ICCJ. Decizia nr. 1617/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1617/2014
Dosar nr. 70902/3/2011
Şedinţa publică din 28 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 7 noiembrie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 70902/3/2011, reclamanţii R.N.I., R.A.S., N.I., M.D. şi M.V. au solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 998-art. 999 C. civ., Legii nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, Ordinului C.S.A. nr. 1/2008 privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, Ordinului C.S.A. nr. 5/2010 pentru punerea în aplicare a normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, în contradictoriu cu Asociaţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, obligarea pârâtei la plata următoarelor sume datorate ca urmare a decesului fiilor şi, respectiv, fraţilor reclamanţilor, R.A.M., M.L. şi M.R.M., actualizate cu 0,1% pe zi de întârziere începând cu data introducerii acţiunii:
- 450.000 euro daune morale pentru R.N.I. în calitate de tată al defunctului R.A.M.;
- 450.000 euro daune morale pentru R.A.S. în calitate de mamă a aceluiaşi defunct;
- 150.000 euro pentru N.I. daune morale în calitate de bunică a aceluiaşi defunct;
- 600.000 euro daune morale pentru M.M. din care 450.000 euro ca urmare a decesului fiului acestuia, M.L. şi 150.000 euro ca urmare a decesului fiicei concubinei sale, M.R.M.;
- 300.000 euro daune morale pentru M.D., prin reprezentant legal M.M., din care 150.000 euro pentru decesul fratelui acesteia, M.L. şi 150.000 euro pentru decesul surorii sale M.R.M.; - 600.000 euro daune morale pentru M.V. din care 450.000 euro pentru decesul fiicei sale M.R.M. şi 150.000 pentru decesul fiului concubinului său M.L.;
- 50.000 RON daune materiale pentru R.N.I. şi R.A.S. în calitate de părinţi ai defunctului R.A.M. (25.000 RON pentru fiecare);
- 80.000 RON daune materiale pentru M.M. şi M.V. ca urmare a decesului copiilor lor (40.000 RON pentru fiecare).
În motivare, reclamanţii au arătat, în esenţă, că accidentul rutier produs la data de 24 septembrie 2010 de către conducătorul auto H.N.A. pe raza localităţii B. din judeţul Maramureş cu autoturismul proprietate personală, s-a soldat cu decesul pasagerilor aflaţi în respectivul autoturism, numiţii R.A.M. (fiul lui R.N.I. şi al lui R.A.S. şi nepotul de fiică a lui N.I.), M.L. (fiul lui M.M. şi fratele lui M.D.) şi M.R.M. (fiica lui M.V.).
Reclamanţii au mai arătat că, urmare a cercetării penale desfăşurate, s-a reţinut culpa exclusivă a conducătorului auto în producerea evenimentului rutier, decedat şi el în accident. Cum autoturismul acestuia nu era asigurat în sistemul de asigurare R.C.A., obligaţia de despăgubire a prejudiciului creat reclamanţilor revine, conform, dispoziţiilor Legii nr. 136/1995 şi Ordinului C.S.A. nr. 1/2008, Fondului de Protecţie a Victimelor Străzii.
Reclamanţii M.L. şi M.V. au arătat că au dezvoltat o relaţie de concubinaj îndelungată din care a rezultat minora M.D., în cadrul căreia şi-au crescut împreună copiii, victime ale accidentului rutier, respectiv, pe M.A.M. şi M.R.M., situaţie faţă de care urmează a se aprecia prejudiciul suferit de fiecare dintre concubini faţă de fiul/fiica celuilalt concubin.
Reclamanţii au mai arătat că în cauză sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, şi anume, existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu şi a vinovăţiei persoanei care a produs prejudiciul.
Prin sentinţa civilă nr. 2123 din 21 noiembrie 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis în parte acţiunea; a obligat pârâta la daune materiale şi morale astfel: 513 RON daune materiale către reclamanţii R.N.I. şi R.A.S. şi 4.810 RON către reclamantele M.D. şi M.V.; 30.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii către reclamantul R.N.I. şi 30.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii către reclamanta R.A.S. pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiului lor, R.A.M.; 30.000 euro echivalent în RON la cursul Băncii Naţionale a României din ziua plăţii către reclamanta M.V. pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului fiicei sale M.R.M.; a respins cererile de acordare a daunelor morale formulate de N.I., M.D. (în nume propriu şi ca moştenitoare a defunctului M.M.) şi M.V. (pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului lui M.L.).
În considerente, instanţa de fond a apreciat că daunele materiale au fost probate exclusiv în limitele pentru care a dispus acordarea lor, iar în privinţa daunelor morale a acordat câte 30.000 euro pentru părinţii victimelor.
Tribunalul a respins cererile formulate de reclamanta N.I., bunica victimei R.A.M., reclamanta M.V. privind decesul lui M.L., fiul concubinului său, M.M. şi de minora M.D. pentru decesul fraţilor ei, constatând lipsa unor probe certe ale suferinţelor morale.
Cererea minorei M.D., pentru acordarea daunelor morale în calitate de moştenitoare a tatălui său M.M., decedat în cursul procesului, a fost respinsă cu motivarea că dreptul patrimonial al acestuia s-a stins la moartea titularului, fiind un drept strâns legat de persoana acestuia, care nu se transmite pe cale succesorală.
A fost respinsă şi cererea de acordare a penalităţilor, instanţa neputând reţine culpa pârâtei în condiţiile în care, în raport de cele două cereri semnate de avocaţi diferiţi şi a unei acţiuni în instanţă, anulată pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant, nu era clarificată problema reprezentării.
Împotriva sentinţei au declarat apel toate părţile.
Reclamanţii R.N.I., R.A.S., N.I., M.D. şi M.V. au arătat că despăgubirile materiale sunt nejustificat de reduse, în pofida faptului că au fost dovedite.
În legătură cu daunele morale reclamanţii au arătat că acestea sunt reduse şi discriminatorii, în raport de cazuri similare, conform Directivei nr. 2009/103/CE, nerespectându-se principii şi criterii recunoscute în practica judiciară şi literatura de specialitate.
În mod greşit au fost respinse cererile privind acordarea daunelor morale formulate de N.I. pentru decesul nepotului său, M.M. pentru decesul fiului său şi fiicei concubinei sale, M.D. pentru decesul fratelui şi surorii sale şi M.V. pentru decesul fiului concubinului său, suferinţa acestor reclamanţi fiind dovedită cu înscrisuri, martori şi expertize.
Reclamanţii au mai arătat că în mod greşit nu li s-au acordat penalităţile de întârziere.
Pârâtul Fondul pentru Protecţia Victimelor Străzii a criticat cuantumul daunelor morale acordate reclamanţilor, pe care le-a apreciat ca fiind excesiv de mari.
Prin decizia nr. 334/A din 25 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca tardiv declarat, apelul pârâtului şi ca nefondat, apelul reclamanţilor.
Referitor la apelul reclamanţilor, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect, tribunalul a admis în parte cererea de acordare a daunelor materiale, atâta timp cât reclamanţii au dovedit, de asemenea, numai în parte, cheltuielile efectuate, conform înscrisurilor depuse la dosar.
În legătură cu soluţionarea capătului de cerere referitor la penalităţile de 0,1%, instanţa de apel a constatat că acesta a fost justificat respins, întrucât reclamanţii au depus succesiv cereri de daune către pârât, iar la data de 13 iulie 2011 au promovat chiar o acţiune în instanţă, respinsă ulterior pentru lipsa calităţii de reprezentant a semnatarului, prin sentinţa civilă nr. 1961 din 27 octombrie 2011 a Tribunalului Maramureş.
În acest context, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 nu curge de la data formulării cererii de despăgubire, ci de la data avizării dosarului de daună, dată care, în cauza de faţă, nu poate fi identificată într-un interval mai mare de 90 de zile anterior prezentei cereri de chemare în judecată (7 noiembrie 2011) şi care să permită acordarea de penalităţi.
Referitor la daunele morale, instanţa de apel a reţinut că o suferinţă cauzată de pierderea unei persoane apropiate nu poate fi dovedită, ci se prezumă în raport de anumite elemente concrete ce vizează raporturile anterioare de familie, sens în care cuantificarea făcută de prima instanţă este justă şi legală, considerente aplicabile atât în privinţa reclamanţilor R., cât şi a reclamantei M.V.
În privinţa cererii de daune morale ce o vizează pe reclamanta M.D., instanţa de apel a reţinut că aceasta avea vârsta de doar 3 ani la data decesului fratelui, respectiv, surorii sale, vârstă care nu permitea acesteia să conştientizeze existenţa măcar a celor doi tineri decedaţi şi cu atât mai puţin să se resimtă un eventual şoc al dispariţiei acestora.
Criticile privind daunele morale solicitate de reclamanta N.I. ca şi cele privind daunele solicitate pentru fiii concubinilor, de către reclamantul M.M. (decedat în timpul procesului) şi M.V. au fost apreciate ca neîntemeiate de către instanţa de apel, care a reţinut că folosirea unei astfel de tragedii drept prilej pentru întreaga familie, în sens larg, bunici, fraţi, surori, concubini, copii nevârstnici, de a-şi evalua în zeci şi sute de mii de euro suferinţa pierderii, denaturează atât sensul juridic al daunelor morale, cât şi principiile morale din cadrul unei familii şi memoria celor dispăruţi, moartea lor neputând constitui un prilej de îmbogăţire pentru rudele de toate gradele.
Instanţa de apel a constatat că în mod corect a fost respins şi capătul de cerere privind daunele morale cuvenite reclamantei M.D., moştenitoare a reclamantului M.M., decedat în timpul procesului şi care la rândul său era tatăl defunctului M.L., decedat în accident, dreptul la despăgubiri morale fiind un drept intuitu personae ce nu poate fi transmis pe cale succesorală.
Referitor la apelul pârâtului instanţa de apel a reţinut că sentinţa atacată a fost comunicată la data de 3 iunie 2013, iar calea de atac a fost declarată la data de 3 iulie 2013, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 alin. (1) C. proc. civ.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ. reclamanţii R.N.I., R.A.S., M.D., M.V., formulând următoarele critici:
I. Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) în sensul că nu au fost analizate toate criticile deduse judecăţii, instanţa de apel limitându-se să arate că argumentele instanţei de fond sunt pertinente şi că le însuşeşte, situaţie ce echivalează cu necercetarea fondului.
II. Hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.), respectiv, a art. 24 şi art. 29, art. 38 alin. (1) şi alin. (2), art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, art. 6 alin. (3) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, Directiva nr. 2009/103/CE.
Recurenţii-reclamanţi arată că, prin cuantumul redus al daunelor morale acordate în raport de practica judiciară în cazuri similare, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 24 şi art. 29, respectiv, art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010, dispoziţiile art. 6 alin. (3) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 1/2008, Directiva nr. 2009/103/CE precum şi art. 1391 noul C. civ.
În acest sens, recurenţii-reclamanţi arată că, potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin. (2) noul C. civ., au dreptul la reparaţie persoanele aflate în relaţie de rudenie apropiată cu victima, respectiv, ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori, soţul victimei, precum şi alte persoane ce ar putea dovedi existenţa unui prejudiciu moral, iar art. 49 pct. 2 lit. d) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 prevăd că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.
De asemenea, Directiva nr. 2009/103/CE prevede ca statele membre să trateze victimele accidentelor cauzate de vehicule neasigurate, în acelaşi mod în care tratează pe cele ale accidentelor cauzate de vehicule asigurate, principiul implementat prin acest act normativ fiind acela al nediscriminării victimelor accidentelor de circulaţie aflate în situaţii comparabile.
Dispariţia intempestivă a victimelor accidentului rutier a creat persoanelor apropiate un prejudiciu afectiv, concretizat în suferinţele psihice intense pe care acestea le-au trăit de la producerea evenimentului rutier şi până în prezent şi care justifică acordarea unei compensaţii echitabile.
Contrar celor reţinute de instanţa de apel, o astfel de despăgubire poate fi acordată şi unei persoane ce nu are legături de rudenie cu defunctul, dar care poate dovedi că a suferit un atare prejudiciu, lucru consacrat şi de practica judiciară în materie, potrivit căreia s-a stabilit că au dreptul la despăgubiri bunicii, fraţii şi surorile victimei, copiii concubinului victimei sau concubinul acesteia.
În mod greşit instanţa de apel şi cu încălcarea dispoziţiilor legale anterior evocate nu a acordat daune morale minorei M.D. pentru pierderea fratelui şi surorii sale în tragicul accident, în condiţiile în care nu se va mai putea bucura de căldura, dragostea şi ocrotirea acestora, este evident că a suferit un prejudiciu nepatrimonial, fiind îndreptăţită la o reparaţie corespunzătoare.
În mod greşit instanţa de apel a respins cererile de acordare a daunelor morale formulate de N.I., M.M., către succesorul M.D., fiind încălcate dispoziţiile art. 1391 alin. (4) noul C. civ. precum şi principiile ce guvernează răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care aceştia au pornit personal acţiunea, care a fost însuşită de urmaşii lor ulterior decesului survenit pe parcursul judecăţii. Dreptul la despăgubire născut în patrimoniul defuncţilor fiind valorificat de aceştia în timpul vieţii prin pornirea acţiunii, poate fi exercitat de moştenitor în condiţiile în care decesul s-a produs după intrarea în vigoare a noului C. civ., posibilitate recunoscută şi de dispoziţiile legale anterioare.
În mod greşit şi cu încălcarea dispoziţiilor art. 38 alin. (1) şi alin. (2) din Normele privind Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 5/2010 instanţa de apel a respins cererea de acordare a penalităţilor, reţinând, în mod eronat că pârâtul nu datorează penalităţi deoarece termenul de 90 de zile prevăzut de art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 nu curge de la data formulării cererii de despăgubire, ci de la data avizării dosarului de daună. Potrivit acestor dispoziţii legale depunerea cererii de despăgubire reprezintă avizare de daună şi obligă asigurătorul, R.C.A., Fondul sau B.A.A.R.-ul să deschidă dosar de daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris părţii prejudiciate documentele necesare pentru soluţionarea cererii şi să o soluţioneze în termenul legal.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
În ceea ce priveşte motivul de recurs încadrat în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a motivat decizia, neanalizând toate criticile deduse judecăţii.
Nu poate fi reţinută o astfel de aserţiune întrucât, din analiza considerentelor deciziei atacate, rezultă că instanţa de apel a răspuns fiecărui motiv de apel cu care a fost învestită.
Astfel, instanţa de apel nu a mai reluat analiza situaţiei de fapt, aceasta fiind necontestată în cauză şi nici principiile generale ale răspunderii civile delictuale şi cele jurisprudenţiale, după care se recunoaşte şi se cuantifică un prejudiciu moral, acestea, de asemenea, nefiind devoalate în calea de atac a reclamanţilor.
Instanţa de apel a avut a aprecia asupra cuantumului daunelor materiale şi morale, apreciat ca fiind insuficient şi discriminatoriu de către reclamanţi şi a existenţei prejudiciului, în ceea ce priveşte pe bunica unei victime şi pe sora vitregă de 3 ani a celorlalte victime. Ca aspecte de legalitate, a avut a dezlega problema acordării penalităţilor şi a transmiterii pe cale succesorală a dreptului la repararea prejudiciului ca drept personal nepatrimonial.
Or, verificând considerentele deciziei recurate, se constată că instanţa de apel a răspuns punctual fiecărei critici.
De altfel, recurenţii nu a precizat, în concret, care sunt motivele de apel ce nu au fost analizate. Faptul că instanţa nu a menţionat toate argumentele aduse de reclamanţi în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii, câtă vreme, în considerentele deciziei recurate, instanţa a expus argumentele ce i-au format convingerea, precum şi pe acelea pentru care a respins susţinerile reclamanţilor.
În ceea ce priveşte cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., acesta este invocat în legătură cu toate cerinţele pe care instanţa de apel le-a înlăturat. Astfel, recurenţii au criticat menţinerea cuantumului redus al daunelor morale, cu motivarea că ar încălca dispoziţiile legale în baza cărora au promovat acţiunea.
Nu poate fi reţinută o astfel de susţinere întrucât cuantificarea, în sine, a unui prejudiciu personal nepatrimonial, odată ce a fost recunoscut în condiţiile legii, nu este supusă unor criterii legale, ci reprezintă o problemă de apreciere a circumstanţelor de fapt, în măsura dovedirii gravităţii acestora.
Prin urmare, nefiind o problemă de legalitate, ci doar de temeinicie, nu poate constitui obiect al controlului judiciar în recurs, control care vizează exclusiv aspectele de nelegalitate.
S-a mai criticat în recurs, în baza dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi faptul că, în mod nelegal, instanţele de fond au respins cererea de acordare a penalităţilor, susţinând că termenul de 90 de zile prevăzut de art. 10 alin. (1) şi alin. (2) din Normele aprobate prin Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 în care garantul instrumentează dosarul de daune, începe să curgă de la data depunerii cererii de daune.
Cu privire la acest aspect, instanţele de fond au constatat că reclamanţii s-au adresat cu cereri pârâtei, la 23 mai 2011 şi 28 iulie 2011 şi că, fără a aştepta rezultatul soluţionării, au introdus la 13 iulie 2011 la instanţă o acţiune, anulată prin sentinţa civilă nr. 1961 din 27 octombrie 2011 pentru lipsa dovezii calităţii de reprezentant. Prin urmare, câtă vreme problema reprezentativităţii era echivocă, instanţa de apel a apreciat, corect, că data avizării dosarului de daună nu poate fi identificată într-un interval mai mare de 90 de zile anterior prezentei cereri de chemare în judecată (7 noiembrie 2011) şi care să impună acordarea de penalităţi.
Recurenţii nu au contrazis această afirmaţie, având în vedere că nu s-a făcut dovada că cererile respective îndeplineau cerinţele prevăzute de Ordinul C.S.A. nr. 1/2008 pentru a constitui o avizare de daune, în sensul normei menţionate.
O altă critică formulată de recurenţi este aceea a respingerii, de către instanţele de fond, a cererilor de acordare a despăgubirilor formulate de către bunica, respectiv sora vitregă a victimelor, apreciind că nu a fost dovedită existenţa prejudiciului moral, atât în ceea ce priveşte pe bunică, ascendent direct mai îndepărtat, cât şi în ceea ce priveşte pe minora M.D., având în vedere vârsta fragedă a acesteia care nu i-ar permite să conştientizeze pierderea unei rude colaterale.
Înalta Curte constată că, din aceste considerente, rezultă că instanţa de apel nu a negat, în principiu, dreptul unei astfel de rude de a i se acorda daune morale, ci a analizat circumstanţele factuale în care acest drept a fost pretins şi situaţia concretă a fiecărei persoane ce a afirmat că a suferit un prejudiciu, apreciind că nu a fost făcută o dovadă a suferinţelor morale.
Or o astfel de analiză, ţine exclusiv de situaţia de fapt, ce nu mai poate face obiectul controlului judiciar de legalitate în recurs.
În fine, ultima critică formulată de recurenţi vizează transmiterea dreptului de a primi despăgubiri, sub forma de daune morale, pe cale succesorală de la bunica, respectiv tatăl uneia dintre victime, decedaţi pe parcursul judecării procesului.
Soluţionarea acestei chestiuni de drept depinde de stabilirea, în cauză, a legii civile aplicabile. Aceasta pentru că, spre deosebire de vechea reglementare, dispoziţiile art. art. 1391 alin. (4) noul C. civ. derogă, în mod expres, de la regimul unui drept personal nepatrimonial şi permit moştenitorilor posibilitatea de a continua acţiunea în despăgubire, numai în cazul în care această acţiune a fost pornită de defunct.
Recurenţii reclamanţi au susţinut că, deşi în cauză se aplică vechiul C. civ., în ceea ce priveşte acţiunea în pretenţii pendinte, transmiterea dreptului de a continua această acţiune a operat în baza dispoziţiilor noului C. civ., întrucât este o problemă de succesiune şi, faţă de data decesului, succesiunilor celor doi reclamanţi le este aplicabil noul C. civ.
Nu poate fi reţinută o astfel de interpretare întrucât, potrivit noului C. civ., dreptul de a continua în instanţă, acţiunea autorului în vedere satisfacerii unui drept personal nepatrimonial nu a fost recunoscut în virtutea faptului că succesiunea a fost deschisă sub imperiul noii legi ci a fost dat, ca o derogare de la principiul netransmisibilităţii drepturilor personal nepatrimoniale, exclusiv drepturilor personal nepatrimoniale născute sub imperiul noii legi.
Or, în cauză, dreptul pretins s-a născut la momentul săvârşirii faptului ilicit ce a generat prejudiciul, şi anume la data accidentului rutier, 24 septembrie 2010. Potrivit art. 6 alin. (2) noul C. civ., faptele juridice produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data producerii lor. Prin urmare dreptul pretins este supus regimului juridic instituit de vechiul C. civ.
Din acest punct de vedere, reglementarea anterioară nu permitea transmiterea unui drept personal nepatrimonial, considerat intrinsec legat de persoana titularului, chiar daca avea o componentă patrimonială, câtă vreme nu fusese constituit în patrimoniul titularului. Întrucât decesul a survenit anterior constituirii acestui drept, într-o formă patrimonială, la acel moment nefiind pronunţată o hotărâre judecătorească care să stabilească existenţa lui şi să îl cuantifice, el nu se putea transmite succesorilor, prin continuarea de către aceştia a acţiunii care urmărea chiar realizarea dreptului.
Faţă de aceste considerente, constatând legalitatea deciziei atacate, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii R.N.I., R.A.S., M.D., prin reprezentant legal M.V., M.V. împotriva deciziei nr. 334/A din 25 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 28 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1615/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1618/2014. Civil. Fond funciar. Contestaţie... → |
|---|
