ICCJ. Decizia nr. 1666/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 1666/2014

Dosar nr. 208/1/2014

Şedinţa publică din 29 mai 2014

Deliberând asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

Prin Sentinţa civilă nr. 277/C din 6 octombrie 2010, Tribunalul Bihor a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârâtul Statul român, prin Ministerul Finanţelor şi a respins acţiunea formulată de reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele considerente:

Împotriva numiţilor V.V. şi R.M., în calitatea lor de lichidatori judiciari în cadrul societăţii comerciale S.C. I. S.R.L. Oradea s-au declanşat cercetările penale în dosar nr. 71/PA/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor pentru săvârşirea unor infracţiuni asimilate infracţiunilor de corupţie. Ulterior, s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea P.N.A. Bucureşti, iar prin rechizitoriul din 15 mai 2003, sub dosar nr. 54/P/2002 s-a dispus trimiterea în judecată a celor doi.

Prin Sentinţa penală nr. 1.690 din 7 iulie 2006 pronunţată de Judecătoria Braşov, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 299/R/20 aprilie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Braşov, cei doi inculpaţi au fost achitaţi în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., respectiv pentru lipsa elementelor constitutive ale infracţiunii.

Instanţa de fond a opinat că, pretenţiile reclamanţilor nu pot fi întemeiate pe dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen. devreme ce nu s-a pronunţat o condamnare penală nelegală şi, de asemenea, nu s-a dispus împotriva persoanei acestora privarea de liberate, ori restrângerea libertăţii în mod nelegal.

Prin Decizia nr. 9.831/2009 pronunţată de Î.C.C.J., depusă la dosar de reclamanţi în susţinerea cererii, s-a reţinut că reclamantului din aceea speţă i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.

Analizând temeinicia pretenţiilor prin prisma dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ., instanţa a reţinut că într-adevăr poate fi antrenată răspunderea statului dacă se dovedeşte întrunirea condiţiilor de admisibilitate a răspunderii civile delictuale. Într-o asemenea situaţie, răspunderea, care este una subsidiară, nu poate aparţine decât statului, acesta având conform Constituţiei obligaţia pozitivă de a asigura libertatea şi demnitatea omului şi îndatorirea de a garanta inviolabilitatea persoanei.

Prima instanţă a reţinut că în speţă, nu rezultă eventuale fapte abuzive comise de agenţii statului şi care pot fi încadrate în dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., astfel, într-un stat de drept există obligaţia oricărei persoane de a se supune cercetării penale, obligaţie corelativă dreptului statului de a cerceta orice acuzaţie.

Din perspectiva dreptului la un proces echitabil, astfel cum este reglementat de art. 6 din C.E.D.O., în materie de termeni rezonabili, s-a reţinut că, durata procesului penal de aproximativ 6 ani este justificată faţă de complexitatea cauzei, volumul probelor administrate, cât şi de faptul că procesul penal a parcurs toate fazele procesuale, neexistând întreruperi în ciclul procesual.

În ceea ce priveşte oprobriul public pe care îl invocă reclamanţii că l-au resimţit ca urmare a procesului penal, prima instanţă a reţinut că, calitatea de lichidator presupune o calitate de persoană publică, pe de o parte, iar pe de altă parte, procesele penale sunt de interes public, ziariştii exercitându-şi menirea de "câini de pază ai societăţii".

De asemenea din expertizele medicale efectuate în cauză rezultă că nu există o legătură de cauzalitate între afecţiunile medicale constatate în persoana numiţilor V.V. şi R.G. şi condiţiile de stres şi disconfort fizic şi psihic produse de procesul penal, în rol de factori favorizanţi, de risc, similar altor factorii fiind, de exemplu, fumatul, obezitatea, etc.

Întrucât nu poate fi reţinută fapta ilicită a statului, ca urmare a declanşării cercetării penale faţă de cei doi învinuiţi, instanţa de fond a reţinut că nu poate acorda acestora nici cheltuielile de judecată suportate în timpul procesului penal, în temeiul dispoziţiilor art. 998 - 999 C. civ.

Pretenţiile reclamanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 504 - 505 C. proc. pen. au fost respinse, instanţa de fond respingând şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.M. invocată de către pârât.

Împotriva acestei sentinţe, în termen legal, au declarat apel reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M., criticând hotărârea atacată ca fiind netemeinică şi nelegală.

Prin Decizia civilă nr. 151/2011-A din 12 mai 2011 pronunţată de Curtea de Apel Oradea au fost admise apelurile civile declarat de apelanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva Sentinţei civile nr. 277/C din 06 octombrie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

S-a admis în parte acţiunea formulată de reclamanţii V.V.,, R.M., R.L., R.A., R.G., F.M., împotriva pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti. S-a constatat că, reclamantului V.V. şi defunctului R.G. li s-a adus o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a fost obligat să plătească reclamantului V.V. 10.000 euro daune morale şi 213.092 RON daune materiale, iar reclamanţilor - R.M., R.L., R.G., R.A., F.M., ca moştenitori ai defunctului R.G., suma de 10.000 euro daune morale şi 251.510 RON daune materiale, păstrând celelalte dispoziţii.

Pentru a pronunţa astfel, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:

S-a apreciat că starea de fapt a fost reţinută corect de instanţa de fond, în sensul că, împotriva lui V.V. şi R.M., foşti lichidatori în cadrul S.C. I. S.R.L. Oradea, s-a început urmărirea penală în dosarul penal nr. 71/P.A/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru săvârşirea unor infracţiuni asimilate celor de corupţie, fiind dispusă trimiterea în judecată prin rechizitoriul din 15 mai 2003 sub dosar nr. 54/P/2002. S-a dispus prin Sentinţa penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 299/R din 20 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov, achitarea acestora conform art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., ca urmare a lipsei elementelor constitutive ale infracţiunii. Singura măsură restrictivă de libertate - obligaţia de a nu părăsi localitatea pe parcursul procesului penal s-a dispus pentru o perioadă de 30 de zile faţă de V.V., durata procedurilor fiind de aproximativ 6 ani de zile. Prin Sentinţa penală nr. 1690 din 7 iulie 2006 s-a dispus şi ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra bunurilor mobile şi imobile ale lui V.V. şi R.G. prin ordonanţa din 4 iunie 2002 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor.

Art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede faptul că, Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condiţiile legii. Procedura specială instituită de legiuitor în acest sens, se regăseşte în art. 504 - 507 C. proc. pen.

Potrivit art. 504 alin. (1) C. proc. pen., persoana care a fost condamnată definitiv, are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă, urmare a rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâre definitivă de achitare, în speţă, într-adevăr nu este incidentă această dispoziţie legală, însă, potrivit alin. (2), are dreptul la repararea pagubei şi persoana care în cursul procesului penal a fost privată de libertate, ori i s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Ca urmare a faptului că împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea o perioadă de 30 de zile, instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile, în mod greşit instanţa de fond nu a calificat acest aspect ca fiind o restrângere a libertăţii în mod nelegal, achitarea acestora ulterior dovedind nelegalitatea acestora, iar dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., fiind pe deplin aplicabil, inclusiv art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, criticile fiind fondate. Astfel, s-a apreciat ca fiind incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. În speţă, există o faptă ilicită - restrângerea libertăţii dreptului de a folosi bunurile aflate în proprietate, există un prejudiciu, cel puţin de natură morală, un raport de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, culpa statului prin instituţiile sale în producerea acestuia.

Durata procedurilor, a cercetării penale şi a soluţionării definitive a procesului penal, a fost de aproape 6 ani de zile, ori, indiferent de complexitatea cauzei, aceasta nefiind calificată, în opinia instanţei de apel, ca fiind una rezonabilă. Art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană prevede faptul că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor, obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii de natură penală îndreptată împotriva sa. Ori, complexitatea cauzei penale, administrarea probelor, nu sunt aspecte ce să ducă la concluzia că termenul în care s-a soluţionat cauza ar respecta aceste drepturi, ce fac parte din dreptul intern, urmare a ratificării Convenţiei de către România, prin Legea nr. 30/1994. În speţă, s-a apreciat de instanţa de apel asupra încălcării art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind pe deplin aplicabile şi dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., apreciindu-se asupra necesităţii acordării atât a daunelor materiale, cât şi morale celor care au avut de suferit, în urma acestor aspecte. Faptul că orice cetăţean al acestui stat are obligaţia de a se supune cercetării penale, nu poate conduce la concluzia că în măsura în care se constată prin achitare că este nevinovat, nu ar avea dreptul la repararea prejudiciului suferit, ci dimpotrivă. Sigur că, măsura achitării determină concluzia că a avut loc o reparare de natură morală, dar, aceasta nu este suficientă pentru a înlătura calitatea de victimă.

Art. 505 alin. (1) C. proc. pen., prevede faptul că, la întinderea reparaţiei se ţine seama de durata privării, restrângerii de libertate, de consecinţele produse asupra persoanei ori familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă. Nu există o limită, cu cuantum fixat de legiuitor referitor la daunele morale, materiale ce pot fi acordate în astfel de situaţii, judecătorii fiind chemaţi a aprecia acest aspect în funcţie de circumstanţele cauzei, iar pe cât posibil să acorde o reparaţie ce să nu poată fi calificată ca fiind nici excesivă dar nici iluzorie.

Din raportul de expertiză medico-legală, întocmit cu ocazia soluţionării cauzei în fond se reţine că, problemele medicale ale apelantului reclamant V.V. au apărut în vara anului 2001, neputând fi stabilită o legătură de cauzalitate între afecţiunile medicale şi condiţiile de stres, disconfort fizic, psihic, produse de procesul penal, putând fi factori favorizanţi pe lângă stres şi fumatul, obezitatea, astfel că, instanţa de apel apreciază ca fiind nefondată solicitarea acordării unor daune lunare de câte 275 RON, necesare tratamentelor medicale.

S-a avut însă în vedere că, în perioada derulării procedurilor penale, atât reclamantul V., cât şi defunctul R. au avut de suferit pe plan fizic, stresul la care au fost expuşi fiind determinant, aspect avut în vedere la cuantificarea daunelor morale. Instanţa a avut în vedere şi declaraţiile martorilor K.A. şi N.C. în legătură cu prejudiciul suferit. Faptul că reclamantul şi defunctul R. au făcut obiectul unor publicităţi negative în mass-media, reiese şi din copiile depuse la dosarul de fond, chiar dacă erau persoane publice, iar ziariştii şi-ar fi exercitat rolul de câini de pază ai societăţii, acest aspect nu poate duce la concluzia că nu au suferit un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat. Mai mult, tocmai datorită poziţiei conferite de statutul social, procedurile penale au fost de natură a le aduce nu doar prejudicii morale, ci şi materiale, încasările înregistrând scăderi importante.

S-a avut în vedere că, în situaţii aproximativ similare, Curtea a stabilit că pentru o perioadă de 30 de zile restrângere a libertăţii, suma de 500 euro este suficientă pentru a retrage calitatea de victimă, iar pentru durata excesivă a procedurilor se impune a fi acordate daune, raportat şi la practica Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie: cauzele Dolban, Vişan, Pantea, Bursuc/României, ţinând cont şi de poziţia acestora în societate, de instituirea sechestrului penal asupra bunurilor mobile, imobile pe durata procedurilor. Ca urmare, instanţa a apreciat că, a avut loc o încălcare a drepturilor prevăzute de art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din CEDO, apreciind că acordarea a câte 10.000 euro reclamantului V. şi moştenitorilor defunctului R., este o măsură suficientă pentru a le retrage calitatea de victimă şi de a constitui o reparaţie morală suficientă.

Referitor la prejudiciul material suferit, ca urmare a deplasărilor pe parcursul soluţionării cercetărilor penale la Bucureşti, respectiv a cele judecătoreşti la Braşov, raportat la probele administrate, s-a avut în vedere costurile legate de deplasările la Bucureşti şi Braşov, reţinând că, suma cheltuită de apelantul V.V., cu deplasarea martorilor, avocaţilor, experţilor, etc. pe parcursul cercetării penale, judecătoreşti 213.092 RON, ceea ce reprezintă în sine un prejudiciul material, ce se impune a fi reparat. Prejudiciul material, în acelaşi sens ce a fost suferit şi de către defunctul R.G. care s-a situat la suma de 251.510 RON, sumă ce se impune a fi acordată conform art. 998 - 999 C. civ.

Faţă de toate considerentele reţinute potrivit art. 296 C. proc. civ., art. 504 alin. (2), art. 505 alin. (1) - (2) C. proc. pen., art. 998 - 999 C. civ., art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 11, art. 20 din Constituţia României, instanţa de apel a admis apelul, a schimbat în parte sentinţa apelată, a admis în parte acţiunea, a constatat că reclamantului V.V. şi antecesorului reclamanţilor - R.M., R.L., R.G., R.A., F.M. -defunctului R.G., li s-a adus o încălcare a dispoziţiilor art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că, instanţa a obligat Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice să plătească reclamantului V.V. 10.000 euro daune morale şi 213.092 RON daune materiale, iar reclamanţilor R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. 10.000 euro daune morale şi 251.510 RON daune materiale.

Deoarece apelanţii reclamanţi R. şi F. au formulat acţiunea ca moştenitori ai defunctului R.G., calitatea procesuală activă a acestora este evidentă, astfel că s-a apreciat că, în mod corect instanţa de fond a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor R.M., astfel că, a păstrat dispoziţia sentinţei în acest sens.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F. (R.) M. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Prin Decizia civilă nr. 7.527 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanţii V.V., R.M., R.L. R.A., R.G. şi F. (R.) M. împotriva Deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere următoarele considerente:

Recursul formulat de reclamanţi, ce se circumscrie dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat. S-a avut în vedere că, dintre ipotezele pentru care se poate angaja răspunderea Statului, permise de dispoziţiile art. 504 C. proc. pen. s-a reţinut de instanţa de apel cea de la alin. (2), respectiv în care în cursul procesului penal, persoanei i s-a restrâns libertatea în mod nelegal - situaţie corelată cu dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale individului.

Potrivit art. 505 alin. (1) C. proc. pen. la stabilirea întinderii reparaţiei se ţine seama de durata restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărui libertate a fost restrânsă.

Perioada de restrângere a libertăţii, în ipoteza care dă dreptul la despăgubire reţinută, a reprezentat un criteriu avut în vedere de instanţă în cuantificarea despăgubirilor, cu referire inclusiv la jurisprudenţa Curţii Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei. Detaliind în cadrul criticii consecinţele la care se face referire în norma legală, reclamanţii fac trimitere la: sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă prin faptul că nu a mai fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor penale, oprobriul public, interesul ziariştilor pentru procesele penale menţinut şi în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de expertiză care au stabilit că stresul fizic şi psihic au constituit factori favorizanţi ai declanşării bolilor de care suferă reclamantului V.V. şi au dus la decesul reclamantului R.G. Aceste aspecte ţin însă de procesul penal în urma căruia foştii inculpaţi au fost achitaţi, putând susţine apărarea în ipoteza în care s-ar fi reţinut şi cealaltă situaţie reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care dă dreptul la despăgubire - cea în care persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâte definitivă de achitare.

Or, această ipoteză legală nu a fost reţinută în cauză, iar reclamanţii nu au formulat critici de nelegalitate sub acest aspect, aşa cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ.

În condiţiile în care nu se pune problema nerespectării criteriilor prevăzute de lege, cuantificarea despăgubirilor vizează temeinicia hotărârii şi este exclusă controlului judiciar pe calea recursului, din perspectiva dispoziţiilor art. 304 C. proc. civ.

Recursul declarat de pârât s-a apreciat ca fiind fondat, din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel, cu aplicarea şi a art. 314 C. proc. civ., în următoarele limite ce succed:

Din modul în care este formulată prima critică de către pârât rezultă că norma indicată ar fi singurul cadru legal în care se poate discuta cauza de faţă, cu excluderea celeilalte ipoteze legale care dă dreptul la despăgubire, după cum s-a şi detaliat prin apărările formulate ulterior în cauză. Ipoteza reglementată de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. nu a fost reţinută în cauză de niciuna dintre instanţe, nefiind formulate critici de recurs de către aceştia cu privire la modul de dispunere sub acest aspect.

Astfel, prin sentinţa primei instanţe s-a reţinut că nu sunt incidente în speţă prevederile art. 504 - 505 C. proc. pen., întrucât nu s-a pronunţat o condamnare penală nelegală şi nu s-a dispus privarea de libertate ori restrângerea acesteia în mod nelegal, iar în decizia depusă de reclamanţi în susţinerea prezentei cauze s-a reţinut că reclamantului din acea speţă i-a fost restrânsă libertatea pe o perioadă de 30 de zile, faţă de el dispunându-se obligarea de a nu părăsi localitatea.

Instanţa de apel a confirmat faptul că nu poate fi reţinută ipoteza referitoare la condamnare urmată de achitare, însă a constatat că împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. s-a luat în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea pentru o perioadă de 30 de zile.

Pentru ipoteza îngrădirii libertăţii, subliniată în cererea de cererea de recurs de către reclamanţi şi reţinută de instanţa de apel ca fiind incidenţă în speţă, nu s-a indicat actul procedural care o susţine, ceea ce denotă o incompletă stabilire a situaţiei de fapt. Este necesar să se lămurească situaţia sub acest aspect, ţinând cont şi de demersurile făcute de către instanţa de recurs.

Depăşirea limitelor de judecată fixate prin cererea de chemare în judecată - cu referire la ipoteza reţinută de instanţa de apel ca fiind aplicabilă în speţă (analizată şi de prima instanţă) şi critica referitoare la durata procesului - cu referire la art. 6 din Convenţia Europeană, au fost invocate cu depăşirea termenul legal prevăzut de art. 303 alin. (1) şi (2) raportat la art. 301 C. proc. civ. şi nu constituie motive de ordine publică ce puteau fi formulate fără limitarea impusă de normele menţionate, aşa cum prevede art. 306 alin. (2) C. proc. civ. Oricum, şi un asemenea motiv era necesar să fie invocat oral sau în scris în dosar până la închiderea dezbaterilor, acesta trebuind să fie pus în discuţia contradictorie a părţilor.

În aceste condiţii, cea de-a doua critică vizând cuantificarea prejudiciului moral nu poate privi decât ipoteza restrângerii de libertate, reţinută de instanţa de apel, pentru care s-au şi acordat despăgubiri.

Dispoziţiile art. 505 C. proc. pen., care fac referire la criteriile care pot fi avute în vedere în cuantificarea prejudiciului, au fost respectate de instanţa de apel, care a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii Europene, după cum rezultă din considerentele deciziei.

Acordarea însă a despăgubirilor aferente este condiţionată de completa stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul elementelor prevăzute de lege în recunoaşterea acestui drept. Critica vizând despăgubirile globale este în strânsă legătură cu prima, care vizează neîntrunirea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen.

Despăgubirile materiale au fost justificate de instanţa de apel pe faptul că reţinându-se încălcarea art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi incidenţa dispoziţiilor art. 504 alin. (2) C. proc. pen., se impune a se acorda atât daune materiale, cât şi daune morale.

În rejudecare, la stabilirea despăgubirilor materiale, instanţa de apel urmează a avea în vedere critica vizând probatoriul şi să verifice cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente ipotezei legale care nu a fost reţinută ca fiind incidenţă în cauză, întrucât într-o asemenea situaţie acordarea acestora nu se justifică.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită de persoana îndreptăţită, potrivit art. 504, iar după moartea acesteia poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.

Prima instanţă a respins acţiunea - pârâtul neavând astfel interes să o conteste, iar instanţa de apel a reţinut că sunt întrunite cerinţele legale pentru atragerea răspunderii statului în condiţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., ceea ce impunea verificarea cerinţelor impuse de dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen.

S-a avut în vedere că, lămurirea acestei situaţii, care necesită verificări de fapt incompatibile în recurs, se impunea întrucât în lipsa calităţii impusă de norma legală nu se justifică despăgubirile acordate - aceasta subsecvent lămuririi depline a situaţiei de fapt aferentă cazului de despăgubire reţinut, după cum s-a arătat mai sus.

În motivarea deciziei s-a reţinut că art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare, răspundere ce este stabilită în condiţiile legii şi că procedura specială instituită de legiuitor în acest sens se regăseşte în art. 504 - 507 C. proc. pen. Cu toate acestea, după ce se constată că sunt incidente în speţă dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. şi art. 5 alin. (1) din Convenţia Europeană, se reţine că datorită acestui aspect pot fi apreciate ca fiind incidente dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., cu referire la elementele vizate de aceste dispoziţii legale. În condiţiile în care răspunderea statului pentru erori judiciare este strict reglementată de dispoziţiile legale incidente, astfel cum şi reţine de altfel instanţa de apel, nu se justifica apelarea la dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva altor elemente şi care sunt înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus derogant.

În considerarea argumentelor reţinute, Înalta Curte a făcut aplicarea dispoziţiilor art. 304 pct. 9 şi art. 314 C. proc. civ., a admis recursul declarat de pârât, dispunând casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de apel. A dispus a se face o completă stabilire a situaţiei de fapt sub aspectul existenţei elementelor legale care dau dreptul la despăgubire, din perspectiva art. 504 alin. (2) C. proc. pen. - atât în ceea ce priveşte ipoteza legală, cât şi calitatea reclamanţilor, iar în stabilirea despăgubirilor materiale, pe lângă critica privind probatoriul, a dispus verificarea cu prioritate în ce măsură acestea sunt aferente dispoziţiilor art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care nu au fost reţinute ca fiind incidente în cauză.

Prin Decizia civilă nr. 102/2013-A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii - reclamanţi V.V., R.M., R.L., R.A., R.G., F.M. împotriva Sentinţei civile nr. 277/C din 06 octombrie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, pe care a menţinut-o în întregime.

În pronunţarea soluţiei, s-a avut în vedere că, reclamantul V.V. şi defunctul R.G. şi soţul pârâtei R.M. au fost cercetaţi în dosarul nr. 71/PA/2001 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor,în calitatea acestora de lichidatori judiciari, dosar ce a fost declinat în favoarea Parchetului Naţional Anticorupţie Bucureşti.

Prin Rechizitoriul din 15 mai 2003 din dosar 54/P/2002 cei doi au fost trimişi în judecată fiind în cele din urmă achitaţi de sub învinuirea tuturor infracţiunilor pentru care au fost trimişi în judecată în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. civ., prin Sentinţa penală nr. 169 din 7 iulie 2006 pronunţată de Judecătoria Braşov în dosar nr. 2780/2003 rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 299/R/20 aprilie 2007 a Curţii de Apel Braşov.

Reclamanţii au investit instanţa cu o cerere în despăgubiri întemeiată în principal pe dispoziţiile art. 504 - 507 C. proc. pen., susţinând angajarea răspunderii statului, urmare a erorii judiciare survenite prin cercetarea abuzivă, finalizată prin achitarea dispusă potrivit hotărârii judecătoreşti mai sus arătate.

Prima instanţă, corect a statuat că, cazurile care dau loc la reparaţii sunt prevăzute expres şi limitativ de art. 504 C. proc. pen., răspunderea fiind strict circumscrisă ipotezelor avute în vedere de legiuitor, care însă nu pot fi reţinute în prezenta cauză nici în forma reglementată la alin. (1) şi nici în cea de la alin. (2).

Astfel, trimiterea în judecată a reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. nu s-a finalizat printr-o condamnare definitivă, ei fiind achitaţi, după cum s-a evidenţiat şi în cele anterior menţionate, iar pe parcursul cercetării penale nu s-a luat împotriva acestora nicio măsură privativă de libertate sau prin care să li se restrângă libertatea în mod nelegal.

De altfel, problematica angajării răspunderii statului, în situaţia de speţă întemeiată de prevederile art. 504 C. proc. pen. a şi fost tranşată în cadrul deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care cu putere obligatorie reţine că, trimiterile reclamanţilor la sechestrarea averii timp de 5 ani, încălcarea dreptului la muncă prin faptul că nu a fost desemnată societatea ca lichidator după începerea cercetărilor penale, oprobriul public, interesul ziariştilor pentru procesele penale, menţinut şi în prezent pe site-urile de internet, cele două rapoarte de expertiză care au stabilit că stresul fizic şi psihic au constituit factori favorizanţi ai bolilor de care suferă reclamantul V.V. şi au dus la decesul reclamantului R.G. ţin de procesul penal în urma căruia toţi inculpaţii au fost achitaţi, putând susţine apărarea doar în situaţia reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care însă este exclusă în cauză, după cum s-a subliniat anterior.

Este de observat faptul că, casarea Deciziei nr. 151/A/12 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea s-a dispus urmare a reţinerii unei incomplete situaţii de fapt de către instanţa de apel, care a constatat faptul că împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G. s-a hotărât în faza de urmărire penală măsura obligării de a nu părăsi localitatea pe 30 de zile, fără a se indica actul procedural care susţine ipoteza reţinută, în considerarea căreia s-au şi acordat despăgubirile. Ori, împotriva celor doi nu s-a luat nicio măsură privativă de libertate, măsura obligării de a nu părăsi localitatea la care face prima instanţă referire în cuprinsul considerentelor confirmată de instanţa de apel nu priveşte părţile din prezenta cauză, ci pe o terţă persoană în privinţa căreia s-a pronunţat Decizia civilă nr. 9831/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie depusă ca practică judiciară la dosarul cauzei.

În ceea ce priveşte problematica angajării răspunderii statului, întemeiată pe prevederile dreptului comun, respectiv art. 998 - 999 C. civ. este de observat că şi această chestiune a fost tranşată irevocabil în decizia de casare care reţine că "în condiţiile în care răspunderea statului este strict reglementată de dispoziţiile legale incidente nu se justifică apelarea la dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impune o analiză din perspectiva altor elemente şi care sunt înlăturate în aplicarea principiului "specialibus generalibus derogant".

Cât priveşte Decizia Curţii Constituţionale nr. 45 din 10 martie 1998, invocată de apelanţi este de subliniat faptul că acesta nu mai este de actualitate, fiind pronunţată în legătură cu vechea reglementare a art. 504 C. proc. pen., care prevedea doar două cauze care antrenau răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în procesele penale şi anume, când persoana vizată nu a săvârşit fapta sau fapta nu există, Curtea reţinând că această limitare e neconstituţională, faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie care nu permit o asemenea restrângere. Se constată, prin urmare că, decizia Curţii Constituţionale, a avut în vedere limitarea cazurilor instituite prin art. 504 C. proc. pen., când poate fi angajată răspunderea statului, dispoziţii ce au fost modificate ulterior pronunţării acestei decizii, în sensul posibilităţii angajării răspunderii indiferent de temeiul pentru care s-a dispus achitarea sau scoaterea de sub urmărire penală, fiind totodată reglementată răspunderea nu doar pentru situaţiile de privare de libertate cât şi pentru cele de restrângere a libertăţii.

Referitor la calitatea procesuală a reclamanţilor R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M., prin raportare la dispoziţiile art. 506 alin. (1) C. proc. pen., care dau legitimitate procesuală în a porni acţiunea întemeiată pe prevederile art. 504 C. proc. pen. persoanei îndreptăţite, iar după moartea acesteia textul prevăzând că acţiunea poate fi continuată sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa, aspect a cărui lămurire s-a impus de asemenea prin decizia de casare, se constată într-adevăr că această calitate nu o au reclamanţii R.L., R.A., R.G. jun. şi F.M., care sunt copii ai defunctului R.G., toţi fiind majori la data decesului acestuia, nefăcând dovada că se aflau în întreţinerea sa la acea dată, calitate procesuală având doar reclamanta R.M., în calitate de soţie, în virtutea obligaţiei reciproce de întreţinere existente între soţi. Totuşi, având în vedere faptul că reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea şi pe prevederile art. 998 - 999 C. civ., se impune a li se recunoaşte calitatea procesuală şi acestor reclamanţi, care au calitatea de succesori ai defunctului, apărarea invocată în acest sens de Statul Român, fiind înlăturată.

Neputând fi reţinute aşadar criticile invocate la adresa hotărârii apelate, în temeiul dispoziţiilor art. 296 C. proc. civ. apelul a fost respins, ca nefondat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. susţinând că, decizia civilă atacată este nelegală şi netemeinică, fiind dată cu aplicarea greşită a legii, motiv de modificare a hotărârii prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat, reclamanţii au arătat că, potrivit practicii constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului, atunci când drepturile fundamentale ale persoanei au fost încălcate prin măsuri ce s-au dovedit a fi neîntemeiate, persoana are dreptul la repararea integrală a prejudiciului cauzat, atât a prejudiciului material, cât şi a prejudiciului moral. Consideră că, principiul responsabilităţii statului faţă de persoanele care au suferit din cauza unor erori judiciare săvârşite în procesele penale trebuie aplicat tuturor victimelor unor asemenea erori, fiind inadmisibil ca anumite erori judiciare neimputabile victimei să fie suportate de aceasta.

Pretind recurenţii că, cercetarea penală nejustificată a reclamantului V.V. şi a defunctului R.G., urmată de trimiterea în judecată şi apoi judecarea lor, a provocat acestora mari prejudicii materiale, le-au adus grave atingeri onoarei şi reputaţiei, suferinţele fizice şi psihice cauzate de asemenea măsuri trebuind reparate prin acordarea de despăgubiri, indiferent de fazele procesuale în care au fost comise aceste erori judiciare şi de soluţia finală pronunţată.

Consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care le-au suferit V.V. şi R.G. nu au fost determinate doar de faptul că au fost subiecţii unui proces penal, ci de faptul că, în urma declanşării eronate a acţiunii penale împotriva lor, s-a ajuns ca acestora să li se restrângă în mod injust drepturi şi libertăţi fundamentale arătate în cererea de chemare în judecată, după cum urmează:

- nerespectarea dreptului la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un timp rezonabil, prev. de art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 parag. 1 teza 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale. Există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, de aproape 6 ani, şi prejudiciul moral suferit de recurenţii reclamanţi. În această perioadă, reclamantul V.V. s-a îmbolnăvit de cardiopatie ischemică, angină pectorală, insuficienţă venoasă cronică la membrele inferioare, bronşită cronică. În ceea ce-l priveşte pe defunctul R.G., raportul de expertiză medico-legală efectuat în cauză a stabilit că, deşi boala care a dus la decesul acestuia a fost neoplasmul, între ulcerul duodenal de care acesta s-a îmbolnăvit în anul 2002 şi condiţiile de stres şi disconfort fizic şi psihic există o legătură de cauzalitate.

- încălcarea dreptului de proprietate, prevăzute de art. 44 din Constituţia României şi art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, întrucât, prin Ordonanţa din 4 iunie 2002, s-a dispus instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale recurentului reclamant V.V. şi defunctului R.G., bunurile fiind sechestrate timp de 5 ani.

- încălcarea prezumţiei de nevinovăţie, prevăzute de art. 6 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţii Fundamentale, susţinând recurenţii existenţa unei legături de cauzalitate între modul de informare a opiniei publice şi prejudiciul moral cauzat recurentului reclamant V.V. şi defunctului R.G., sens în care fac referire la declaraţiile martorilor care au relatat că, datorită afirmaţiilor apărute în presă, acestora le-a fost afectată starea de sănătate şi le-a fost afectată situaţia materială, fiind expuşi oprobiul public şi interesului mass-media.

Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, arătând că niciuna dintre criticile invocate de către recurenţi nu vizează aspecte de nelegalitate ale deciziei atacate, că moştenitorii defunctului R.G. nu au calitate procesuală activă şi, în subsidiar, arată că toate criticile formulate sunt neîntemeiate întrucât recurenţii nu au luat în considerare dispoziţiile deciziei de casare, respectiv Decizia civilă nr. 7527 din 11 decembrie 2012 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 729/111/2009, care a determinat rejudecarea cauzei.

Cu titlu preliminar, este de subliniat faptul că, dezvoltarea motivelor de recurs permite încadrarea acestora în cazul descris de pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., întrucât din ansamblul criticilor formulate rezultă că reclamanţii pretind aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. în privinţa despăgubirilor materiale şi morale solicitate, context în care aceste critici vor fi analizate.

Analizând actele şi lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs, susceptibile de încadrare în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., şi dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat având în vedere următoarele considerente:

Contrar susţinerilor recurenţilor, instanţa de apel, în rejudecare, a examinat corect apelul declarat de reclamanţi prin prisma criticilor invocate, dar şi a îndrumărilor cu valoare obligatorie ale deciziei de casare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, fiind astfel valorificate, pe deplin, aspectele statuate cu putere de lucru judecat prin decizia instanţei supreme nr. 7527 din 11 decembrie 2012.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin Decizia de casare nr. 7527 din 11 decembrie 2012, pronunţată în primul ciclu procesual, instanţa supremă a respins, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.V., R.M., R.L. R.A., R.G. şi F. (R.) M. împotriva Deciziei nr. 151/A din 12 mai 2011 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă, şi a admis recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii, dispunând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Astfel, în mod irevocabil, prin decizia de casare s-a reţinut, printre altele, că, ipoteza legală reglementată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care dă dreptul la despăgubiri - respectiv, cea în care persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat o hotărâte definitivă de achitare - este exclusă în cauză, ipoteză ce nu a fost reţinută în cauză, întrucât, împotriva reclamantului V.V. şi a defunctului R.G., nu a fost pronunţată o hotărâre de condamnare, aceştia fiind achitaţi prin Sentinţa penală nr. 1.690/2007 a Judecătoriei Braşov, definitivă prin Decizia penală nr. 299/R/2007 a Curţii de Apel Braşov, iar reclamanţii (s.n. - din primul ciclu procesual), în recursul promovat, nu au formulat critici de nelegalitate, astfel cum impune art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ. S-a apreciat însă, a fi fondat recursul pârâtului Statul român din perspectiva motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ceea ce a condus la admiterea acestuia, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă de apel în scopul verificării calităţii reclamanţilor şi a ipotezei reglementată de dispoziţiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sub aspectul existenţei elementelor legale care dau dreptul la despăgubire, întrucât s-a invocat de către reclamanţi, în justificarea despăgubirilor, luarea în procesul penal a măsurii de a nu părăsi localitatea pe o durată de 30 de zile.

În această situaţie, dezlegările statuate prin decizia de casare asupra chestiunilor de fapt şi de drept sunt obligatorii pentru instanţa de rejudecare, în temeiul art. 315 alin. (1) C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte determinarea cadrului procesual, cât şi a îndrumărilor dispuse sub aspectul verificărilor ce se impuneau a fi realizate de instanţa de rejudecare în vederea stabilirii complete a situaţiei de fapt şi a examinării calităţii şi condiţiilor legale care dau dreptul la despăgubire, în temeiul art. 504 alin. (2) C. proc. civ.

În contextul dezlegărilor obligatorii, din ciclul procesual anterior şi a cadrului procesual astfel stabilit, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel, în rejudecare, a analizat riguros pricina, circumstanţă în care apar ca lipsite de relevanţă susţinerile recurenţilor referitoare la justificarea despăgubirilor din perspectiva motivelor referitoare la derularea nejustificată a cercetării penale faţă de reclamantul V.V. şi defunctul R.G., dar şi a prejudiciilor înregistrate de ordin material şi moral, pe care le-ar fi suferit, atât timp cât erorile judiciare susceptibil de reparaţie sunt doar cele prevăzute de art. 504 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., iar ipoteza reglementată de art. 5041 a fost exclusă în speţă, în condiţiile statuărilor obligatorii ale deciziei de casare, valorificate şi integrate raţionamentului urmat de instanţa de apel în evaluarea împrejurărilor de fapt şi de drept specifice cauzei, situaţie în care acordarea despăgubirilor nu se justifică.

Criticile recurenţilor referitoare la greşita respingere a pretenţiilor în pofida înregistrării unor restrângeri nelegale a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ca urmare a declanşării eronate a acţiunii penale împotriva reclamantului V.V. şi a defunctul R.G., a încălcării dreptului de proprietate faţă de instituirea sechestrului asigurător, ori a încălcării prezumţiei de nevinovăţie, nu pot fi primite şi nu pot conduce la incidenţa cazului de modificare înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Situaţiile în care poate fi angajată răspunderea statului sunt strict prevăzute de legiuitor în forma reglementată de art. 504 alin. (1) şi 2 C. proc. pen., iar trimiterea recurenţilor la nerespectarea celor două drepturi reclamate expres, respectiv dreptul la un proces echitabil şi soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil ţin tot de exigenţele legale care dau dreptul la despăgubiri din perspectiva ipotezei prevăzută de dispoziţiile art. 504 alin. (1) C. proc. civ., a cărei incidenţă nu a fost reţinută în cauză, împrejurare statuată cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare, împrejurare în raport cu care acordarea despăgubirilor nu se justifică. De altfel, recurenţii în dezvoltarea acestui motiv de recurs fac referire doar la durata procesului penal ca fiind una excesivă, fără a reproşa, în concret, instanţei de apel încălcarea procedurilor din perspectiva garanţiilor art. 6 din Convenţia europeană, cu atât mai mult cu cât, în exercitarea controlului judiciar, curtea de apel nici nu a realizat o analiză a normei pretins încălcată, întrucât nu a existat, sub acest aspect, vreun motiv de apel, context în care reclamanţii nu pot formula o atare critică în recurs, care nu se circumscrie vreunui motiv de ordine publică, ce nu a fost supusă examinării instanţei de apel.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dreptului de proprietate, ocrotit de art. 44 din Constituţie şi art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale în raport de instituirea sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi imobile ale recurentului reclamant V.V. şi defunctului R.G., Înalta Curte reţine că, în raport de decizia de casare a instanţei supreme nr. 7527 din 11 decembrie 2012 pronunţată în dosarul nr. 729/111/2009, în mod corect instanţa de apel a reţinut că aspectele legate de consecinţele produse de măsura asigurătorie a sechestrării averii ţin de desfăşurarea procesului penal, apărarea putând fi, eventual, formulată în ipoteza circumstanţiată de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., care însă, a fost exceptată în speţă, astfel cum s-a relevat în argumentaţia juridică prezentată mai sus.

Contrar argumentelor recurenţilor subsumate criticii referitoare la greşita respingere a pretenţiilor din perspectiva încălcării prezumţiei de nevinovăţie reglementată de art. 6 alin. (2) din Convenţia europeană şi art. 23 alin. (11) din Constituţia României şi existenţei legăturii de cauzalitate între modul de informare a opiniei publice şi prejudiciul moral cauzat reclamanţilor, Înalta Curte reţine că, instanţa de apel a apreciat corect că aspectele evidenţiate nu mai pot face obiect al analizei, deoarece, prin decizia de casare s-a reţinut irevocabil că, trimiterile reclamanţilor la suferinţele pricinuite de oprobiul public, ori de interesul manifestat de mass-media pentru procesului penal, în care au fost inculpaţi reclamantul V.V. şi defunctul R.G., ţin de derularea procesului penal în urma căruia cei doi au fost achitaţi, putându-se, eventual, susţine doar ipoteza prevăzută de art. 504 alin. (1), care, însă, a fost înlăturată în cadrul primului ciclu procesual. În schimb, în prezentul demers judiciar, recurenţii nu au formulat critici în privinţa soluţiei instanţei de apel referitoare la respingerea cererii de despăgubiri materiale şi morale ca urmare a neîntrunirii condiţiilor impuse de art. 504 alin. (2) C. proc. pen. sub argumentaţia că, pretinsa măsură preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea pe o durată de 30 de zile nu a fost dispusă în privinţa reclamantului V.V. şi a defunctului R.G., ci faţă de o terţă persoană în privinţa căreia a fost pronunţată Decizia civilă nr. 9.831/2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, depusă ca practică judiciară la dosarul cauzei.

Apărarea intimatului Statul român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care reiterează excepţia lipsei calităţii procesuale active a recurenţilor-reclamanţi R.G., R.M., R.L., R.A. şi F.M., moştenitori al defunctului R.G., urmează a fi înlăturată. Înalta Curte va are în vedere, pe de o parte, că reiterarea excepţiei este superfuă şi lipsită de interes, în acest stadiu procesual, câtă vreme excepţia invocată a fost admisă de instanţa de apel în privinţa reclamanţilor R.G., R.L., R.A. şi F.M. Sub acest aspect, instanţa de apel a avut în vedere faptul că, aceştia, în calitate de descendenţi ai defunctului R.G., erau majori la data intervenirii decesului autorului lor, nefiind probat în cauză că, la acea dată, se aflau în întreţinerea acestui. Soluţia astfel pronunţată nu a fost criticată prin intermediul prezentului demers judiciar de către persoanele interesate, astfel încât modul de soluţionare a acestei excepţii în privinţa respectivilor reclamanţi, a intrat în autoritatea de lucru judecat şi nu mai poate fi reanalizată. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei R.M., în mod corect instanţa de apel a înlăturat apărarea axată pe acest considerent în raport de conţinutul normei înscrisă în art. 506 alin. (1) C. proc. pen., coroborat cu art. 86 alin. (1) şi art. 41 alin. (1) C. fam. Din perspectiva tehnicii judiciare folosite, instanţa de apel a procedat corect la suplinirea motivării hotărârii fondului atât timp cât, în urma controlului judiciar exercitat, s-a constatat că soluţia de respingere a acţiunii în angajarea răspunderii statului în temeiul dispoziţiilor art. 504 C. proc. pen. este corectă, complinirea motivării hotărârii fiind impusă de apărările formulate şi verificările impuse ca efect al deciziei de casare.

Cât priveşte verificare incidenţei în cauză a temeiului juridic axat pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., apărarea intimatului este pertinentă, întrucât nu mai pot face obiect de analiză, atât timp cât, angajarea răspunderii statului, întemeiată pe dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ. a intrat în puterea de lucru judecat, chestiunea fiind dezlegată de instanţa supremă, prin decizia de casare, prin care a statuat irevocabil în sensul că "în condiţiile în care răspunderea statului pentru erori judiciare este strict reglementată de dispoziţiile legale incidente (...), nu se justifică apelarea la dispoziţiile dreptului comun în materia răspunderii civile delictuale, care impun o analiză din perspectiva altor elemente şi care sunt înlăturate în aplicarea principiului specialibus generalibus derogant".

În consecinţă, constatându-se că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale ce guvernează materia, Înalta Curte va constata netemeinicia motivelor de recurs, circumscrise articolului 304 pct. 9 C. proc. civ., drept pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. împotriva Deciziei civile nr. 102/2013-A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, Secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii V.V., R.M., R.L., R.A., R.G. şi F.M. împotriva Deciziei civile nr. 102/2013-A din 20 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 1663/2014. Civil. Revendicare imobiliară....  ICCJ. Decizia nr. 1667/2014. Civil. Expropriere. Recurs →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1666/2014. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs