ICCJ. Decizia nr. 1668/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1668/2014
Dosar nr. 27808/3/2009
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
La data de 26 iunie 2009, reclamanta Parohia Biserica "Sf. G.N." a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, solicitând instanţei să constate că a dobândit, prin prescripţia achizitivă de lungă durată (uzucapiune) dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafaţă de 9.471 mp şi prin accesiune dreptul de proprietate asupra imobilelor construite (biserica lăcaş de cult şi casa parohială, compusă din parter şi etaj, având în total 5 camere şi dependinţe), casa parohială fiind situată în Bucureşti, str. C.V., sectorul 3, iar Biserica în Bucureşti, B-dul I.C.B., sectorul 3. Nu a solicitat cheltuieli de judecată.
La termenul de judecată din 25 mai 2010, instanţa a încuviinţat reclamantei proba cu înscrisuri, expertiză topografică şi construcţii, considerându-le utile în soluţionarea cauzei.
Învestit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin Decizia civilă nr. 1.849 din 27 octombrie 2011 a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată de reclamanta Parohia "Sf. G.N.".
Pentru a hotărî astfel, analizând probele administrate în cauză instanţa a reţinut că nu s-a făcut dovada exercitării unei posesii utile, publice şi sub nume de proprietar de către reclamantă.
Astfel, în procesul-verbal de carte funciară nr. 27692/1940 apare menţionat un teren în suprafaţă de 9.471 mp situat în B-dul Regele A. I nr. 1, însă dreptul de proprietate aparţine Statului, nicidecum Parohiei "Sf. G.N.".
Din adresa nr. 963006/6032 din 20 decembrie 2010 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti a rezultat că, potrivit planului topografic ediţia 1940, imobilul în litigiu figura cu nr. 1 pe strada Sf. G.N. şi cu nr. 21 pe B-dul R.A. (actual B-dul I.C.B.).
Conform aceleiaşi adrese, secţiuni din imobilul înscris în cartea funciară din anul 1940, cu procesul verbal nr. 27692/1940 au fost înscrise în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986, cu adresele Str. C.V., sector 3, posesor de parcelă, la data întocmirii evidenţelor, Departamentul cultelor, şi nu Parohia "Sf. G.N.".
Aşa fiind, nu s-a reţinut exercitarea unei posesii sub nume de proprietar de către reclamantă.
Instanţa nu a reţinut ca fiind relevantă, pe aspectul posesiei, adresa privind istoricul de rol fiscal, deoarece din aceasta rezultă că din anul 1952 şi până în prezent la rolul fiscal al imobilului situat în Bucureşti, Str. C.V., sector 3 figurează impusă Parohia Sf. G.N. cu teren în suprafaţă de 161 mp (nicidecum 9.471 mp) şi construcţie, fără a deţine acte de proprietate la dosarul fiscal, iar acest înscris nu se coroborează cu celelalte probe administrate în cauză.
Nici expertizele efectuate în cauză nu au fost reţinute ca fiind relevante datorită concluziilor contradictorii.
Astfel, expertul N.H. a identificat la adresa din Bucureşti, B-dul I.C.B., sector 3, o suprafaţă totală de 11.103 mp de teren, în timp ce expertul A.I. a identificat o suprafaţă totală de 9.611 mp.
Prima instanţă a constatat că nu sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 492 C. civ. care prezumă că orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului sunt făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale sale.
Cu privire la biserică şi la terenul pe care aceasta este construită, instanţa a reţinut că, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, aceasta este monument de interes public şi aparţine domeniului public al Municipiului Bucureşti, astfel încât nu se poate uzucapa, în acest sens fiind dispoziţiile art. 3 alin. (4) coroborat cu art. 11 alin. (1) lit. c) (în vigoare la momentul introducerii acţiunii) din Legea nr. 213/1998 şi cu anexa III pct. 7 din aceeaşi lege.
Referitor la casa parohială instanţa a constatat, de asemenea, că nu poate opera accesiunea, deoarece reclamanta nu este proprietară a terenului pe care aceasta este construită.
Împotriva deciziei tribunalului a declarat apel reclamanta Parohia "Sf. G.N." formulând următoarele critici:
În mod greşit, cu privire la teren, prima instanţă a reţinut că nu s-a făcut dovada exercitării unei posesii publice sub nume de proprietar, invocând că în procesul-verbal de CF nr. 27692/1940 apare menţionat terenul în suprafaţă de 9471 mp, situat pe B-dul R.A. nr. 1, însă dreptul de proprietate aparţine Statului.
A arătat că această susţinere a instanţei este inexactă, la rubrica adresa - Regele A. I este tăiat/barat, fiind scris C.B., iar la rubrica aparţinând, cuvântul Statul este tăiat/barat şi menţionată Parohia Ortodoxă Română Sf. G.N.
În acest document de CF se menţionează că preotul paroh a solicitat înscrierea în CF a dreptului de proprietate asupra imobilului compus din teren în suprafaţă de 9471 mp şi Biserica Ortodoxă Română Sf. G.N. şi casa parohială compusă din parter, etaj, din 5 camere şi dependinţe, în baza posesiunii şi cu titlu de prescripţie lungă, ctitorie a lui C.B., liber de sarcini. Casa Parohială a fost construită de către Primăria Municipiului Bucureşti în baza tranzacţiei dintre părţi, aprobată de Consiliul Comunal prin Decizia nr. 25316/3806A din 5 august 1936 (publicată în Monitorul Comunal nr. 47/1936, şi în care se precizează că tranzacţia nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii) şi a aprobării Mitropoliei nr. 9337/1936.
Dacă instanţa studia cu atenţie materialul probator ar fi observat că tranzacţia dintre Primărie şi Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită lărgirea trotuarelor stradale şi amenajarea pe terenul Bisericii a unei Grădini Publice, iar Primăria se obliga să construiască în compensare casa parohială şi că această tranzacţie nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului (Proces-verbal de şedinţă al Consiliului General al Primăriei din 5 august 1936/25024/3275A publicat şi în Monitorul Comunal şi adresa Primăriei către Parohie nr. 11435/1677 A din 4 aprilie 1936). Casa parohială a fost construită de Primărie pentru Biserică, cu aprobarea Comisiei Monumentelor Istorice - adresa nr. 53 din 13 februarie 1937 şi a fost recepţionată conform Procesului-verbal de recepţie definitivă din 16 aprilie 1938.
Istoricul de rol fiscal a fost considerat de instanţă ca nerelevant, însă acesta dovedeşte posesia. Acest istoric, ce începe în anul 1952 era efectuat sub un regim ce nu era interesat în apărarea proprietăţii, mai ales că tot ce se afla în proprietate bisericească era scutită de taxe şi impozite şi are legătură cu celelalte probe administrate.
Reclamanta a invocat adresa Primăriei municipiului Bucureşti nr. 963006/6032 din 20 decembrie 2010, în baza căreia tribunalul nu a reţinut posesia sub nume de proprietar, pentru că în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti, o secţiune din imobilul înscris în CF 27692/1940 (prin care se transcria dreptul de proprietate) cu adresa str. C.V. nr. 6 apărea în posesia Departamentului Cultelor şi nu al Parohiei, or, aceste date nu sunt relevante pentru dovedirea posesiei publice şi netulburate, mai mult, consideră că expertizele efectuate în cauză (topo şi construcţii) nu sunt relevante, având concluzii contradictorii, dar nu a dispus ca experţii să dea explicaţiile necesare soluţionării nelămuririlor.
A arătat că Departamentul Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce aparţin Bisericii Ortodoxe Române, ci de apărător al patrimoniului cultural şi al monumentelor istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii "Sf. G.N.". Legea nr. 422/2001 reglementează regimul şi modul de protejare al Monumentelor Istorice, iar imobilul aparţinând Parohiei Biserica "Sf. G.N." este cuprins în patrimoniul cultural pe lista Monumentelor Istorice, dar nu aparţine domeniului public al Primăriei municipiului Bucureşti, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile din Legea nr. 213/1998 nu sunt aplicabile.
Considerând că nu sunt îndeplinite condiţiile uzucapiunii, instanţa a constatat că nu sunt incidente nici dispoziţiile art. 492 C. civ., soluţie ce s-a bazat pe interpretarea greşită a probelor administrate şi aflate la dosar.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 165 A din 8 mai 2013 a admis apelul reclamantei, a schimbat sentinţa apelată în sensul că a admis în parte acţiunea şi a constatat că reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiei şi terenului în suprafaţă de 191 mp prin uzucapiune de lungă durată.
Prin încheierea de şedinţă din 24 octombrie 2012 instanţa de apel i-a încuviinţat reclamantei proba testimonială şi cu înscrisuri.
Curtea a constatat că cererea de chemare în judecată a fost formulată pentru a se recunoaşte dreptul de proprietate al reclamantei asupra terenului şi construcţiilor ce face obiectul cererii de chemare în judecată şi pentru a i se constitui un titlu de proprietate asupra acestora, cu toate că nu s-a făcut dovada existenţei vreunei tulburări provocate de către pârât.
Documentele invocate de către reclamantă, respectiv procesul-verbal încheiat la data de 5 august 1936, nu fac dovada dreptului de proprietate al reclamantei, în caz contrar acţiunea ar fi lipsită de interes.
Pentru a putea opera prescripţia de 30 de ani prevăzută de dispoziţiile art. 1890 şi următoarele C. civ., reclamanta trebuia să facă dovada posesiei de lungă durată pe o perioadă de 30 de ani, să fi exercitat o posesie utilă şi neviciată şi sub nume de proprietar.
Posesia utilă neviciată şi sub nume de proprietar trebuie să fie continuă, neîntreruptă pentru a putea opera dispoziţiile art. 1890 C. civ. şi pentru a se constata că nu i se poate opune vreun titlu, chiar dacă posesia este de rea-credinţă.
Documentele depuse la dosar relevă faptul că, grădina bisericii a fost în stăpânirea Bisericii Patriarhale a Ctitoriei Brâncoveneşti "Sf. G.N.", până în anul 1938.
Potrivit înscrisurilor aflate la dosar, rezultă că Biserica Parohială "Sf. G.N." a fost construită între anii 1705 - 1706 de către Patriarhul D. cu ajutorul bănesc al lui C.B. Biserica a ars în incendiul din anul 1718 şi a fost reparată, iar turlele bisericii au fost dărâmate în anul 1802, fiind refăcută fără turle. Ulterior, a fost refăcută în anul 1804, când a ars în urma unui incendiu.
Conform acestui înscris încheiat la data de 14 martie 1964 de către Direcţia Monumentelor Istorice Biserica "Sf. G.N." este situată în Piaţa 1848 şi are destinaţia de Biserică parohială.
Prin hotărârea Consiliului de Miniştrii a Republicii Populare Române de la 23 iunie 1955, Biserica "Sf. G.N." situată în Piaţa 1848 a fost declarată monument de cultură, fiind cuprinsă în lista monumentelor de cultură şi a monumentelor arheologice, de arhitectură, de artă plastică şi istorice.
De asemenea, în această listă a fost cuprinsă şi Casa Parohială a Bisericii Răzvan situată în C.V. şi figurând pe această stradă, se presupune că este vorba de casa parohială a Bisericii "Sf. G.N.".
Din înscrisul aflat la dosar şi emis de Direcţia Impozite şi Taxe a Sectorului 3 Bucureşti, a rezultat că Parohia Bisericii "Sf. G.N." figurează pe rolul fiscal aflat pe str. C.V. nr. 6, sector 3 din anul 1953, pentru construcţie şi teren în suprafaţă de 191 mp.
Deschiderea rolului fiscal a fost efectuată în baza declaraţiilor de impunere şi a proceselor-verbale de impune fără a fi deţinute acte de proprietate la dosarul fiscal.
Curtea a stabilit că, din istoricul existent, rezultă că ctitoria domnitorului C.B. a suportat modificări şi reconstituiri începând cu anul 1718, nemaiavând forma iniţială şi existând completări ale construcţiei cu pridvorul, care este de dată mai recentă, iar din aceleaşi înscrisuri rezultă că a fost amenajată grădina de către municipalitatea capitalei, după incendiul din 1847.
Din aceste probatorii, a constatat curtea de apel, nu reiese faptul că Parohia "Sf. G.N." a primit de la C.B. şi grădina înconjurătoare împreună cu biserica edificată între anii 1705 - 1706, care a fost sfinţită în anul 1707 la data de 29 iunie.
Înscrisul invocat de către apelanta-reclamantă şi aflat la dosar, poate demonstra că Biserica a avut o posesie utilă până în anul 1937, dar de la această dată nu reiese faptul că imobilul teren a fost în stăpânirea bisericii parohiale, existând dovada deschiderii rolului fiscal începând cu anul 1952 pentru suprafaţa de 191 mp teren.
Din raportul de expertiză existent în cauză rezultă că Biserica "Sf. G.N." este o construcţie clasificată monument istoric ce datează din Secolul al XVI-lea şi care a fost reconstituită şi restaurată succesiv, în urma incendiilor şi cutremurelor suportate, casa parohială fiind o construcţie cu destinaţie de locuinţă individuală realizată în anul 1923, iar cancelaria este o construcţie realizată în anul 2000, ce are numai parter.
Curtea a constatat că asupra suprafeţei de 191 mp, situată în str. C.V. nr. 6, sector 3, Parohia "Sf. G.N." a efectuat o posesie utilă, neviciată şi sub nume de proprietar începând cu anul 1952, fiind îndeplinite dispoziţiile art. 1890 C. civ. în sensul că această posesie a fost efectuată timp de 30 de ani, situaţie în care a constatat că reclamanta a dobândit prin uzucapiune dreptul de proprietate asupra acestei suprafeţe de teren şi asupra construcţiilor edificate pe aceasta prin accesiune.
Cu privire la restul suprafeţei de teren situată în B-dul I.C.B., sector 3, Curtea a reţinut că nu a fost îndeplinită condiţia existenţei unei posesii utile, neviciate şi sub nume de proprietar timp de 30 de ani, acest teren având destinaţia de grădină publică, care a fost îngrijită de către Primăria Municipiului Bucureşti şi anterior anului 1948, chiar dacă era în stăpânirea Parohiei.
Imobilul de la această adresă a fost cuprins în planul topografic din anul 1940 şi figura cu nr. 1 pe str. Sf. G.N. şi cu nr. 21 pe B-dul Regele A. I, care în prezent este actualul Bd. I.C.B., conform procesului de Carte Funciară nr. 27692/1940.
Secţiuni din Cartea funciară din anul 1940 au fost înscrise în evidenţele cadastrale ale oraşului Bucureşti din anul 1986, figurând în str. C.V. nr. 6, sector 3 suprafaţa de teren de 230 mp din care 127 mp construcţie cu două nivele, ca proprietate religioasă, categoria de folosinţă culte, cu posesor de parcela la data întocmirii evidenţelor Departamentului Cultelor.
Pentru această suprafaţa de 191 mp teren, apelanta-reclamantă a efectuat o posesie utilă şi sub nume de proprietar începând cu anul 1952, fiind împlinit termenul de 30 de ani prevăzut de dispoziţiile art. 1890 C. civ., până la această dată.
Curtea a constatat că, după anul 1940, reclamanta nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar până în anul 1952, când a fost înregistrată la administraţia financiară cu suprafaţa de 191 mp şi a exercitat o posesie sub nume de proprietar asupra acesteia, astfel cum rezultă din înscrisul existent la dosar şi emis de către Direcţia Impozite şi Taxe Locale a Sectorului 3 al Municipiul Bucureşti, la data de 21 februarie 2013.
Reclamanta a fost înregistrată pe rolul fiscal al imobilului situat în str. C.V. nr. 6, începând cu anul 2011 pentru construcţii şi teren în suprafaţă de 9464 mp în temeiul declaraţiilor de impunere şi proceselor-verbale, dată de la care se prezumă că înţelege să exercite o posesie sub nume de proprietar.
Nefiind îndeplinită condiţia posesiei utile, neviciate şi sub nume de proprietar timp de 30 de ani, Curtea a constatat că cererea formulată de către reclamantă este întemeiată numai în parte, fiind îndeplinite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafaţa de 191 mp teren situat în str. C.V. nr. 6, precum şi a construcţiilor existente pe acesta.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta Parohia Sf. G.N. şi pârâtul Municipiul Bucureşti.
Reclamanta a invocat ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. şi a dezvoltat următoarele critici:
Instanţele de fond au fost confuze în ceea ce priveşte identificarea imobilului - teren şi construcţii - şi au interpretat greşit dispoziţiile ce reglementează uzucapiunea.
Astfel, suprafaţa totală de teren de 9611 mp aflată în posesia reclamantei, ce constituie obiectul litigiului, figurează în evidenţele oficiale cu trei numere poştale, respectiv suprafaţa de 230 mp pe care se află construită casa parohială cu număr poştal 6 pe strada C.V., suprafaţa de 565 mp pe strada C.V. nr. 6A şi suprafaţa de 8816 mp pe care este construită biserica-locaş de cult pe strada I.C.B. nr. 27, sector 3.
O altă critică, referitoare tot la neclarificarea deplină a situaţiei de fapt, este aceea că instanţa de apel nu s-a pronunţat pe cererea de eroare materială susţinută la termenul din 20 martie 2013 cu privire la adresa poştală la care figurează construcţia lăcaş de cult.
Susţine că a arătat că Biserica Sf. G.N. - lăcaşul de cult - este situată şi are adresa poştală în Bucureşti, bulevardul I.C.B. nr. 27, sector 3 şi nu în bulevardul I.C.B. nr. 49, cum greşit a reţinut prima instanţă.
Or, uzucapiunea, ca instituţie juridică îndeplineşte o funcţie de clarificarea a unor situaţii juridice, deoarece, având ca efect naşterea dreptului de proprietate al posesorului unui imobil, transformă o aparenţă îndelungată într-un raport juridic de proprietate cert şi indiscutabil.
În mod greşit instanţa de apel a făcut aplicarea art. 1890 C. civ. numai pentru suprafaţa de 191 mp, întrucât din probatoriul administrat rezultă, susţine recurenta, că a exercitat o posesie utilă, neviciată şi sub nume de proprietar asupra întregii suprafeţe de 9611 mp teren, suprafaţă delimitată şi împrejmuită şi faţă de care recurenta a exercitat acte materiale de stăpânire ca un adevărat proprietar, aşa cum reiese din declaraţiile martorilor.
O altă critică este aceea că în mod greşit instanţa de apel a stabilit că grădina Bisericii este o grădină publică.
Din probatoriul administrat a rezultat că posesiunea a fost exercitată doar de recurentă, continuă mai mult de 30 de ani, fiind de notorietate că această suprafaţă de teren aparţine Bisericii, iar din anul 1945 curtea lăcaşului de cult este împrejmuită.
Faptul că Biserica este în serviciul comunităţii nu înseamnă că posesia exercitată de parohie nu este utilă, neviciată şi sub nume de proprietar.
Critică şi faptul că în mod greşit instanţa de apel a constatat că grădina Bisericii a fost în stăpânirea Parohiei până în anul 1938, ignorând procesul verbal de CF nr. 27692 din 23 ianuarie 1940 din care rezulta că aceasta are în posesie suprafaţa de 9471 mp teren, act din care rezultă continuitatea, publicitatea şi exclusivitatea posesiei.
Instanţa de apel a stabilit în mod greşit că după incendiul din 1847 terenul din jurul Bisericii Sf. G. a fost amenajat de către municipalitate drept grădină, atât timp cât în anul 1940 Parohia a înscris posesia acestui teren în cartea funciară, declarând că îl posedă cu titlu de prescripţie lungă.
Recurenta-pârâtă arată că există acte din care rezultă că pârâtul recunoaşte expres stăpânirea exercitată de Parohie asupra terenului în litigiu. Tranzacţia dintre Primăria municipiului Bucureşti şi Parohie avea ca scop principal ca Biserica să permită lărgirea trotuarelor stradale, iar Primăria se obliga să construiască în compensare casa parohială şi, totodată, stabilea că această tranzacţie nu afectează dreptul de proprietate al Bisericii asupra terenului.
În mod greşit instanţa de apel a reţinut că secţiuni din imobilul în litigiu au fost în posesia Departamentului Cultelor.
Departamentul Cultelor nu avea calitatea de a fi proprietar al bunurilor ce aparţin Bisericii Ortodoxe Române ci de apărător al patrimoniului cultural şi al monumentelor istorice, deci nu avea cum să tulbure posesia Bisericii Sf. G.N.
Legea nr. 422/2001 reglementează regimul şi modul de protejare al Monumentelor Istorice, iar imobilul aparţinând Parohiei Biserica Sf. G.N., deşi este cuprins în patrimoniul cultural, nu aparţine domeniului public al Primăriei municipiului Bucureşti, neexistând dovezi în acest sens, astfel că prevederile Legii nr. 213/1998 nu sunt aplicabile în speţă.
Pârâtul municipiul Bucureşti a criticat decizia atacată din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. dezvoltând consideraţii teoretice asupra condiţiilor prescripţiei achizitive de 30 de ani şi criticând, în esenţă, faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile cumulative pentru a uzucapa, reclamanta necomportându-se ca un adevărat proprietar şi neexercitând o posesie publică.
A arătat că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că în raport de capătul de cerere privind dreptul de accesiune asupra construcţiei trebuie să figureze ca pârât Municipiul Bucureşti, parte ce nu are calitate procesuală pasivă, neavând raport juridic cu reclamanta, nefiind nici proprietarul materialelor şi nici cel care a ridicat construcţia cu materiale proprii.
Prin întâmpinare, recurenta-reclamantă a combătut criticile formulate de recurentul-pârât şi a solicitat respingerea recursului acestuia, ca nefondat.
A solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului, iar, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.
La termenul de judecată din data de 16 ianuarie 2014, Înalta Curte a constatat că recurentul-pârât datorează taxă judiciară de timbru în recurs în cuantum de 24356,68 RON şi timbru judiciar de 5 RON, sens în care recurentul a fost citat cu această menţiune.
La termenul de judecată din data de 27 martie 2014, Înalta Curte a luat act că recurentul pârât Municipiul Bucureşti nu şi-a îndeplinit obligaţia de a timbra recursul, sancţiunea pentru neplată fiind, în condiţiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, anularea cererii.
La termenul de judecată din data de 29 mai 2014, Înalta Curte a rămas în pronunţare pe excepţia nulităţii recursului pârâtului, pentru neîndeplinirea obligaţiei de timbrare, şi pe fondul recursului reclamantei.
Analiza instanţei de recurs.
Recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General se constată a fi nul pentru următoarele considerente:
Prin art. 1 din Legea nr. 146/1997, aşa cum a fost modificată, a fost statuat principiul potrivit căruia acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti sunt supuse taxelor judiciare de timbru prevăzute de acest act normativ, taxe datorate atât de persoanele fizice cât şi de persoanele juridice şi care se plătesc anticipat sau, în mod excepţional, până la termenul stabilit de instanţă.
Potrivit prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997 şi art. 30 din Normele de aplicare ale a acestui act normativ, alături de art. 9 din O.G. nr. 32 din 18 august 1995 privind timbrul judiciar, în cazul în care partea nu achită taxa judiciară de timbru şi timbrul judiciar datorate, cererea părţii se anulează ca netimbrată.
Instanţa de judecată controlează, din oficiu, cuantumul taxei judiciare de timbru, obligând partea să plătească valoarea acesteia, fie în cuantum fix, în cazul cererilor neevaluabile în bani, fie în cuantumul stabilit în funcţie de valoarea obiectului cererii, în situaţia cererilor evaluabile în bani.
Prin urmare, neîndeplinirea obligaţiei de plată a taxei de timbru conduce la un fine de neprimire, fiind o excepţie de ordine publică ce poate fi ridicată şi de instanţă din oficiu, cu întâietate faţă de altele.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, pentru termenul de judecată din data de 27 martie 2014, recurentului-pârât i s-a pus în vedere să timbreze, fiind legal citat pentru acest termen, cu menţiunea de a taxă judiciară de timbru în recurs în cuantum de 24356,68 RON şi timbru judiciar de 5 RON, potrivit dovezii de îndeplinire a procedurii de citare aflate de la dosar recurs, care îndeplineşte toate condiţiile de validitate prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 100 alin. (3) C. proc. civ., iar recurentul nu s-a conformat obligaţiei legale de timbrare, nedepunând la dosar dovada plăţii taxei judiciare de timbru.
Neîndeplinirea acestei obligaţii se sancţionează cu anularea acţiunii sau cererii, în conformitate cu art. 20 alin. (2) din Legea nr. 146/1997 cu modificările ulterioare, dispoziţii incidente şi în cazul neaplicării timbrului judiciar, conform art. 9 din O.G. nr. 32/1995.
Cum recurentul nu s-a conformat obligaţiei de timbrare, procedural comunicată, pe cale de consecinţă, făcând aplicarea dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, ca netimbrat, devenind inutilă analiza criticilor formulate de această parte.
Recursul formulat de reclamanta Parohia Sf. G.N. este fondat în limitele şi pentru considerentele ce succed:
Cu privire la încadrarea în drept a recursului, este de observat că motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocate numai formal, nefiind dezvoltate critici de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează.
Reclamanta contestă modul în care instanţa a interpretat şi aplicat la speţă prevederile dispoziţiile art. 1837 şi urm. C. civ. - 1865, ceea ce atrage încadrarea recursului în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din a căror perspectivă va fi analizat în continuare, demers care va lăsa necercetate aspectele legate de modul de interpretare a probelor, atribut al instanţelor de fond.
Potrivit art. 1847 C. civil "Ca să se poată prescrie, se cere o posesie continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar".
Uzucapiunea este mijlocul originar de dobândire a dreptului de proprietate prin care se constituie dreptul de proprietate în patrimoniul posesorului unui lucru, ca urmare a unui fapt juridic complex, constând în exercitarea posesiei asupra lucrului în termenul şi în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit art. 1890 C. civ. uzucapiunea de 30 de ani operează indiferent de atitudinea proprietarului, important fiind ca cel ce o invocă să exercite o posesie utilă pe această perioadă de timp, fără a fi obligat a produce vreun titlu şi fără să i se poată opune reaua-credinţă.
Ca efect al uzucapiunii, uzucapantul va fi considerat ca proprietar nu din momentul împlinirii termenului legal al prescripţiei achizitive ci din momentul în care a intrat în posesia lucrului, uzucapiunea producând efecte retroactive.
Posesia constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt de către o persoană asupra unui bun cu intenţia şi voinţa de a se comporta faţă de toţi ceilalţi ca un proprietar.
Astfel, pentru existenţa unei posesii în condiţiile art. 1847 C. civ. este necesar ca cel ce tinde să uzucapeze să dovedească întrunirea elementului material corpus cu cel intenţional animus.
Elementul material constă în totalitatea faptelor materiale, de stăpânire şi folosinţă, executate direct asupra bunului, în timp ce elementul intenţional constă în intenţia sau voinţa celui care posedă de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar şi se dobândeşte numai în momentul în care cel care are detenţiunea materială a bunului îşi manifestă intenţia de păstra lucrul pentru sine, săvârşind acte pe care numai proprietarul le-ar putea face, care să nu lase vreo îndoială asupra caracterului lor.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, curtea de apel, deşi a constatat că reclamanta a deţinut/stăpânit restul suprafeţei de teren (neindividualizată), situată în bulevardul I.C.B. sector 3 Bucureşti a stabilit că nu a fost îndeplinită condiţia unei posesii utile, neviciate şi sub nume de proprietar timp de 30 ani, terenul fiind îngrijit de pârât şi nefiind îndeplinită de către reclamantă obligaţia corelativă dreptului afirmat şi anume plata taxelor şi impozitelor aferente acestui teren.
Instanţa de apel a considerat că reclamanta a făcut dovada dreptului pretins numai pentru suprafaţa de 191 mp teren pentru care a plătit impozit la administraţia financiară.
Achitarea taxelor şi impozitelor locale pentru terenul deţinut reprezintă, însă, doar unul şi nu singurul dintre aspectele ce pot demonstra elementul psihologic al posesiei, intenţia reclamantei de a poseda sub nume de proprietar şi caracterul neechivoc al posesiei putându-se deduce din administrarea coroborată a mai multor probe, inclusiv declaraţii de martori, expertize, prezumţii, documente privind înregistrările de carte funciară, alte înscrisuri de care reclamanta a înţeles să se folosească în dovedirea pretenţiilor sale.
Din această perspectivă critica reclamantei este fondată, întrucât ea avea a dovedi doar că a exercitat pe durata termenului de 30 de ani, prevăzută de norma legală, o posesie veritabilă şi neviciată, revenind pârâtului să dovedească viciile care ar împiedica-o să fie utilă.
Or, atât timp cât pârâtul nu a făcut dovada vreunui act de tulburare a posesiei sau de întrerupere, nu a invocat şi/sau dovedit ca bunul aparţine domeniului public, instanţa în mod greşit a apreciat că neîndeplinirea obligaţiilor fiscale pentru întreaga suprafaţă de teren denotă îndeplinirea condiţiilor dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune numai pentru suprafaţa de teren de 191 mp situat în strada C.V. nr. 6, precum şi a construcţiilor existente pe acesta.
Faptul plăţii impozitului pentru terenul în litigiu nu poate fi apreciat ca o condiţie sine qua non a existenţei elementelor animus şi corpus cerute de lege, câta vreme omisiunea înregistrării în evidenţele fiscale poate fi generată nu în mod obligatoriu de lipsa elementul psihologic al posesiei, ci de o imposibilitate de a formula declaraţia de impunere pentru întreaga suprafaţă de teren.
Pe linia acestui raţionament juridic, impozitul pe teren este o obligaţie fiscală ce incumbă proprietarului bunului, dar nerealizarea unei astfel de plăţi nu poate paraliza, prin ea însăşi, acţiunea în dobândirea dreptului de proprietate prin efectul uzucapiunii, o astfel de atitudine putând atrage pentru proprietar doar o sancţiune prin mijloacele reglementate de C. fisc.
Pe de altă parte, dovada actelor materiale de stăpânire efectivă a terenului şi în condiţiile prevăzute de lege ce reflectă intenţia reclamantei de a stăpâni terenul în suprafaţă de 191 mp nu poate conduce la ideea că aceasta nu a dorit să se manifeste ca proprietar pentru întreaga suprafaţă de teren, atât timp cât nu există o delimitare a acestei parcele impozitate fiscal de restul terenului pe care îl posedă reclamanta. Cât timp imobilul teren formează o singură unitate, un ansamblu unitar, aspect necontrazis de părţi sau experţi, instanţa de apel trebuia să verifice, pe bază de probe, dacă reclamanta exercită acelaşi fel de posesie cu privire la întregul bun.
Totodată, deşi instanţa de apel a încuviinţat şi administrat probe, respectiv înscrisuri şi dovada cu martori, Curtea nu le-a analizat şi nu a argumentat de ce a înlăturat aceste dovezi sau de ce a considerat că acestea nu sunt hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, limitându-se şi reţinând doar proba vizând plata impozitului pe imobilul în suprafaţă de 191 mp.
În acest context al analizei, se constată că această suprafaţă de teren (191 mp, din care potrivit înscrisului de la dosar apare ca fiind ocupată suprafaţa de 124,85 mp), nu a fost delimitată şi individualizată, cele două expertize efectuate în primă instanţă fiind contradictorii, în sensul că prin raportul expertului N.H. bunul în litigiu s-a identificat ca având o suprafaţă totală de 11.103 mp din care 634 mp aferent bisericii, 128 mp teren pe care este construită casa parohială şi cancelaria şi 10.361 mp curte, iar prin raportul de expertiză A.I. s-a identificat suprafaţa terenului ca fiind de 9611 mp, imobil situat cu o latură la adresa poştală din bulevardul I.C.B. nr. 49 şi o latura la adresa poştală din strada C.V. nr. 6.
De altfel, instanţele de fond nu au cercetat susţinerile reclamantei în prima instanţă şi în apel privitoare la faptul că lăcaşurile de cult aparţinând cultelor religioase şi clădirile clasate ca monumente istorice (reclamanta întrunind ambele calităţi, fiind clasificată şi protejată ca monument istoric reprezentativ pentru patrimoniul cultural local) nu datorează impozit pe clădiri (art. 250 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal completată şi modificată de Ordonanţa de Guvern nr. 30/2011), context în care nu ar putea fi valorificat doar argumentul istoricului fiscal.
Pe acest aspect criticile reclamantei sunt, de asemenea, fondate şi fac aplicabil cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Lămurirea acestor aspecte este importantă pentru a se stabili întinderea dreptului pretins şi întrucât sunt necesare verificări incompatibile cu judecata în recurs, se impune admiterea recursului reclamantei, casarea deciziei şi trimiterea cauzei pentru rejudecare la aceeaşi instanţă, care va avea în vedere şi celelalte critici formulate de acesta.
Modalitatea de redactare a deciziei face imposibilă exercitarea controlului judiciar, deoarece lasă neelucidate elementele de fapt ale pricinii.
Întrucât, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte hotărăşte asupra fondului pricinii numai atunci când împrejurările de fapt sunt pe deplin stabilite, faţă de cele menţionate anterior, recursul va fi admis iar decizia va fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
La reluarea judecăţii, instanţa va avea în vedere analiza tuturor criticilor ce au învestit-o, astfel încât hotărârea acesteia să conţină, într-o argumentare punctuală, motivele de fapt şi de drept care să justifice soluţia şi determinarea exactă a situaţiei de fapt.
În rejudecare, instanţa de apel va clarifica situaţia de fapt prin coroborarea materialului probator administrat şi eventual suplimentarea acestuia, date fiind adresele contradictorii ale pârâtului cu privire la identificarea imobilului supus impozitării, concluziile contradictorii ale expertizelor efectuate în cauză cu privire la identificarea suprafeţei totale de teren pentru care se invocă prescripţia achizitivă şi faptul că singura apărare a pârâtului este aceea că reclamantei îi lipseşte elementul intenţional al stăpânirii bunului pentru sine prin neplata impozitului timp de 30 de ani pentru întreaga suprafaţă ce face obiectul cererii de faţă.
În acest sens, Înalta Curte apreciază că nu s-a făcut dovada apartenenţei imobilului în litigiu la domeniul public al statului, neexistând o hotărâre a Consiliului General al municipiului Bucureşti prin care imobilul în litigiu să fie trecut în domeniul public, apartenenţă ce ar fi împiedicat dobândirea dreptului de proprietate asupra imobilului prin prescripţie achizitivă, astfel încât, acest teren este susceptibil de posesia cerută de lege pentru a uzucapa şi, în considerarea argumentelor deja expuse, poate face obiectul unei acţiuni în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin prescripţie achizitivă, urmând ca instanţa de trimitere să verifice, în procedură judiciară, calităţile, durata acestei posesii şi întinderea bunului asupra căreia a fost exercitată, în raport de considerentele precedente.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează, ca netimbrat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva Deciziei civile nr. 165A din 8 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Admite recursul declarat de reclamanta Parohia SF. G.N. împotriva Deciziei civile nr. 165A din 8 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia civilă recurată şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1667/2014. Civil. Expropriere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1669/2014. Civil → |
|---|
