ICCJ. Decizia nr. 1607/2014. Civil. Pretenţii. Daune cominatorii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1607/2014
Dosar nr. 9289/99/2011*
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 8 iunie 2011 sub nr. 9289/99/2011 pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia I civilă, reclamanta V.M. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 209.184 RON, actualizată cu rata inflaţiei, reprezentând contravaloarea dreptului de creanţă stabilit prin decizia din 23 aprilie 2009 emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. şi a sumei de 10.000 euro cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat reclamantei prin imposibilitatea obţinerii drepturilor stabilite în favoarea sa, consecinţă directă a incoerenţei legislative în materia restituirii imobilelor confiscate în mod abuziv şi a despăgubirilor foştilor proprietari, dublată de o atitudine pasivă a autorităţilor direct implicate în această procedură.
În descrierea situaţiei de fapt, reclamanta a arătat că, după apariţia Legii nr. 10/2001, prin notificările înregistrate la Primăria municipiului Iaşi din 2001, a solicitat restituirea imobilului teren în suprafaţă de 650 mp situat în Iaşi, Şoseaua N. Prin dispoziţia Primarului municipiului Iaşi din 19 iulie 2002 s-a respins cererea privind acordarea despăgubirilor băneşti pentru suprafaţa de teren de 226,66 mp, motivat de faptul că proprietarul terenului este Episcopia Romano-Catolică „S.T.”, notificarea urmând să fie direcţionată către unitatea deţinătoare. De asemenea, a fost respinsă cererea pentru suprafaţa de 423,45 mp, urmând a se emite ulterior o dispoziţie privind măsuri reparatorii prin echivalent.
Reclamanta a contestat atât soluţia Primarului municipiului Iaşi, în Dosarul nr. 13340/2002, cât şi soluţia comunicată de Parohia Romano-Catolică „S.T.”, în Dosarul nr. 15619/2002, dosare care au fost conexate, solicitând măsuri reparatorii prin echivalent pentru suprafaţa de 650 mp care nu mai putea fi restituită în natură.
Prin decizia civilă nr. 89 din 19 noiembrie 2003, Curtea de Apel Iaşi a admis apelul formulat de reclamantă, a admis, în parte, contestaţia împotriva dispoziţiei Primarului municipiului Iaşi din 19 iulie 2002, a anulat art. 1 alin. (3) din această dispoziţie şi a obligat Primarul municipiului Iaşi şi Episcopia Romano-Catolică Iaşi să facă oferte de restituire prin echivalent pentru terenul în suprafaţă de 423,45 mp, respectiv, de 226,66 mp.
Prin dispoziţia Primarului municipiului Iaşi din 24 mai 2004 a fost stabilită ca valoare echivalentă a terenului în suprafaţa de 423,45 mp, imposibil de restituit în natură, suma de 205.139.454 ROL, conform raportului din 2004 al Comisiei pentru Evaluarea Imobilelor ce fac obiectul Legii nr. 10/2001, sumă în limita căreia urmau a se acorda măsuri reparatorii prin echivalent de către instituţiile abilitate. Dosarul a fost înaintat către Instituţia Prefectului judeţului Iaşi, prin adresa din 14 septembrie 2005 şi, ulterior, către A.N.R.P. unde a fost înregistrat.
Potrivit metodologiei, A.N.R.P. a analizat dosarul reclamantei sub aspectul verificării legalităţii respingerii cererii de restituire în natură a imobilului notificat şi l-a înaintat unui evaluator autorizat acreditat A.N.E.V.A.R., în vederea întocmirii raportului de evaluare privind cuantumul despăgubirilor cuvenite acesteia. Prin raportul întocmit de către Cabinet Evaluator „O.S.” în martie 2009, imobilul a fost evaluat la suma de 209.184 RON, sumă care nu a fost contestată de către autoritatea emitentă a dispoziţiei. În baza acestui raport de evaluare, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor din cadrul A.N.R.P. a emis decizia din 23 aprilie 2009, iar reclamanta a depus la Departamentul pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, cererea prin care a optat pentru despăgubiri băneşti. Cu toate acestea, până în prezent, reclamanta nu a primit suma de bani la care este îndreptăţită.
Mai mult, aşa cum rezultă din adresa din 26 ianuarie 2011 a A.N.R.P., Direcţia pentru Coordonarea Aplicării Legii nr. 10/2001, conform O.U.G. nr. 62/2010, pe o perioadă de 2 ani se suspendă emiterea titlurilor de plată prevăzute în Titlul VII din Legea nr. 247/2005. Pe perioada de suspendare, valorificarea titlurilor de despăgubire emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor se va face doar prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul Proprietatea, corespunzător sumei pentru care s-a formulat opţiunea.
Faţă de această situaţie, reclamanta a arătat că, prin modalitatea în care autorităţile Statului Român au înţeles să tergiverseze soluţionarea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi, ulterior, să-i achite despăgubirile cuvenite, au fost înfrânte prevederile art. 6.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie, fiind vorba despre un drept de creanţă împotriva Statului.
În ceea ce priveşte solicitarea daunelor morale, reclamanta a arătat că aceasta se justifică prin suferinţele psihice accentuate şi de vârsta sa înaintată, provocate de imposibilitatea obţinerii drepturilor stabilite în favoarea sa de către autorităţile locale şi instanţele judecătoreşti.
La termenul de judecată din 19 octombrie 2011, reclamanta a formulat cerere de majorare a câtimii obiectului, arătând că solicită de la pârâtul Statul Român, cu titlu de daune morale, suma de 70.000 euro.
Prin sentinţa civilă nr. 2339 din 26 septembrie 2012 Tribunalul Iaşi, secţia I civilă, a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că, prin prezenta acţiune, reclamanta tinde la valorificarea dreptului recunoscut în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, într-o procedură diferită de cea specială, reglementată prin actul normativ menţionat, demersul juridic de faţă fiind motivat, în fapt, de neexecutarea obligaţiei de plată a despăgubirilor stabilite prin decizia emisă de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, durata excesivă a procedurii şi ineficienţa sistemului adoptat în vederea unei despăgubiri efective.
Instanţa de fond a mai reţinut că înlăturarea unor dispoziţii legale din dreptul intern nu poate avea loc decât prin aplicarea cu prioritate a blocului de convenţionalitate, sens în care sunt şi dispoziţiile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României, invocate de reclamantă sau a dreptului comunitar, după cum anumite pretenţii concrete ar putea fi formulate invocându-se direct Convenţia şi jurisprudenţa creată în aplicarea sa, în contextul unui vid legislativ în dreptul naţional.
Or, astfel cum s-a menţionat, în sistemul românesc s-a creat cadrul legal pentru realizarea dreptului reclamantei, Titlul VII din Legea nr. 247/2005.
Adoptarea unei reglementări speciale nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă. Reclamanta este titulara unei creanţe, deci a unei „valori patrimoniale” protejată din perspectiva art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, astfel cum noţiunea a fost reconfirmată şi prin Cauza pilot Atanasiu, Poenaru şi Solon din 12 octombrie 2010 a C.E.D.O.
S-a apreciat că existenţa unei legislaţii speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluţiilor adoptate şi asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere cu privire la acestea. Chiar dacă procedura pusă la dispoziţie de legiuitorul român este de durată, acest fapt nu îi conferă reclamantei dreptul de a apela la proceduri judiciare în cadrul cărora să obţină o hotărâre judecătorească de obligare a Statului Român la despăgubiri materiale şi morale pentru acest considerent, în afara oricărei previziuni şi prospecţiuni bugetare. Dacă s-ar accepta o atare ipoteză, s-ar ajunge la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să înlocuiască titlurile de despăgubiri emise de Comisia Centrală înfiinţată pe baza legii speciale, hotărâre a cărei eficienţă ar fi minimă, neputând avea nicio garanţie de executare, atât timp cât este în afara mecanismului legal.
În plus, admiterea unei acţiuni în obligarea Statului Român, la despăgubiri, cu depăşirea limitelor stabilite de Legea nr. 10/2001 şi a procedurii reglementate de Legea nr. 247/2005 prin care s-a stabilit un mecanism de acordare al despăgubirilor, ar plasa judecătorul în sfera legislativului, în maniera arătată acesta asumându-şi rolul de a crea legea şi nu de a o aplica, ceea ce conduce la un dezechilibru instituţional al statului.
S-a susţinut că, prin decizia în interesul legii nr. 27/2011, Înalta Curte a statuat că acţiunile în acordarea despăgubirilor băneşti pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de restituit în natură şi pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII al Legii nr. 247/2005, îndreptate direct împotriva statului român, întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, ale art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi ale art. 13 din această convenţie, sunt inadmisibile.
Întrucât a apreciat că dezlegarea dată acestei situaţii care, contrar celor susţinute de reclamantă, e incidentă şi în cauza de faţă, este obligatorie, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., în acord cu cele expuse, prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, acţiunea reclamantei în întregul ei, apreciind că şi cererea vizând obligarea Statului Român la plata daunelor morale cauzate prin emiterea unor acte normative ce reglementează proceduri de durată şi ineficiente se situează în afara cadrului legal, constatarea încălcării de către pârât a dispoziţiilor Convenţiei, argument invocat de reclamantă în motivarea acestei cereri, nefiind atributul instanţelor naţionale.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta, arătând că prima instanţă a apreciat, în mod greşit, asupra incidenţei în cauză a deciziei în interesul legii nr. 27 din 14 noiembrie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu consecinţa respingerii, ca inadmisibilă, a acţiunii.
Reclamanta a mai arătat că aspectele statuate prin decizia sus-menţionată ar fi justificat o soluţie de inadmisibilitate în cauza de faţă numai dacă aceasta ar fi urmărit eludarea procedurii interne reglementate de legislaţia specială, care presupune îndeplinirea unor criterii şi formalităţi pentru a i se stabili, în final, calitatea de persoana îndreptăţită la despăgubiri pentru imobilul care nu a mai putut fi restituit în natură.
Decizia nr. 27 din 14 noiembrie 2011 are în vedere partea din procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005 care debutează cu formularea unei notificări privind restituirea bunurilor confiscate şi care se încheie cu emiterea deciziei Comisiei Centrale din cadrul A.N.R.P. Or, reclamanta a parcurs, în întregime, toată această procedură şi a obţinut un titlu de creanţă împotriva Statului Român, a cărui aducere la îndeplinire nu mai este supusă prevederilor Legilor nr. 10/2001 şi nr. 247/2005.
Prin urmare, nu poate fi vorba despre faptul că reclamanta s-ar fi îndreptat direct împotriva Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice fără să fi parcurs procedura menţionată, nu a invocat incidenţa art. 480 şi urm. C. civ. şi a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nu a solicitat judecătorului naţional să facă aplicarea art. 13 din Convenţie în sensul de a i se permite încălcarea legii naţionale şi de a obţine despăgubiri băneşti în baza dreptului comunitar, sub pretextul încălcării drepturilor sale, şi, cu atât mai mult, nu a solicitat pronunţarea unei hotărâri care să înlocuiască titlurile de despăgubire emise de către Comisia Centrală.
Însăşi Legea internă, nr. 247/2005, îi recunoaşte reclamantei un drept de creanţa împotriva Statului Român, drept care nu poate fi satisfăcut, în caz de refuz al debitorului, decât pe calea unei acţiuni în pretenţii, în acest sens fiind şi prevederile art. 3 lit. a), lit. h), art. 14 1 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Prin decizia nr. 48 din 17 aprilie 2013 Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a respins, ca nefondat, apelul reclamantei.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel a apreciat că observaţia apelantei reclamante potrivit cu care nu a solicitat direct în justiţie despăgubiri ci a epuizat calea prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, Titlul VII, este corectă.
Însă pe deplin aplicabil şi în cauza de faţă este raţionamentul juridic expus de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia în interesul legii nr. 27/2011 în sensul că o atare acţiune, ce tinde la valorificarea dreptului recunoscut în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, nu poate fi primită deoarece ignoră principiul specialia generalibus derogant (concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale), schimbând mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite.
S-a recunoscut că mecanismul de protecţie a drepturilor garantate de art. 6 din Convenţie şi de art. 1 din Primul Protocol adiţional, la care se referă C.E.D.O. în hotărârea-pilot pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, presupune tocmai stabilirea unui sistem eficient şi previzibil de executare într-un timp rezonabil a deciziilor şi dispoziţiilor administrative sau a hotărârilor judecătoreşti irevocabile. Însă, după cum se statuează în decizia în interesul legii nr. 27/2011, controlul de convenţionalitate al sistemului naţional existent de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent a fost deja realizat de C.E.D.O. în hotărârea-pilot sus-menţionată, care a stabilit în sarcina statului român obligaţia de a pune la punct, într-un termen determinat, un mecanism care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, conform principiilor consacrate de Convenţie.
S-a apreciat că reclamanta tinde, prin demersul judiciar, să schimbe mecanismul de achitare a despăgubirilor stabilite prin titlul său de plată, solicitând despăgubiri tocmai „în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială”. Contrar susţinerilor reclamantei, procedura de executare a dreptului său de creanţă asupra Statului Român nu excede câmpului de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, ci, dimpotrivă, este inerentă „procesului de acordare a despăgubirilor” care include „emiterea titlurilor de plată (…) şi achitarea despăgubirilor în numerar”, potrivit art. 131.
Distinct de argumentele expuse, instanţa de apel a avut în vedere aplicarea, prin analogia dreptului, şi a principiilor jurisprudenţiale desprinse din decizia în interesul legii nr. 33/2008, prin care s-a stabilit că, în virtutea principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă acest fapt nu este prevăzut expres în legea specială, şi că, în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv, <LLNK 12001 10 11 211 0 17>Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate, însă această din urmă situaţie nu se regăseşte în cauză. Prin urmare, câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii persoana îndreptăţită beneficiază de măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri, nu se poate susţine, fără a încălca principiul specialia generalibus derogant, că dreptul comun s-ar aplica cu prioritate sau în concurs cu legea specială.
În ceea ce priveşte concordanţa dintre legea specială şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, s-a apreciat că sunt relevante înseşi considerentele deciziei în interesul legii nr. 27/2011, în care se argumentează, între altele: „Cu atât mai mult nu se poate vorbi de o încălcare a jurisprudenţei C.E.D.O. după pronunţarea hotărârii-pilot în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, din moment ce Statul Român a fost obligat, ca în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 parag. 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare cu cauza de faţă, conform principiilor consacrate de Convenţie”.
Prin urmare, s-a constatat că, în mod corect a reţinut prima instanţă incidenţa inadmisibilităţii acţiunii, ca excepţie de fond în strânsă legătură cu exercitarea dreptului la acţiune, inclusiv în privinţa capătului accesoriu vizând daunele morale.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta V.M., întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ., arătând că, deşi a înlăturat incidenţa deciziei în interesul legii nr. 27/2011 tipului de acţiune promovat, instanţa de apel a reţinut totuşi, în mod greşit, inadmisibilitatea acţiunii, fără a indica textul de lege pe care şi-a întemeiat soluţia, raportându-se exclusiv la principii jurisprudenţiale în sensul de reguli de drept şi la statuările din cuprinsul acestora.
Recurenta-reclamantă a mai arătat că motivarea instanţei de fond potrivit căreia art. 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului garantează existenţa în dreptul intern a unui recurs efectiv este insuficientă, în condiţiile în care nu precizează, strict la speţa de faţă, care este acest recurs efectiv reglementat în materia restituirii imobilelor confiscate abuziv, la îndemâna persoanelor care contestă tergiversarea momentului plăţii efective. Apreciază că, în absenţa unei prevederi speciale, recursul intern este reprezentat de acţiunea în instanţă împotriva Statului Român pentru obligarea sa la plata acestor sume, acţiune întemeiată pe art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţie.
Recurenta-reclamantă a invocat jurisprudenţa C.E.D.O. şi a cea internă conform căreia lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, întrucât obligaţia de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului şi a arătat că potrivit art. 21 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţă între normele interne privitoare la protecţia drepturilor omului şi prevederile Convenţiei, acestea din urmă au prioritate.
Fără a contesta legalitatea deciziei în interesul legii nr. 27/2011 a Înaltei Curţi, recurenta-reclamantă arată că prezenta cauză, având ca obiect modalitatea în care se face plata efectivă a sumelor cuvenite, respectiv, respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale beneficiarilor, nu se circumscrie situaţiei avute în vedere de actul normativ emis de instanţa supremă.
Litigiile introduse după parcurgerea întregii procedurii administrative sunt pur civile, atâta timp cât reclamantul este titularul unui drept de creanţă împotriva statului român, aşa cum este definit de dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Apreciază că O.U.G. nr. 62/2010 prin care s-a suspendat emiterea titlurilor de proprietate este irelevantă în cauză, întrucât recurenta-reclamantă nu a solicitat obligarea A.N.R.P. la emiterea titlului de plată, ci obligarea Statului Român la plata sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri.
Susţine că, în speţă, nu se pune problema concursului între legea specială şi dreptul comun, întrucât legea specială nu prevede o cale prin care persoanele ce au deja emis un titlu de despăgubire să se adreseze unei instanţe naţionale pentru a reclama tergiversarea plăţii sumelor cuvenite, situaţie faţă de care nu se solicită judecătorului naţional înlăturarea unor dispoziţii interne presupus contrare celor ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ci să se constate că legislaţia internă specială este lacunară, iar modalitatea sa de aplicare de către autoritatea cu atribuţii în materie este de natură să lezeze drepturile reclamantei reglementate de art. 6 parag. 1 şi art. 13 din Convenţie.
Arată că nici Legea nr. 165/2013 nu reglementează posibilitatea persoanei îndreptăţite de a reclama faptul că nu a primit efectiv sumele de bani.
Referitor la daunele morale, recurenta-reclamantă a arătat că acesta nu este un capăt de cerere accesoriu ci o solicitare distinctă, justificată de vârsta înaintată a acesteia, de suferinţele psihice datorate imposibilităţii obţinerii drepturilor stabilite în favoarea sa, de incertitudinile generate de atitudinea culpabilă a autorităţilor.
Recurenta-reclamantă mai arată că obligarea pârâtului la plata despăgubirilor şi obligarea la plata daunelor morale sunt două chestiuni distincte şi independente una de cealaltă, ce trebuie analizate ca atare de către instanţă, iar motivarea în sensul că asemenea abordare ar excede instanţelor naţionale echivalează cu o denegare de dreptate.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate Înalta Curte reţine următoarele:
Recurenta şi-a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., fără însă a subsuma acestor motive, critici distincte care să corespundă fiecărei teze de nelegalitate în parte.
Nu a fost indicată nicio cauză de nulitate a hotărârii pronunţate, absolută sau relativă, pentru încălcarea formelor de procedură, aptă a fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
De asemenea, recurenta nu a indicat care este actul, în sensul de negotium iuris, a cărui natură juridică a fost greşit interpretată şi în ce constă această interpretare, pentru a efectua un control de legalitate în considerarea cazului prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
Criticile recurentei se încadrează în cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., aceasta invocând, de fapt, o greşită aplicare şi interpretare a legii.
Astfel, recurenta a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, deşi a înlăturat incidenţa deciziei în interesul legii nr. 27/2011, a respins acţiunea ca inadmisibilă, fără a se întemeia pe o altă dispoziţie legală şi fără a indica, în lumina art. 13 din Convenţie, care este recursul efectiv, la îndemâna persoanelor care contestă tergiversarea momentului plăţii efective. Verificând considerentele deciziei atacate, Înalta Curte reţine că susţinerile recurentei nu corespund realităţii. Se constată că instanţa de apel nu a înlăturat interpretarea conferită de decizia pronunţată în recursul în interesul legii, ci a apreciat că reclamanta nu a solicitat direct, în justiţie, despăgubiri pentru bunurile preluate abuziv, ci pentru tergiversarea plăţii acestora, caz în care, interpretarea dată de decizia nr. 27/2011 îi este pe deplin aplicabilă, întrucât reclamanta tinde să schimbe mecanismul de acordare a acordare a acestora. În această situaţie nu se poate aprecia că soluţia instanţei de apel este lipsită de temei legal sau întemeiată exclusiv pe soluţii jurisprudenţiale, în condiţiile în care analizează temeiurile de drept invocate în acţiunea principală art. 6 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, preluând corect din considerentele deciziei nr. 27/2011, pct. III, aspectul referitor la inaplicabilitatea art. 13 din Convenţie în soluţionarea acestor cereri.
Faptul că nu se indică o altă cale efectivă de acţiune în justiţie nu echivalează cu lipsirea reclamantei de garanţiile procesuale ale apărării dreptului său de creanţă neexecutat de stat în termen rezonabil, în condiţiile în care s-a apreciat că şi emiterea titlului de plată şi plata efectivă sunt etape reglementate de legea specială (Legea nr. 247/2005-Titlul VII) şi supuse astfel dispoziţiilor derogatorii de la dreptul comun.
Distinct, recurenta invocă inaplicabilitatea deciziei nr. 27/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în prezenta cauză ce are ca obiect răspunderea statului pentru neexecutarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri, afirmând că modalitatea în care se face plata efectivă a sumelor cuvenite nu se circumscrie situaţiei avute în vedere la soluţionarea recursului în interesul legii.
Va fi respinsă şi această susţinere, întrucât finalitatea acţiunii promovate de recurenta reclamantă a fost corect identificată de instanţele de fond ca fiind identică cu cea analizată şi sancţionată prin recursul în interesul legii, menţionat anterior, aceea de a urma o cale paralelă cu reglementarea specială deja existentă, în scopul încasării despăgubirilor, stabilind o culpă a statului în amânarea plăţilor efective.
Cum plăţile efective au fost, iniţial, suspendate prin O.U.G. nr. 62/2010 şi ulterior eşalonate prin Legea nr. 165/2013, legislaţie specială derogatorie de la dreptul comun al obligaţiilor civile, nu se poate analiza, din perspectiva dreptului comun o astfel de culpă, întrucât tinde la eludarea dispoziţiilor speciale, ci exclusiv prin prisma şi în verificarea respectării procedurilor speciale.
Nu se poate aprecia că invocarea O.U.G. nr. 62/2010 este irelevantă, în condiţiile în care însăşi reclamanta a menţionat-o ca o cauză de tergiversare în plata despăgubirilor, iar instanţele au analizat-o din perspectiva faptului că permitea valorificarea despăgubirilor exclusiv în modalitatea conversiei în acţiuni, modalitate pentru care reclamanta nu a optat.
Recurenta a susţinut că nu se poate analiza în cauză un eventual concurs dintre legea specială şi dreptul comun, întrucât legea specială nu prevede o cale pentru valorificarea pretenţiilor sale de a fi despăgubită pentru tergiversarea plăţii sumelor cuvenite, astfel că nu se solicită judecătorului naţional înlăturarea unor dispoziţii interne presupus contrare celor ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Este eronat acest raţionament întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, plata efectivă a sumelor, reprezintă tot o etapă a procedurii speciale, fiind reglementată ca atare în legislaţia respectivă, astfel că o eventuală conduită culpabilă a plătitorului trebuie raportată la acel mecanism şi nu la normele dreptului comun coroborate cu garanţiile oferite prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Calificarea capătului de cerere referitor la daunele morale, ca fiind principal şi independent faţă de obligaţia de a face, este nejustificată întrucât izvorul raportului juridic este acelaşi în capetele de cerere pendinte, analiza despăgubirilor materiale şi morale având la bază aceleaşi elemente privind fapta ilicită, culpa imputată statului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.
Prin urmare, corect a apreciat instanţa de apel că obligarea la plata daunelor morale este un capăt accesoriu celui privind stabilirea unei eventuale răspunderi juridice civile a statului în cererea principală astfel că analiza separată a acestui raport juridic este lipsită de fundament legal.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei atacate, motiv pentru care, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei nr. 48 din 17 aprilie 2013 a Curţii de Apel Iaşi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1606/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1608/2014. Civil. Legea 10/2001. Acţiune... → |
|---|
