ICCJ. Decizia nr. 1611/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1611/2014
Dosar nr. 8533/2/2012
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanţii R.S. şi R.R. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 1337 şi art. 1341 C. civ. şi Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu pârâţii T.E., C.G., P.A., T.N., obligarea pârâţilor să le lase în deplina proprietate şi liniştită posesie apartamentele situate în imobilul din Bucureşti, str. V., sector 2, împreună cu cota indiviză corespunzătoare fiecăruia dintre acestea din părţile comune ale construcţiei şi din terenul situat sub construcţie, respectiv: apartamentul nr. X, dobândit de pârâta T.E. prin contractul de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, apartamentul nr. Y, dobândit de pârâtul C.G. prin contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996, apartamentul nr. Z, dobândit de pârâtul P.A. prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997 şi apartamentul nr. Q, dobândit de pârâta T.N. prin contractul de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, cu obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
La termenul de judecata din 19 februarie 2007, pârâţii C.G., C.R.C. şi C.S.C. (aceştia, ca succesori în drepturi ai numitei C.T.D., parte în contractul de vânzare-cumpărare din 16 decembrie 1996) T.E., P.A. şi T.N., au formulat întâmpinare, cerere reconvenţională şi cerere de chemare în garanţie împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând, în principal, respingerea ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare; în cazul admiterii acţiunii, obligarea chematului în garanţie Statul Român la restituirea, către fiecare dintre aceştia, a valorii actualizate a preţurilor achitate pentru cumpărarea apartamentelor revendicate, obligarea chematului în garanţie Statul Român şi a reclamanţilor-pârâţi, în solidar, la plata valorii actualizate a îmbunătăţirilor aduse apartamentelor, după cumpărarea lor şi acordarea unui drept de retenţie asupra apartamentelor, până la achitarea integrală a valorii actualizate a îmbunătăţirilor, cu cheltuieli de judecată.
Pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, arătând ca reclamanţii nu au făcut dovada identităţii dintre autorul lor, R.H. decedat la 10 ianuarie 1967 şi numitul R.H.H., fostul proprietar al apartamentelor revendicate, la care face referire extractul de naştere din 1899 al Primăriei Bucureşti.
Pârâţii au invocat şi excepţia inadmisibilităţii acţiunii potrivit principiului electa una via prevăzut de Legea nr. 10/2001, raportat la împrejurarea că reclamanţii au optat pentru aplicarea prevederilor Legii speciale nr. 10/2001, solicitând Municipiului Bucureşti, prin notificarea înregistrată la Primăria acestuia din 19 iulie 2001, acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de respectiva lege.
La termenul de judecată din data de 14 mai 2007, tribunalul a admis excepţia de netimbrare a capătului de cerere din cererea reconvenţională privind acordarea dreptului de retenţie.
Prin sentinţa nr. 1350 din 5 noiembrie 2007, Tribunalul Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei către Judecătoria sector 2, reţinând că acţiunea dedusă judecăţii conţine patru cereri principale distincte, prin care se revendică de la mai mulţi pârâţi distincţi patru apartamente diferite, valoarea obiectului fiecărei astfel de cereri nedepăşind pragul de 500.000 RON, aspect faţă de care s-a apreciat că revine judecătoriei competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă.
La rândul său, Judecătoria sector 2 Bucureşti, a pronunţat sentinţa civilă nr. 1927 din 29 februarie 2008, de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea tribunalului, apreciind că valoarea imobilelor deduse judecăţii se situează peste plafonul valoric menţionat de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care atrage competenţa de soluţionare a cauzei în primă instanţă în faţa tribunalului, iar prin sentinţa nr. 30 din 17 septembrie 2008 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în regulator de competenţă, s-a stabilit ca Tribunalului Bucureşti îi revine competenţa în soluţionarea prezentei cereri.
Prin sentinţa nr. 1891 din 17 decembrie 2008 Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea principală, ca inadmisibilă.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, faţă de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., analizarea acestei excepţii face de prisos cercetarea aspectelor legate de dovedirea calităţii procesuale active sau a celorlalte apărări formulate de pârâţi în subsidiar.
În acest sens, tribunalul a reţinut că reclamanţii au formulat atât acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, în calitate de moştenitori ai foştilor proprietari ai imobilului în litigiu preluat abuziv, în contradictoriu cu pârâţii (foşti chiriaşi) care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 112/1995, cât şi notificarea din 19 iulie 2001 în temeiul Legii nr. 10/2001, încă nesoluţionată, situaţie ce ar putea conduce la o dublă reparaţie, ceea ce este inadmisibil, fiind, totodată, încălcat şi principiul specialia generalibus derogant conform căruia legea specială înlătură calea dreptului comun.
Tribunalul a apreciat că, formulând în aceste condiţii acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun, reclamanţii încalcă principiul de drept electa una via non datur recursus ad alteram, deschizându-şi calea pentru o dublă reparaţie, ceea ce este inadmisibil.
Aşa cum a decis deja Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite prin decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii şi obligatorie pentru toate instanţele, „concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale”, iar „în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială (Legea nr. 10/2001) şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, convenţia are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care, astfel, nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice”. De asemenea, câtă vreme raporturile dintre foştii proprietari şi chiriaşii cumpărători sunt reglementate în Legea nr. 10/2001 în sensul că foştii proprietari pot obţine restituirea în natură şi a imobilelor înstrăinate doar dacă obţin în prealabil anularea contractelor de vânzare-cumpărare, în caz contrar, dreptul de proprietate al chiriaşului cumpărător fiind definitiv consolidat şi protejat, conform art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, iar cum în speţă, reclamanţii nu au obţinut această constatare a nulităţii, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai poate fi primită, căci ar aduce atingere dreptului de proprietate al pârâţilor şi ar cauza o instabilitate nejustificată a raporturilor juridice.
Nu s-a putut reţine că, suprimându-se calea acţiunii de drept comun, s-ar suprima accesul liber la justiţie şi la un proces echitabil (aşa cum pretind reclamanţii), câtă vreme legea specială instituie controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la două instanţe de fond şi una de recurs, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi alin. (3) din Constituţie şi ale art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Tribunalul a înlăturat şi argumentul reclamanţilor în sensul inaplicabilităţii deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008, pe motiv că nu ar fi fost încă semnată de toţi judecătorii şi publicată în M. Of., întrucât decizia dată în recurs în interesul legii, este definitivă şi obligatorie de la data pronunţării sale, conform art. 329 alin. ultim, dată la care dispozitivul care dezleagă problema de drept este semnat de toţi judecătorii care au participat la judecată, fiind o hotărâre judecătorească. C. proc. civ. şi legea specială (Lega nr. 304/2004) nu prevăd condiţia publicării în M. Of., a acestor decizii sau a vreunei alte hotărâri judecătoreşti.
Prin decizia civilă nr. 458/A din 5 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul reclamanţilor împotriva sentinţei mai sus arătate şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare introdusă după apariţia Legii nr. 10/2001 nu ar trebui respinsă ca inadmisibilă în situaţiile în care mecanismul alternativ oferit de legea specială nu este unul care să funcţioneze efectiv, adică să conducă la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri rezonabile într-un interval suficient de scurt.
Soluţia instanţei de apel a fost întemeiată şi pe dezlegările de principiu regăsite în decizia 33/2008, reţinându-se că atât instanţa de contencios european, dar şi instanţa supremă română au recunoscut admisibilitatea introducerii unei astfel de acţiuni în revendicare de drept comun.
Prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondat, recursul pârâţilor persoane fizice împotriva deciziei anterior menţionate, reţinând că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 5 octombrie 2010.
La data de 10 decembrie 2010, pârâţii T.E., T.D., T.V., P.A., C.R.C. au formulat cerere de chemare în garanţie, a Primăriei Municipiului Bucureşti şi SC F. SA pentru a fi obligate la restituirea valorii de circulaţie a apartamentelor dobândite în baza contractelor de vânzare-cumpărare din 19 decembrie 1996, din 16 decembrie 1996, din 20 ianuarie 1997 şi din 20 ianuarie 1997.
Prin sentinţa civilă nr. 950 din 27 aprilie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamanţilor, a respins, ca neîntemeiată, cererea reconvenţională formulată de pârâţii T.E., C.G., C.S.C., T.N.-decedat, T.D., T.V., P.A. şi C.R.C., a respins capătul de cerere al cererii de chemare în garanţie privind valoarea actualizată a îmbunătăţirilor, ca fiind formulat împotriva unei persoane lipsite de calitate de procesuală şi, pe cale de consecinţă, a respins, ca neîntemeiate celelalte pretenţii formulate pe calea cererii de chemare în garanţie.
Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut că prin sentinţa nr. 735 din 27 mai 2009 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, reclamanţilor din prezenta cauză le-a fost admisă cererea de obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să emită dispoziţie de restituire în natură a imobilului situat în Bucureşti, str. V., sector 2, care nu a făcut obiectul înstrăinării în baza Legii nr. 112/1995, iar în ceea ce priveşte cele patru apartamente pentru care dreptul de proprietate s-a transmis prin contractele de vânzare-cumpărare din 20 ianuarie 1997, din 16 decembrie 1996, din 19 decembrie 1996 şi din 20 ianuarie 1997, instanţa a dispus obligarea aceluiaşi pârât să emită dispoziţie pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent.
Faţă de această situaţie, tribunalul a constatat că în beneficiul reclamanţilor se naşte cel puţin o speranţă legitimă în recunoaşterea calităţii cerute de art. 3 Legea nr. 10/2001, sens în care excepţia lipsei calităţii procesuale active nu se justifică.
Referitor la fondul pretenţiilor, soluţia decurge din considerentele expuse de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în deciziile nr. 33/2008 şi nr. 27/2011 pronunţate în recursuri în interesul legii, respectiv, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. De altfel, reclamanţii cunosc existenţa legii speciale, câtă vreme au formulat notificarea din 19 iulie 2001 şi au promovat cerere de chemare în judecată în virtutea acestei legi speciale de reparaţie.
Faţă de considerentele expuse prin sentinţa nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 5826 din 4 noiembrie 2010, precum şi soluţia adoptată, instanţa de fond a constatat, contrar celor statuate prin decizia nr. 458 din 5 octombrie 2009 a Curţii de Apel Bucureşti, că cel puţin în cazul reclamanţilor, mecanismul instituit de Legea nr. 10/2001 nu este nici ineficace şi nici iluzoriu în recunoaşterea calităţii de persoana îndreptăţită, precum şi a dreptului de proprietate.
Prin urmare, tribunalul a reţinut în integralitate inadmisibilitatea prezentei cereri principale, având în vedere ca nu se face dovada respectării principiului specialia generalibus derogant, şi nici dovada respectării cerinţelor de forma prevăzute de legea specială.
Faţă de soluţia pronunţată în cererea principală, apare ca evidentă şi hotărârea pe cererea reconvenţională formulată de pârâţi având ca obiect obligarea reclamanţilor la plata contravalorii actualizate a îmbunătăţirilor efectuate în cele patru imobile. Cum, potrivit art. 119 C. proc. civ., prin cererea reconvenţională pârâtul are posibilitatea de a formula pretenţii proprii în legătură cu cele ale reclamantului, văzând că în pricina de faţă, pretenţia reclamanţilor a fost respinsă, solicitarea pârâţilor de obligare la plata contravalorii actualizate a îmbunătăţirilor, devine neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocate de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, tribunalul a constatat temeinicia acesteia faţă de ambele pretenţii deduse judecaţii. Cum calitatea procesual pasivă presupune examinarea identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic dedus judecaţii, este evident că analizarea excepţiei este prioritară faţă de cercetarea pe fond a pretenţiilor formulate pe calea cererii de chemare în garanţie.
În aceasta materie, legitimitatea procesual pasivă este stabilită de lege. Cu referire la contravaloarea îmbunătăţirilor aduse unui imobil, legiuitorul a lămurit cadrul procesual pasiv într-o asemenea cerere, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 48 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Prin cererea de chemare în garanţie formulată la data de 10 decembrie 2010, pârâţii au chemat în judecată Primăria municipiului Bucureşti şi SC F. SA, solicitând obligarea acestora la plata contravalorii bunurilor imobile. Cum acţiunea în revendicare promovată de reclamanţi nu şi-a realizat finalitatea, aceea de deposedare a pârâţilor de bunul imobil, cererea acestora de restituire în patrimoniul lor a preţului plătit pentru achiziţionarea dreptului de proprietate asupra celor patru apartamente, respectiv, a preţului actualizat în contradictoriu cu chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, este lipsita de temei juridic.
Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamanţii R.S., R.R., precum şi pârâţii C.S.C., C.R.C., T.D., P.A., C.G., T.E. şi T.V.
Reclamanţii au arătat, în esenţă, că s-au reluat greşeli din primul ciclu procesual, că cererea de chemare în judecată este admisibilă, existând practică judiciară în acest sens în dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, că cererea este temeinică şi în cauză este incident art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâţii au arătat că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este neîntemeiată, că trebuie plătit preţul reactualizat de stat şi că, urmare a respingerii cererii principale şi cererea în garanţie a fost respinsă, dar nemotivat.
Prin decizia nr. 224/A din 7 octombrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelurile, a desfiinţat în tot sentinţa civilă atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a reţinut că soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare contravine legii, neexistând un text legal expres conform căruia astfel de acţiuni să fie respinse ca inadmisibile.
Instanţa de apel a mai reţinut că motivarea privind „respingerea ca inadmisibilă a acţiunii de drept comun” formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidenţa acestui act normativ, reprezintă o menţiune luată din considerentele deciziei civile nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dar care este scoasă din context şi nu reprezintă raţionamentul juridic care să fundamenteze respingerea prezentei acţiuni ca „inadmisibilă”.
De asemenea, au fost avute în vedere dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. prin raportare la decizia care s-a pronunţat în cauză şi care a stabilit deja că acţiunea de faţă nu e inadmisibilă faţă de dispoziţiile legale incidente.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâţii T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C., precum şi chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
1. Recurenţii-pârâţi T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C. au întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. şi au formulat următoarele critici:
a) Hotărârea recurată nu este motivată, această critică fiind raportată la împrejurarea că, în apel, instanţa a pus în discuţia părţilor incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist, fără ca aspectele reţinute de aceasta să se regăsească în hotărârea pronunţată.
Motivarea lapidară a soluţiei din apel, fără a indica raţiunile pentru care au fost înlăturate apărările pârâţilor, echivalează cu lipsa motivării.
Instanţa de apel nu a analizat susţinerile pârâţilor prin care aceştia au arătat că există temei de drept pentru inadmisibilitatea acţiunii, respectiv, puterea de lucru judecat de care se bucură sentinţa nr. 735/2010, dispoziţiile Legii nr. 165/2013 şi dispoziţiile deciziei în interesul legii nr. 33/2008.
b) Hotărârea instanţei de apel este dată cu aplicarea greşită a legii, respectiv, a deciziei în interesul legii nr. 33/2008, întrucât instanţa de fond, respingând acţiunea în revendicare ca inadmisibilă, s-a raportat, în mod corect, la efectele juridice ale sentinţei nr. 735 din 1 mai 2009, la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi la principiul priorităţii legii speciale în concurs cu legea generală.
Astfel, în al doilea ciclu procesual, instanţa de fond a apreciat admisibilitatea cererii de chemare în judecată raportat la puterea de lucru judecat a sentinţei nr. 735/2010 şi a avut în vedere faptul că reclamanţii au epuizat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 obţinând, printr-un titlu irevocabil, reparaţia pentru imobilul pe care îl pretind în cadrul prezentului litigiu.
2. Recurentul-chemat în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., arătând că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că acţiunea nu poate fi respinsă ca inadmisibilă, având în vedere obiectul cererii, respectiv, prevederile dreptului comun, art. 480 C. civ., în condiţiile în care în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Această chestiune a fost tranşată atât prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, dată în respectarea principiilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi obligatorie pentru instanţe, conform căreia în materia acţiunilor întemeiate pe dreptul comun având ca obiect imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 concursul dintre legea specială şi cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, cât şi prin decizia în interesul legii nr. 53/2007, prin care s-a reţinut că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.
Acest recurent a solicitat şi judecarea cauzei în lipsă, conform dispoziţiilor art. 242 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.
Intimaţii-reclamanţi nu au formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând recursurile declarate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate în considerarea celor ce urmează:
Cu referire la recursul declarat de pârâţi, se reţine că cea dintâi critică a acestuia s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocând lipsa oricărei referiri a instanţei de apel, în motivarea soluţiei sale, la incidenţa Legii nr. 165/2013 asupra judecării cauzei, aspect pus în discuţie de aceasta la termenul de judecată a litigiului, motivarea lapidară şi lipsa oricărei referiri în considerentele deciziei atacate la susţinerile lor, prin care indicau temeiurile de drept pentru reţinerea inadmisibilităţii acţiunii.
Critica este nefondată întrucât respectarea exigenţelor impuse prin dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cu privire la cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti nu se analizează prin raportare la chestiunile puse în discuţia părţilor chiar din iniţiativa instanţei şi la măsura în care acestea se regăsesc în argumentele care îi justifică soluţia pe care o adoptă, ci la măsura în care soluţia adoptată este motivată suficient cât să permită cunoaşterea de către părţi a raţionamentului şi argumentelor avute în vedere de judecător şi cât să permită instanţei superioare în grad exercitarea controlului judiciar asupra acesteia.
Or, Înalta Curte constată că decizia atacată pe calea prezentului recurs respectă aceste exigenţe, fiind absolut nerelevantă împrejurarea că motivarea soluţiei nu face nicio referire la aspectul pus în discuţia părţilor de către instanţă, cu ocazia susţinerii de către acestea a concluziilor orale în apel, privitor la incidenţa Legii nr. 165/2013 în prezenta procedură.
În virtutea rolului lor activ, pe care sunt datori să îl manifeste în orice pricină, judecătorii pot, în acord cu prevederile art. 129 alin. (4) C. proc. civ., să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, nefiind obligatoriu ca aspectele puse în discuţie să fie dintre cele care şi hotărăsc soarta litigiului, pentru a deduce de aici obligaţia instanţei de a se referi la acestea în considerentele hotărârii pe care o pronunţă. Tot astfel, este posibil ca în urma interpelării părţilor de către instanţă şi pe baza explicaţiilor oferite de acestea, instanţa să se edifice şi să depăşească impedimentul ce a generat nevoia punerii în discuţie a unei anumite chestiuni.
Cât priveşte critica de motivare lapidară şi care nu se referă în nici un fel la apărările pârâţilor ce au indicat argumente justificative ale inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, Înalta Curte apreciază că o hotărâre îndeplineşte cerinţa de a fi motivată şi atunci când, fără a răspunde fiecărui argument invocat de părţile litigante, surprinde şi reţine esenţa problemei de drept care justifică soluţia adoptată, acesta fiind şi cazul deciziei supuse controlului judiciar în prezentul recurs, care se sprijină pe trei argumente decisive ce constituie atât justificări ale soluţiei pronunţate, cât şi contraargumente de înlăturare a apărărilor pârâţilor, după cum se va arăta în analiza celei de-a doua critici a recursului acestor părţi şi a recursului declarat de chematul în garanţie.
Pentru aceste motive, cea dintâi critică a acestui recurs este apreciată ca fiind nefondată.
Cea de-a doua critică a recursului declarat de pârâţi s-a întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a susţinut că decizia recurată contravine dezlegărilor obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La rândul său, recurentul chemat în garanţei Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut că hotărârea atacată nesocoteşte decizia nr. 33/2008, cât şi decizia nr. 53/2007, ambele pronunţate în soluţionarea unor recursuri în interesul legii, prin care s-a statuat că Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun.
Dat fiind conţinutul lor similar, în acest punct, cele două recursuri vor fi examinate în comun.
Pentru a răspunde acestor critici, Înalta Curte are în vedere că cele trei argumente ce au fundamentat soluţia instanţei de apel au vizat următoarele chestiuni: a) respingerea unei acţiuni în revendicare ca inadmisibilă nu se regăseşte în nicio prevedere expresă a legii; b) observând dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., prin deciziile anterioare pronunţate în cauză, s-a constatat că acţiunea reclamanţilor nu e inadmisibilă faţă de dispoziţiile legale incidente; c) referirea primei instanţe la un paragraf al deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu-i sprijină soluţia, redarea acestuia fiind ruptă din context şi nu reprezintă raţionamentul juridic care să constituie temeiul respingerii acţiunii în revendicare de faţă ca inadmisibilă.
Înalta Curte apreciază că toate cele trei argumente ce sprijină decizia instanţei de apel sunt corecte şi că, dacă primul şi ultimul dintre acestea au totuşi o valoare relativă, fiind susceptibile de contraargumente, cel de-al doilea, privitor la încălcarea dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ. de către prima instanţă în rejudecarea cauzei, este suficient şi îndestulător în demonstrarea netemeiniciei oricărei critici de nelegalitate a hotărârii din apel care, constatând producerea acestei încălcări de către judecătorul fondului, a sancţionat această încălcare prin desfiinţarea sentinţei şi prin trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Astfel, se reţine că în cea dintâi etapă procesuală de soluţionare a cauzei, acţiunea reclamanţilor a fost respinsă ca inadmisibilă, considerându-se că prin promovarea ei au fost nesocotite principiile de drept „electa una via non datur recursus ad alteram” şi „specialia generalibus derogant”, în contextul în care s-a reţinut că pentru acelaşi imobil reclamanţii formulaseră şi notificare în baza Legii nr. 10/2001, încă nesoluţionată, şi că aceştia nu obţinuseră până la acea dată constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare a apartamentelor din imobil.
Această soluţie a fost desfiinţată în apel, reţinându-se că atât C.E.D.O., în jurisprudenţa legată de aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 în cauzele împotriva României, dar şi decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, asupra incidenţei căreia în cauză s-a statuat în sens pozitiv, recunosc admisibilitatea acţiunilor în revendicare de drept comun introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, cu condiţia de a fi avut în vedere mecanismul legii speciale.
Prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ce a soluţionat recursul la hotărârea instanţei de apel, s-a reţinut că prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a tranşat atât problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială, şi C. civ., ca lege generală, cât şi cea a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, recunoscându-se prioritatea legii speciale în concurs cu legea generală şi a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în raport cu legea specială (Legea nr. 10/2001), în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
Cu referire la cazul dedus judecăţii, s-a arătat că prima instanţă a aplicat decizia în interesul legii numai din perspectiva primei probleme pe care Înalta Curte a dezlegat-o prin decizia nr. 33/2008, ignorând în mod nelegal celelalte aspecte ce au conturat a doua problemă dezlegată şi în rezolvarea unitară a căreia, instanţa supremă a îndrumat, prin decizia în interesul legii, în sensul necesităţii determinării, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă acea cale a legii speciale este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant, neputându-se aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, fiind posibil cu reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala, la rândul său de un bun, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Pentru aceasta este însă necesar a i se asigura accesul la justiţie.
Răspunzând criticilor recurenţilor-pârâţi care au invocat, la rândul lor necesitatea de a fi protejaţi în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 şi necesitatea respectării efectelor decurgând din aplicarea art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001, instanţa de recurs a trimis, de asemenea, la dezlegările obligatorii ale deciziei nr. 33/2008 prin care s-a statuat că este necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă în conflict cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea, ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice.
Cu alte cuvinte, atunci când există neconcordanţe între legea internă şi Convenţie, trebuie să se verifice pe fond dacă şi pârâtul în acţiunea în revendicare nu are, la rândul său, un bun în sensul Convenţiei, o hotărâre judecătorească anterioară prin care i s-a recunoscut dreptul de a păstra imobilul, o speranţă legitimă în acelaşi sens, dedusă din dispoziţiile legii speciale, unită cu o jurisprudenţă constantă pe acest aspect, dacă acţiunea în revendicare împotriva terţului dobânditor de bună credinţă poate fi admisă fără despăgubirea terţului la valoarea actuală de circulaţie a imobilului.
Instanţa de recurs a mai stabilit că toate aceste îndrumări obligă instanţa de trimitere să analizeze aspectele invocate în susţinerea valabilităţii titlului opus de părţi, cu respectarea dezlegărilor date prin decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Nesocotind toate aceste dezlegări în drept şi îndrumări necesare de urmat în rejudecarea pricinii, Tribunalul Bucureşti, sub motivul aparent al unei modificări în situaţia juridică a părţilor existentă în cursul celei dintâi etape procesuale de soluţionare a cauzei (finalizată cu infirmarea respingerii ca inadmisibile a acţiunii în revendicare), date de pronunţarea sentinţei civile nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă, a respins ca inadmisibilă, pentru a doua oară aceeaşi cerere de chemare în judecată.
Înalta Curte mai constată că întocmai ca şi în precedenta sentinţă de respingere ca inadmisibilă a acţiunii (din cel dintâi ciclu procesual de soluţionare a litigiului), argumentele instanţei s-au întemeiat pe necesitatea de a respecta principiul „specialia generalibus derogant”, la a cărui încălcare s-a considerat că s-ar ajunge dacă s-ar admite judecarea revendicării întemeiate pe dreptul comun, în condiţiile în care reclamanţilor li s-a recunoscut şi acordat un drept la reparaţie pentru acelaşi imobil, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin sentinţa civilă nr. 735 din 27 mai 2009 a Tribunalului Bucureşti, rămasă irevocabilă.
Instanţa de recurs apreciază ca fiind greşit argumentul tribunalului pentru care acesta s-a considerat îndreptăţit să se abată de la îndrumările şi dezlegările în drept, obligatorii, care i-au fost date prin hotărârile pronunţate în căile de atac din primul ciclu procesual al cauzei, care i se impuneau cu forţa dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., a căror încălcare a avut loc în acest fel, întrucât situaţia juridică a părţilor existentă în cea dintâi etapă de soluţionare a cauzei nu a fost în mod real şi efectiv modificată ca urmare a recunoaşterii în favoarea reclamanţilor a unui drept de a primi măsuri reparatorii prin echivalent în baza Legii nr. 10/2001 pentru cele 4 apartamente vândute în temeiul Legii nr. 112/1995 şi care constituie obiectul material al litigiului pendinte.
Atâta timp cât nu s-a dovedit că reclamanţii au fost în mod efectiv despăgubiţi, rămâne mai departe de actualitate în cauză problematica dezlegată prin decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a raportului dintre legea internă şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a cărei soluţionare a fost dată prin cel de-al patrulea alineat al dispozitivului deciziei menţionate, şi a cărei explicare se regăseşte în considerentele aceleiaşi hotărâri, pentru aplicarea căreia în prezenta cauză a dispus şi decizia de recurs nr. 3332 din 28 mai 2010.
Înalta Curte mai reţine, ca şi în precedenta decizie de recurs pronunţată în prezenta cauză (nr. 3332 din 28 mai 2010), că prin soluţia adoptată în rejudecare, prima instanţă nu a făcut decât să persiste în greşeala de a aplica decizia nr. 33/2008 numai din perspectiva primei probleme dezlegate, cea a raportului dintre legea specială şi dreptul comun, C. civ., care ar fi fost singura incidentă în speţă în măsura în care, eventual, acţiunea în revendicare ar fi fost introdusă împotriva Municipiului Bucureşti, adică împotriva acelui subiect care, în calificarea Legii nr. 10/2001, ar fi avut rolul de unitate deţinătoare.
Cum acţiunea în revendicare a fost îndreptată împotriva terţilor dobânditori ai bunului înstrăinat, pentru a înfăptui o judecată care să dea expresie dezlegărilor şi îndrumărilor obligatorii din decizia nr. 33/2008, prin luarea în considerare a drepturilor şi apărărilor tuturor părţilor cu interese contrarii, instanţa de rejudecare trebuie să aplice la cazul concret dezlegările ce au fost date de instanţa supremă, corespunzător celei de-a doua problematici a deciziei de recurs în interesul legii.
Pentru considerentele arătate, o soluţie menită să protejeze regula „specialia generalibus derogant”, lipsită de relevanţă în raport de analiza pe care o reclamă drepturile şi interesele părţilor în concurs, nu poate fi văzută ca fiind corectă la cazul concret, chiar dacă, aparent, aceasta se sprijină pe aceeaşi deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Întrucât, în lipsa unui motiv real şi serios, instanţa de rejudecare a încălcat dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ., după cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Înalta Curte va respinge recursurile declarate ca nefondate, urmând ca la refacerea judecăţii să fie avute în vedere dezlegările în drept date prin decizia nr. 3332 din 28 mai 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii T.E., C.G., T.D., T.V., P.A., C.S.C., C.R.C. şi de chematul în garanţie Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentant de Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, împotriva deciziei nr. 224/A din 7 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1608/2014. Civil. Legea 10/2001. Acţiune... | ICCJ. Decizia nr. 1613/2014. Civil. Expropriere. Recurs → |
|---|
