ICCJ. Decizia nr. 1608/2014. Civil. Legea 10/2001. Acţiune oblică. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1608/2014
Dosar nr. 3574/95/2012
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la data de 4 aprilie 2012, reclamanţii C.A. şi T.T.E.D. au solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, în contradictoriu cu primăria municipiului Târgu-Jiu, obligarea pârâtei să emită decizie de soluţionare cu privire la două notificări înregistrate din 13 februarie 2001 şi din 28 februarie 2002.
În motivare reclamanţii au arătat că autoarea lor, T.M., a formulat notificările menţionate, în calitate de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii, pentru terenul dobândit în baza actului de partaj voluntar autentificat din 10 august 1955, teren în suprafaţă de 41 mp ce a fost expropriat de stat prin Decretul nr. 413/1966, însă pârâta nu a emis decizie administrativă prin care să se fi pronunţat cu privire Ia pretenţiile notificate în termenul legal.
Reclamanţii au arătat, totodată, că răspunsurile negative transmise de pârâtă autoarei lor, având aceleaşi numere de înregistrare, anume din 13 februarie 2001 şi din 28 februarie 2002, prin care i s-a adus la cunoştinţă că terenul nu face obiectul Legii nr. 18/1991, nu constituie dispoziţii de soluţionare a notificărilor, în înţelesul prevederilor legale mai sus menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 150 din 14 mai 2012, Tribunalul Gorj, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că nici autoarea reclamanţilor şi nici reclamanţii nu au făcut dovada formulării unor notificări cu respectarea cerinţelor impuse de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, comunicate prin executorul judecătoresc, motiv pentru care nu se poate reţine că în sarcina pârâtei s-ar fi născut obligaţia de a emite decizie ori dispoziţie motivată de soluţionare statuată prin prevederile art. 25 alin. (1) din lege.
Prin decizia civilă nr. 77 din 4 octombrie 2012, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei mai sus-menţionate.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nerespectarea dispoziţiilor legale privind procedura de depunere a notificării, are drept consecinţă pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent, iar în cauză cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor nu îmbracă forma legală, anume, nu respectă prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora notificările se comunică prin executorul judecătoresc de pe lângă Judecătoria în a cărei circumscripţie teritorială se află imobilul solicitat sau în a cărei circumscripţie îşi are sediul persoana juridică deţinătoare a imobilului, în termenul legal de 6 luni de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, termen care, ulterior, a fost prelungit până la data de 14 februarie 2002.
Prin decizia nr. 2262 din 17 aprilie 2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei anterior menţionate, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi curte de apel.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa supremă a reţinut că obligaţia de înregistrare şi transmitere a notificării prin intermediul executorului judecătoresc, nu este prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute, dispoziţiile art. 22 (fost art. 21) din Legea nr. 10/2001, republicată, sancţionând cu pierderea dreptului de a solicita acordarea măsurilor reparatorii numai omisiunea formulării în termen a notificării, nu şi omisiunea înaintării acesteia prin intermediul executorului judecătoresc.
Ca urmare, depunerea de către o persoană a unei notificări direct la registratura entităţii învestite cu soluţionarea acesteia nu pune în discuţie inexistenţa notificării, ci o obligă să procedeze ia soluţionarea acesteia, în condiţiile impuse de legea de reparaţie.
Instanţa supremă a stabilit că, în rejudecare, instanţa de apel urmează a verifica şi stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii, dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor au primit ca număr de înregistrare în registratura pârâtei aceleaşi număr cu cel al adreselor prin care pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum şi celelalte critici invocate de reclamanţi pe calea recursului sub formă de apărări.
Prin decizia nr. 321 din 13 noiembrie 2013, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, a admis apelul reclamanţilor, a schimbat sentinţa în sensul admiterii acţiunii, obligând pârâta să emită dispoziţie la notificările formulate.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de apel, în rejudecare, a reţinut că notificările reclamanţilor au fost formulate în termenul legal, iar obligaţia de înregistrare şi transmitere a acestora prin intermediul executorului judecătoresc nu este prevăzută de legiuitor sub sancţiunea nulităţii absolute, astfel încât pârâtei îi revine obligaţia de a emite un răspuns concretizat prin decizie sau dispoziţie motivată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta-pârâta Primăria municipiului Târgu Jiu, prin Primar, arătând că cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, iar nu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, acestora li s-a răspuns că terenul în discuţie nu face obiectul legilor fondului funciar prin adresele din 13 februarie 2001 şi, respectiv, din 28 februarie 2002, iar instanţa de apel în mod greşit a dispus obligarea la soluţionarea acestor cereri care nu pot fi considerate notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, ultima fiind depusă în afara termenului prevăzut de lege.
Recursul este fondat şi va fi admis pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă deduce judecăţii prin intermediul motivelor de recurs împrejurarea că în mod greşit a fost obligată, potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Ia soluţionarea notificărilor din 13 februarie 2001 şi din 28 februarie 2002 formulate de către reclamanţi, în condiţiile în care acestea nu au fost întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, fiind formulate în afara termenului prevăzut de acest act normativ, critici care sunt fondate.
Se reţine că, prin decizia nr. 2262 din 17 aprilie 2013 instanţa supremă a casat decizia instanţei de apel pronunţată în primul ciclu procesual şi a trimis cauza spre rejudecare acestei instanţe reţinând că omisiunea transmiterii notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu este sancţionată cu nulitatea, dând, totodată, îndrumări instanţei de trimitere în sensul de a „(...) verifica şi stabili motivat, pentru evitarea unor confuzii, dacă cele două cereri formulate de autoarea reclamanţilor au primit ca număr de înregistrare în registratura pârâtei acelaşi număr cu cel al adreselor prin care pârâta a comunicat acesteia rezultatul verificărilor, precum şi celelalte critici invocate de reclamanţi pe calea recursului sub formă de apărări”.
Instanţa de apel, în rejudecare, a dispus efectuarea unei adrese către pârâtă solicitând ca aceasta să precizeze „dacă cererile formulate de reclamanta T.M. cu privire la terenul de 423 mp expropriat prin Decretul nr. 413/1996 au fost înregistrate în registratura primăriei şi au primit număr identic cu cel al adreselor din 13 februarie 2001 şi din 28 februarie 2002 comunicate reclamantei”.
Prin adresa din 31 octombrie 2013 pârâta a răspuns solicitării instanţei în sensul că cererile reclamantei şi răspunsurile la acestea poartă aceleaşi numere de înregistrare, depunând, în copie, la dosarul cauzei, înscrisurile la care a făcut referire.
Pe baza acestor înscrisuri, instanţa de apel a constatat că reclamanţii au uzat de procedura administrativă prealabilă obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001, formulând notificări în termen, asupra cărora pârâta este obligată a se pronunţa în forma prevăzută de lege, respectiv, prin decizie sau dispoziţie motivata.
Calificarea juridica dată de instanţa de apei celor două notificări este eronată, având în vedere următoarele aspecte:
Prin cererea înregistrată la Primăria municipiului Târgu-Jiu la data de 13 februarie 2001 autoarea reclamanţilor a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1), alin. (5) şi alin. (6) din Legea nr. 18/1991 republicată, restituirea în natură a suprafeţei de teren de 423 mp situat în intravilanul municipiului Târgu-Jiu, str. I., expropriat prin Decretul nr. 413/1966 pentru construirea unor blocuri de locuinţe, care însă nu au fost edificate, terenul fiind liber de construcţii.
Acestei notificări, pârâta i-a răspuns prin adresa cu aceiaşi număr din data de 13 februarie 2001 în sensul că „terenul în suprafaţă de 423 mp expropriat prin Decretul nr. 413/1966 nu face obiectul legilor fondului funciar, fiind afectat de utilităţi publice”.
Cu toate acestea, la mai bine de un an, autoarea reclamanţilor revine cu o altă notificare, înregistrată din 28 februarie 2002, identică în conţinut cu prima, respectiv, având aceeaşi solicitare formulată în baza aceloraşi temeiuri legale, căreia pârâta i-a furnizat acelaşi răspuns.
Principiul disponibilităţii specific dreptului civil este aplicabil, în materia restituirii imobilelor preluate în mod abuziv de stat în perioada comunistă, inclusiv procedurii administrative prealabile reglementată de actele normative speciale de reparaţie, sens în care partea interesată/persoana îndreptăţită poate sesiza autoritatea competentă cu o cerere de restituire în modalitatea pe care partea o consideră ca fiind conformă legii.
În lumina acestui principiu şi a dreptului general la petiţie, autoarea reclamanţilor a sesizat pârâta cu o cerere de restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 18/1991, menţinând o atare solicitare chiar şi ulterior comunicării, de către pârâtă, a faptului că imobilul solicitat nu face obiectul actului normativ arătat.
Având în vedere că nu se poate invoca necunoaşterea legii, iar autoarea reclamanţilor a fost înştiinţată despre inaplicabilitatea Legii nr. 18/1991 imobilului solicitat spre restituire, dar a insistat în demersul judiciar întemeiat pe acest act normativ, rezultă că intenţia sa a fost aceea ca pretenţia formulată să fie soluţionată pe baza normei legale arătate.
Cele două „cereri” prin care se solicită acelaşi teren, în baza aceloraşi dispoziţii legale, nu pot fi considerate notificări în temeiul Legii nr. 10/2001, lucru care rezultă analizând nu numai conţinutul acestora, în care nu se face vreo referire la Legea nr. 10/2001, ci şi momentul înregistrării lor.
Astfel, se constată că la data înregistrării primei solicitări, 13 februarie 2001, Legea nr. 10/2001 nu intrase în vigoare, aceasta fiind publicată în M. Of. nr. 15/14.02.2001.
Termenul de depunere a notificărilor era de 6 luni, calculat de la data intrării în vigoare a legii, 14 februarie 2001, termen ce a fost prelungii succesiv prin O.U.G. nr. 109/2001 şi O.U.G. nr. 145/2001, până la data de 14 februarie 2002 şi nu a suferit nici o modificare prin dispoziţii legale ulterioare, aplicându-se pentru toate categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, fără vreo distincţie.
Prin urmare, cererea autoarei reclamantei nu poate fi apreciată ca fiind o notificare emisă în baza Legii nr. 10/2001, neexistând, la acea dată, temeiul juridic ce permitea calificarea cererii ca fiind o notificare în sensul legii speciale de reparaţie.
Referitor la cea de-a doua cerere, înregistrată din 28 februarie 2002, aceasta se situează în afara termenului legal de depunere a notificărilor aslfei cum este prevăzut de art. 22 alin. (1) din legea republicată.
Sancţiunea nerespectării termenului de notificare este decăderea din drept a persoanei îndreptăţite de a mai solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru astfel de bunuri.
Având în vedere că, prin niciuna dintre cele două cereri, autoarea reclamanţilor nu a formulat o notificare în sensul Legii nr. 10/2001, atât din punctul de vedere al temeiului juridic invocat cât şi al termenului prevăzut de lege pentru depunerea acestor solicitări, pârâta, în mod nelegal, a fost obligată, prin decizia apelată, să emită o dispoziţie potrivit acestui act normativ.
Pentru aceste considerente, în aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pârâtei Primăria Municipiului Târgu-Jiu, prin Primar, împotriva deciziei nr. 321 din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă, şi va modifica decizia atacată, potrivit art. 312 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ., în sensul respingerii, ca nefondat, a apelului declarat de reclamanţii C.A. şi T.T.E.D. împotriva sentinţei nr. 150 din 14 mai 2012 a Tribunalului Gorj, secţia I civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului Târgu-Jiu, prin Primar, împotriva deciziei nr. 321 din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Craiova, secţia I civilă.
Modifică decizia atacată în sensul că respinge, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii C.A. şi T.T.E.D. împotriva sentinţei nr. 150 din 14 mai 2012 a Tribunalului Gorj, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1607/2014. Civil. Pretenţii. Daune... | ICCJ. Decizia nr. 1611/2014. Civil → |
|---|
