanţa nu a mai revenit asupra lor.

Asupra incidentului procedural supus din oficiu dezbaterii contradictorii a părţilor la termenul de judecată din 19 aprilie 2012, privind posibilitatea revocării de către Primar a dispoziţiei iniţiale emise în favoarea pârâtului V.A., tribunalul a reţinut că prin dispoziţia din 9 iunie 2003 emisă de Primarul municipiului Lugoj s-a dispus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent notificatorului, apreciindu-se că imobilului solicitat a fi retrocedat, situat în Lugoj, str. S., compus din casă şi teren în suprafaţă de 4.748 mp, îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, neputând fi restituit în natură.

Dispoziţia menţionată a intrat în circuitul civil la data comunicării acesteia petiţionarului-notificat, context în care nu mai putea fi revocată, singura posibilitate fiind cea a atacării ei cu contestaţie în condiţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001, cale de atac de care însă pârâtul V.A. nu a înţeles să uzeze.

Singura dispoziţie emisă în condiţiile art. 25 din Legea nr. 10/2001 care poate fi revocată până la data înscrierii ei în cartea funciară este cea prin care se dispune restituirea în natură a imobilului solicitat, ceea ce nu este însă cazul în speţă, întrucât prin dispoziţia arătată s-au propus măsuri reparatorii în echivalent, pârâţilor învestiţi cu soluţionarea notificării nemaifiindu-le îngăduit să revoce cea dintâi dispoziţie prin alte ulterioare.

Prima instanţă a mai reţinut că, în ceea ce priveşte imobilele ce se circumscriau sferei de aplicare a art. 16 din Legea nr. 10/2001, legiuitorul, prin art. II al Legii nr. 247/2005, a înţeles să reglementeze o cale de atac specială, prin derogare de la imperativul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, prin care persoanele îndreptăţite să solicite restituirea în natură a imobilelor, pentru care, anterior, se propusese acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, instituind însă şi un termen de prescripţie special de un an de la data intrării în vigoare a legii.

Cum pârâtul V.A. nu a înţeles să uzeze de calea de atac specială, în termenul de prescripţie impus de norma legală menţionată anterior, rezultă că dispoziţia din 9 iunie 2003 s-a consolidat definitiv, iar dispoziţiile ulterioare, din 9 aprilie 2009 şi, respectiv, din 21 iulie 2011, sunt nelegale.

Prin decizia nr. 154 din 26 septembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins apelurile pârâţilor V.A., Primăria municipiului Lugoj, Consiliul Local al municipiului Lugoj, împotriva sentinţei sus arătate, obligând pârâţii apelanţi la plata către reclamanta-intimată Asociaţia Handicapaţilor Fizic L., a sumei de 500 RON cheltuieli de judecată în apel.

În motivarea decizie sale, instanţa de apel a validat integral raţionamentul primei instanţe, reţinând că situaţia juridică a speţei se înscrie în ipoteza normei art. II alin. (1) din Legea nr. 247/2005, a cărei incidenţă a fost corect apreciată de către judecătorul fondului, fiind vorba despre o dispoziţie emisă în procedura Legii nr. 10/2001, până la intrarea în vigoarea a Legii nr. 247/2005, şi nevalorificată, în condiţiile în care pârâtul V.A. nu a înţeles să uzeze de calea specială de atac. Odată intrată în circuitul civil, prin comunicare către beneficiar, dispoziţia s-a consolidat definitiv, aceasta nemaiputând fi revocată prin dispoziţiile ulterioare ce au fost contestate de către reclamantă.

Prin decizia nr. 2117 din 10 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursurile pârâţilor V.A., Primăria municipiului Lugoj şi Consiliul Local al municipiului Lugoj împotriva deciziei anterior menţionate, care a fost casată, cauza fiind trimisă spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.

În considerentele deciziei de casare, instanţa supremă a reţinut că instanţa de apel nu a dezbătut chestiunea tardivităţii cererii completatoare invocată de pârâtul V.A., ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului, care face imposibil controlul judiciar de către instanţa de recurs.

S-a mai reţinut că, în cazul în care se va considera că modificarea este în termen, se va verifica în ce măsură era necesară formularea contestaţiei în temeiul art. II din Legea nr. 247/2005, raportat la faptul că acest act normativ permite Comisiei Centrale să propună restituirea în natură a imobilului, context în care se va analiza dacă bunul poate fi restituit şi de unitatea deţinătoare, urmând a se avea în vedere că verificarea temeiniciei acţiunii în nulitatea unei dispoziţii emise în procedura legii speciale formulată de un terţ presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act, care, odată intrat în circuitul civil, devine un act juridic civil supus cazurilor şi condiţiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicţia administrativă.

Prin urmare, pornind de la această premisă, instanţele sunt datoare să verifice dacă la emiterea dispoziţiei au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

În speţă, reclamanta pretinde că a edificat un pavilion care a fost greşit restituit în natură, odată cu terenul. Pentru a se stabili dacă măsura restituirii în natură s-a realizat în mod legal, trebuie verificate condiţiile impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001, care dispun că nu se pot restitui în natură construcţiile cărora, prin transformările suferite, în raport cu forma iniţială, le-au fost adăugate corpuri de zidărie sau volume din alte materiale, ce reprezintă peste 100% raportat la aria desfăşurată existentă la data preluării (etajări şi/sau adăugări de corpuri noi pe orizontală). În raport de aceste dispoziţii este necesar a se stabili regimul juridic actual al construcţiei, printr-o expertiză tehnică de specialitate şi, în funcţie de concluziile acesteia, să se verifice dacă reclamanta justifică, sau nu, un interes în promovarea acţiunii în nulitate, aceasta, bineînţeles, cu condiţia ca, în măsura în care se va constata că motivul de apel necercetat, prioritar în analiză, raportat la aspectele procesuale pe care le pune în discuţie, nu este fondat.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. 6051/30/2011*.

Prin decizia nr. 158/A din 24 noiembrie 2013, Curtea de Apel Timişoara a respins, ca nefondate, apelurile pârâţilor, pe care i-a obligat la plata, către intimata-reclamantă, a sumei de 562,7 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că prin cererea iniţială reclamanta a solicitat, printre altele, anularea dispoziţiei din 2011, de modificare şi completare a dispoziţiei din 2009 emisă de Primarul municipiului Lugoj şi, implicit, anularea acestei din urmă dispoziţii.

Prin înscrisul numit „precizare de acţiune” depus la termenul de judecată din 9 ianuarie 2012, reclamanta a solicitat constatarea nulităţii absolute (de drept comun) a prevederilor pct. 1 art. I şi pct. IV art. 4 din dispoziţia din 2011, de modificare şi completare a dispoziţiei din 2009, ambele emise de Primarul municipiului Lugoj, privind restituirea în natură a imobilului construcţie şi teren situat în Municipiul Lugoj, str. S. şi, implicit, a procesului-verbal de predare-primire ce s-a încheiat sau se va încheia.

Conform art. 132 alin. (1) raportat la art. 134 C. proc. civ., cererea de întregire sau modificare a cererii de chemare în judecată poate fi făcută până la prima zi de înfăţişare, adică acel termen la care părţile legal citate pot pune concluzii. În speţă, prima zi de înfăţişare a fost 7 noiembrie 2011, astfel încât precizarea de acţiune apare ca fiind tardiv formulată.

Însă, la termenul de judecată din 8 martie 2012, prima instanţă a pus în discuţia părţilor din oficiu, aspectul privind revocarea de către Primarul municipiului Lugoj a dispoziţiei din 2003, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că imobilul a fost circumscris sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Prima instanţă a admis în parte cererea reclamantei, în formularea iniţială, având în vedere împrejurările de drept supuse dezbaterii contradictorii a părţilor, din oficiu. Prin urmare, tardivitatea precizării de acţiune depuse de reclamantă nu a avut nicio înrâurire asupra soluţiei pronunţate de tribunal, astfel încât acest motiv de apel a fost apreciat ca neîntemeiat.

Instanţa de apel a constatat că, deşi modificarea de acţiune nu a fost făcută în termen, şi întrucât soluţia tribunalului a admis în parte acţiunea reclamantei, aşa cum a fost formulată iniţial, în baza dispoziţiilor legale şi aspectelor de drept puse în discuţie din oficiu, s-a arătat că este necesară verificarea sentinţei din punctele de vedere stabilite de dispoziţia de casare.

Referitor la competenţa Comisiei Centrale de Stabilire a Despăgubirilor de a propune restituirea în natură a imobilului, instanţa de apel a constatat că în mod legal a reţinut tribunalul că aceasta nu înseamnă că Primarul emitent al deciziei, după comunicarea acesteia către notificator, mai are posibilitatea să o revoce, legea prevăzând în mod expres modalitatea în care poate avea loc cenzura legalităţii acestei dispoziţii, respectiv conform art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 (în prezent, conform art. 17 din Legea nr. 165/2013, Comisia Naţională validează/invalidează în tot sau în parte deciziile emise de entităţile învestite de lege care conţin propunerea de acordare de măsuri compensatorii). Dispoziţia necontestată de titularul notificării conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 sau de către prefect în cadrul controlului de legalitate devine definitivă şi conferă notificatorului o „speranţă legitimă”, respectiv, „un bun” în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constând în dreptul de creanţă cu privire la imobilul imposibil de restituit în natură. Conform reglementării instituite prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, după comunicarea dispoziţiei împreună cu dosarul aferent notificării Comisiei Centrale de Despăgubiri numai aceasta din urmă putea cenzura dispoziţia emisă de primar. Elementele dispoziţiei emise de Primar prin care s-a stabilit calitatea notificatorului de proprietar al bunului notificat, caracterul abuziv al privării de proprietate, identificarea imobilului şi compunerea acestuia la momentul preluării puteau fi supuse controlului de legalitate al prefectului conform Legii nr. 554/2004, caz în care procedura de transmitere a dosarului de despăgubiri către Secretariatul Comisiei Centrale se suspenda până la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti (art. 16.9 din Normele de aplicare a Legii nr. 247/2005).

Intrând în circuitul civil, revocarea ulterioară a dispoziţiei din 2003 nu se mai putea realiza pe cale administrativă de către entitatea emitentă, iar emiterea unor noi dispoziţii care să soluţioneze aceeaşi notificare şi pentru aceleaşi imobile, este nelegală. Natura actului este de act juridic civil, astfel încât putea fi supus cenzurii instanţei judecătoreşti sub aspectul condiţiilor de valabilitate, în situaţia în care, se aprecia că la emiterea lui au fost nesocotite dispoziţii legale.

Referitor la verificarea împrejurării dacă la emiterea dispoziţiei au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 10/2001, aşa cum s-a dispus prin decizia de casare, instanţa de apel a constatat că tocmai dispoziţiile legale mai sus arătate nu au fost respectate prin emiterea dispoziţiilor care fac obiectul judecăţii, acestea soluţionând aceeaşi notificare deja rezolvată prin dispoziţia din 2003, care însă nu a fost atacată în termenul prevăzut de lege de notificator. Prin urmare au fost încălcate textele de lege care reglementează competenţele instituţiilor în soluţionarea notificărilor formulate în baza Legii nr. 10/2001, astfel încât în mod corect tribunalul a constatat că sunt nelegale din acest punct de vedere cele două dispoziţii atacate.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii V.A., Primăria municipiului Lugoj, prin primar, Consiliul local al municipiului Lugoj.

1. Prin recursul declarat de recurentul-pârât V.A. s-a solicitat, în principal, ca, în temeiul dispoziţiilor art. 312 pct. 5 C. proc. civ., să fie casată decizia instanţei de apel, cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, deoarece aceasta s-a pronunţat pe mai mult decât s-a cerut, lăsând nesoluţionat fondul contestaţiei, iar subsidiar, modificarea deciziei şi respingerea acţiunii reclamantei. În motivarea recursului declarat, au fost formulate următoarele critici de nelegalitate:

- Soluţia pronunţată este nelegală, instanţa de apel rămânând în pronunţare pe excepţia invocată din oficiu, fără a administra probe în ceea ce priveşte fondul cauzei, fără ca părţile să pună concluzii pe fond şi fără a fi avute în vedere toate dispoziţiile deciziei de casare.

Referitor la dispoziţia din 9 iunie 2003, obiect al excepţiei invocate din oficiu de către instanţă, arată că aceasta a fost dată în soluţionarea notificării înregistrate din 12 noiembrie 2003 la Primăria Municipiului Lugoj, având ca obiect restituirea în natură a imobilului în litigiu, şi, raportat la noile dispoziţii în materie, aceasta nu îşi mai avea aplicabilitatea, astfel încât s-a dispus resoluţionarea dosarului administrativ potrivit noilor reglementări, fiind, astfel, emisă dispoziţia din 9 aprilie 2009 privind restituirea în natură a imobilului alcătuit din construcţie şi teren intravilan în suprafaţă de 7419 mp.

Potrivit art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, autoritatea publică emitentă a unui act administrativ unilateral nelegal poate să solicite instanţei anularea acestuia, dacă actul nu mai poate fi revocat pentru că a intrat în circuitul civil şi a produs efecte juridice. per a contrario, rezultă că autoritatea publică îşi poate revoca actul emis nelegal dacă acesta nu a intrat în circuitul civil şi nu a produs efecte juridice, aşa cum este cazul în speţă.

Dispoziţia din 9 iunie 2003 nu a intrat în circuitul civil până la emiterea dispoziţiei din 9 aprilie 2009, întrucât până la data de 9 aprilie 2009 nu a existat vreun act sau fapt care să ducă la naşterea, modificarea sau stingerea raportului juridic.

Intrarea în circuitul civil se face prin publicitate imobiliară, vânzare-cumpărare, aşa cum, de altfel, precizează pct. 25.7 din H.G. nr. 250/2007 pentru cazul dispoziţiei de restituire în natură. În acelaşi sens sunt şi prevederile art. 27 alin. (22) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu modificările ulterioare, rezultând că legiuitorul a înţeles să dea noţiunii de circuit civil un înţeles precis, iar simplul fapt că dispoziţia a fost comunicată contestatorului şi înaintată către prefectură nu echivalează cu intrarea în circuitul civil în formele prevăzute de lege, sens în care dispoziţia din 9 aprilie 2009 a fost emisă în mod legal.

- Instanţa de apel nu a analizat toate chestiunile deduse judecăţii, respectiv, nu s-a pronunţat asupra tardivităţii cererii reclamantei cu privire la dispoziţia din 9 aprilie 2009, astfel cum a fost invocată prin întâmpinarea depusă la termenul din 7 noiembrie 2011 şi nu s-a pronunţat asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în promovarea prezentului demers, astfel cum a fost invocată prin completarea la întâmpinare formulată la data de 5 decembrie 2011.

- În mod greşit a fost dispusă anularea celor două dispoziţii, întrucât dacă s-a considerat că actul respectiv a intrat în circuitul civil era supus cauzelor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicţia administrativă, astfel că implicit, trebuia analizată şi cererea modificatoare depusă ulterior de reclamantă.

Dispoziţia de despăgubire a fost emisă în anul 2003, iar legislaţia privind despăgubirile a fost reglementată în anul 2005, astfel încât respectiva dispoziţie nu poate fi asimilată unei dispoziţii de restituire în natură şi efectelor acesteia.

Potrivit instrucţiunilor Instituţiei Prefectului Timiş referitoare la modul de transmitere şi preluare de către Secretariatul Comisiei Centrale a dispoziţiilor şi notificărilor prin care s-au consemnat sume ce urmează a fi acordate ca despăgubiri în temeiul Titlului VII al Legii nr. 247/2005 se face precizarea că nu vor fi comunicate dosarele în baza cărora s-au emis dispoziţii privind oferte de despăgubiri pentru imobilele ce făceau obiectul art. 16 din Legea nr. 10/2001.

Motivul reţinerii la emitent a acestor dosare a fost tocmai acela de a da posibilitate emitentului dispoziţiei să aplice respectivului dosar prevederile legii noi, în speţă, principiul restituirii în natură.

Instanţa de fond a ignorat astfel prevederile legii speciale, procedând la amânarea dreptului pârâtului ce urma a fi dobândit la finalul etapei administrative de transmitere a dosarului şi soluţionare de către A.N.R.P.

Dacă pârâtul ar fi contestat dispoziţia emisă în anul 2003, iar soluţia instanţei ar fi fost menţinută prin hotărâre definitivă şi irevocabilă actul contestat, emitentul nu ar mai fi avut dreptul să procedeze la modificarea actului administrativ.

Recurentul-pârât mai arată că nu a contestat dispoziţia din 9 aprilie 2009 şi a beneficiat de toate drepturile şi obligaţiile în ceea ce priveşte acest act administrativ, iar cea de-a doua dispoziţie, şi anume, din 21 iulie 2011 vine doar ca o îndreptare a situaţiei juridice a terenului aferent, teren ce a fost identificat greşit în prima dispoziţie.

Recurentul nu a dat o încadrare legală criticilor sale de recurs şi a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

2. Recurenţii-pârâţi Primăria municipiului Lugoj, prin Primar, şi Consiliul local al municipiului Lugoj au criticat pentru nelegalitate decizie atacată, în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 6 şi pct. 9 C. proc. civ., susţinând următoarele critici:

- În mod greşit au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a acestor instituţii în prezenta cauză, raportat la dispoziţiile Legii nr. 215/2001, potrivit cărora consiliul local este o autoritate deliberativă fără personalitate juridică, putând sta în justiţie doar în litigiile ce vizează actele administrative ale acestuia, iar primăria este doar o denumire dată unei structuri funcţionale cu activitate permanentă alcătuită din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului, astfel încât nu are personalitate juridică şi nici calitate procesuală, pasivă sau activă, în nicio situaţie.

Faţă de cele arătate se impunea admiterea excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a celor două entităţi, cu consecinţa respingerii ca atare a acţiunii.

- Anulând dispoziţia emisă în anul 2009, prin care doar s-a reconsiderat situaţia imobilelor ce puteau fi restituite în natură, instanţa de apel a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.), întrucât reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiei din 2011 şi doar implicit a dispoziţiei din 2009, aceştia fiind în eroare cu privire la incidenţa în cauză a principiului resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis care nu îşi găseşte aplicabilitatea, dispoziţia emisă în 2009 neputând fi anulată ca fiind un act subsecvent actului principal. În plus, Legea nr. 10/2001 nu a prevăzut posibilitatea terţilor de a contesta dispoziţia de restituire în natură.

În mod greşit instanţa de apel a apreciat că tardivitatea precizării de acţiune nu a avut nicio înrârurire asupra soluţiei pronunţată de prima instanţă, întrucât aceasta a pus în discuţia părţilor din oficiu aspectul privind revocarea dispoziţiei din 2003 precum şi incidenţa dispoziţiilor art. II din Legea nr. 247/2005 neîncorporate Legii nr. 10/2001.

Aşa cum rezultă din actele dosarului, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea formulată la 22 august 2011 pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar precizarea la acţiune formulată la 5 decembrie 2011, pe dispoziţiile art. 8 şi urm. din Legea nr. 554/2004 actualizată.

Excepţia ridicată a primit o soluţionare greşită de către ambele instanţe, întrucât cererea de precizare a cadrului procesual, practic, de modificare a acestuia, a fost formulată după prima zi de înfăţişare.

Nelegalitatea soluţiei recurate constă în faptul că deşi instanţele apreciază că dispoziţia din 2003 nu putea fi revocată ca urmare a intrării sale în circuitul civil, dispun totuşi anularea dispoziţiei din 2009 prin care s-a dispus restituirea în natură (care a produs efecte şi a fost înscrisă în cartea funciară), în situaţia în care reclamanta nu a uzat de posibilitatea contestării acesteia la momentul comunicării sale.

Raportat la această stare de fapt, în lipsa unui capăt expres de anulare a acestei dispoziţii, care să fie analizat şi prin prisma excepţiilor ce pot fi invocate, respectiv, tardivitatea acestei solicitări, instanţele au acordat mai mult decât s-a cerut.

Şi acest recurent a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

La 26 mai 2014, intimata-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În recurs nu au fost administrate probe suplimentare.

Analizând recursurile declarate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acestea sunt întemeiate în limita în care au invocat nelegalitatea concluziilor instanţei de apel în privinţa nevalabilităţii celor două dispoziţii contestate prin cererea reclamantei, ca acte de revocare a dispoziţiei din 2003, şi nerespectarea de către instanţa de rejudecare a dispoziţiilor şi îndrumărilor obligatorii ale decizie de casare anterioare.

Astfel, prin decizia de recurs nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost casată decizia instanţei de apel, ce validase hotărârea de primă instanţă, prin care se reţinuse nulitatea dispoziţiilor din 9 aprilie 2009 şi din 21 iulie 2011 emise Primarul municipiului Lugoj, cu încălcarea limitelor revocabilităţii actelor administrative individuale, instanţa de recurs dând îndrumări instanţei de rejudecare (Curtea de Apel Timişoara) să se pronunţe asupra tardivităţii depunerii „cererii completatoare” depusă de reclamantă şi să analizeze dacă bunul imobil în litigiu putea fi restituit şi de unitatea deţinătoare, dată fiind conjunctura legislativă, motivele legale ce au stat la baza emiterii celor două dispoziţii şi principiului prevalenţei restituirii în natură, reiterat şi prin dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 247/2005.

În continuarea raţionamentului său, instanţa de recurs a stabilit că verificarea temeiniciei acţiunii în nulitatea unei dispoziţii emise în procedura Legii nr. 10/2001, introdusă de către un terţ, presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act care, odată intrat în circuitul civil, trebuie tratat ca act juridic civil, fiind supus cazurilor şi condiţiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu a celor de revocare prevăzute de jurisdicţia administrativă.

Stabilind că aceasta este premisa de soluţionare şi a litigiului pendinte, declanşat la iniţiativa terţului ce a invocat o vătămare a drepturilor şi intereselor proprii deţinute în legătură cu imobilul a cărui restituire în natură a fost dispusă prin cele două dispoziţii contestate, instanţa de casare a mai reţinut că „instanţele sunt datoare să verifice dacă, la emiterea dispoziţiei au fost respectate dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001” în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată, susţinerile reclamantei circumscriind litigiul condiţiilor impuse de art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens, pentru verificarea susţinerilor reclamantei şi a respectării acestor prevederi legale la emiterea dispoziţiilor, s-a indicat că este necesar a se stabili regimul juridic actual al construcţiei pe baza unei expertize tehnice de specialitate, în funcţie de concluziile căreia se va verifica dacă reclamanta justifică sau nu un interes în promovarea acţiunii în nulitate.

Doar în mod aparent conformându-se deciziei de casare, instanţa de rejudecare a stabilit că „cererea precizatoare” depusă de reclamantă la data de 9 ianuarie 2012 în faţa primei instanţe, deşi a fost formulată cu depăşirea primei zile de înfăţişare, moment procesual consumat la 7 noiembrie 2011, nu a avut nicio înrâurire asupra soluţiei adoptate în cauză de către prima instanţă, care, la termenul de judecată din 8 martie 2012, a pus în discuţia părţilor, din oficiu, aspectul posibilităţii legale a Primarului Municipiului Lugoj de revocare a dispoziţiei iniţiale din 2003 şi, pe baza acestui incident a admis în parte acţiunea reclamantei, în formularea sa iniţială.

În continuare, instanţa de rejudecare, pretinzând că dă curs îndrumărilor din decizia de casare, a verificat în ce măsură era necesară formularea contestaţiei la dispoziţia din 2003 în temeiul art. II din Legea nr. 247/2005 de către beneficiarul acesteia, apelantul-pârât V.A., urmând să aibă în vedere că, aşa cum a stabilit Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificarea temeiniciei acţiunii în nulitatea unei dispoziţii emise în procedura Legii speciale nr. 10/2001 formulată de un terţ, presupune analiza cauzelor de nulitate ale unui asemenea act.

Cu toate acestea, instanţa de rejudecare a persistat în analiza chestiunii privitoare la posibilitatea Primarului municipiului Lugoj de a-şi revoca dispoziţia iniţială din 2003 emisă în soluţionarea notificării pârâtului V.A., concluzionând, ca şi cu ocazia analizei efectuate în cea dintâi etapă procesuală de soluţionare a cauzei, că, dat fiind cadrul normativ creat prin dispoziţiile art. II din Legea nr. 247/2005 şi cele ale art. 16 din titlul VII al aceleiaşi legi, revocarea ulterioară a dispoziţiei din 2003 nu se mai putea realiza pe cale administrativă de către entitatea emitentă, odată ce acest act a intrat în circuitul civil prin comunicarea către beneficiar. Astfel fiind, emiterea unor noi dispoziţii care să soluţioneze aceeaşi notificare şi pentru aceleaşi imobile, este nelegală.

Instanţa de rejudecare a considerat că în acest fel a dat curs îndrumării deciziei de casare care impunea verificarea împrejurării dacă la emiterea dispoziţiilor contestate au fost respectate dispoziţiile Legii speciale nr. 10/2001, stabilind că tocmai dispoziţiile legale anterior evocate nu au fost respectate.

Modul în care curtea de apel a soluţionat apelurile declarate de pârâţi, în rejudecarea litigiului, este, pe de o greşit, iar, pe de altă parte, dovedeşte o nesocotire a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în raport de îndrumările deciziei de casare anterioare.

Soluţia instanţei de apel este, în primul rând greşită, întrucât denotă o interpretare rigidă a dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, în raport de conţinutul cărora a analizat posibilitatea primarului de a emite el însuşi dispoziţia de restituire în natură, în aplicarea dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 în noul lor conţinut (dobândit în urma modificărilor aduse prin Legea nr. 247/2005), instanţa de rejudecare scăpând din vedere faptul că raţiunea principiului revocabilităţii actelor administrative individuale până la momentul intrării lor în circuitul civil se regăseşte în nevoia de protecţie a securităţii juridice şi a încrederii legitime a particularilor în stabilitatea raporturilor juridice, fiind destinată să-i protejeze (în primul rând) pe beneficiarii acestor acte de prerogativa administraţiei de a uza oricând de facultatea retragerii unor drepturi ce le-au fost acordate.

Astfel fiind, instanţa de apel a omis în analiza sa, tocmai particularitatea cauzei, anume că măsura revocării dispoziţiei din 2003 de către Primarul municipiului Lugoj a fost făcută în folosul beneficiarului actului, putându-se considera că a avut acordul său implicit, situaţii în care, este de principiu agreat că obligaţia administraţiei de a respecta drepturile dobândite de particulari nu mai subzistă dacă ei înşişi renunţă la acestea sau, în orice alt mod, îşi dau acordul în acest sens.

Prin urmare, aplicarea regulii irevocabilităţii actelor administrative individuale dincolo de momentul intrării lor în circuitul civil, menit să îi pună la adăpost pe beneficiarii actelor administrative de puterea discreţionară a administraţiei, nu putea fi folosit, aşa cum au făcut-o instanţele de fond, în detrimentul chiar a beneficiarului actului individual, căruia autoritatea administrativă a înţeles să-i acorde drepturi mai largi, favorabile, în acord cu noua legislaţie reparatorie.

Separat de aceasta, modul de abordare a cauzei în rejudecare, care este unul şi acelaşi cu cel infirmat deja prin decizia de casare, denotă că, în realitate, instanţa de apel a nesocotit îndrumările deciziei de recurs, care, calificând dispoziţiile contestate ca fiind acte juridice civile, a stabilit că acestea devin supuse „cazurilor şi condiţiilor de nulitate prevăzute de dreptul comun, iar nu celor de revocare prevăzute de jurisdicţia administrativă” şi că, astfel fiind, instanţele sunt datoare să verifice respectarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispoziţiilor însă în raport de cele afirmate prin cererea de chemare în judecată, respectiv în raport de condiţiile impuse de dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, împrejurare ce reclama efectuarea unei expertize tehnice de specialitate în raport de ale cărei concluzii urma să se determine dacă reclamanta justifica sau nu un interes în promovarea acţiunii în nulitate.

Înalta Curte mai reţine că, sub aparenţa verificării respectării dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 la emiterea dispoziţiilor contestate, în realitate, fiind verificată respectarea dispoziţiilor Legii nr. 247/2005, instanţa de rejudecare a supus analizei cele două acte juridice, pe care le-a tratat nu cum a dispus decizia de casare, respectiv ca acte juridice civile, ci ca acte administrative, cercetându-le legalitatea prin observarea respectării unui principiu specific dreptului administrativ, cel al revocabilităţii actelor administrative.

Întrucât revocarea constituie operaţiunea prin care administraţia retrage din ordinea juridică un act pe care l-a emis anterior, aceasta având natura juridică a unui act administrativ contrar (celui iniţial), se dovedeşte că, în analiza sa, curtea de apel nu a supus verificării legalităţii cele două dispoziţii în raport de cazurile şi condiţiile de nulitate prevăzute de dreptul comun, ci în raport de principii specifice actelor administrative, apreciind că acestea nu mai puteau fi emise ulterior comunicării către beneficiarul V.A. a dispoziţiei din 2003, dată fiind intrarea acesteia în circuitul civil.

Or, o astfel de judecată se dovedeşte a fi contrară îndrumărilor din decizia de casare, concluzia greşită a instanţei de apel asupra problemei de drept examinată împiedicând-o pe aceasta de a cerceta fondul pricinii şi de a răspunde obiectivului trasat prin decizia de recurs, respectiv verificarea „respectării dispoziţiilor Legii speciale nr. 10/2001” în raport de cele invocate prin cererea de chemare în judecată.

Reţinând şi că instanţa de apel a apreciat corect asupra tardivităţii „cererii precizatoare” a reclamantei, urmează ca la rejudecare, instanţa de trimitere să se raporteze la cauzele şi motivele de nulitate invocate de reclamantă prin cererea sa de chemare în judecată, pe care le va analiza în raport de îndrumările conţinute în decizia de recurs nr. 2117 din 10 aprilie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Pentru aceste considerente şi în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 312 alin. (3) C. proc. civ., va admite recursurile declarate şi va casa decizia instanţei de apel cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelurilor la aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Primăria Municipiului Lugoj, prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Lugoj şi de pârâtul V.A. împotriva deciziei nr. 158/A din 24 octombrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1592/2014. Civil. îndreptare eroare...  ICCJ. Decizia nr. 1607/2014. Civil. Pretenţii. Daune... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1606/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs