ICCJ. Decizia nr. 1669/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1669/2014
Dosar nr. 44919/3/2010
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Deliberând, asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 21 septembrie 2010 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, sub nr. 44919/3/2010, reclamantul P.I. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.M., R.M. şi Oficiul Român pentru Adopţii, constatarea nulităţii adopţiei sale de către pârâţi şi revenirea sa la numele avut anterior adopţiei, şi anume I.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că s-a născut la data de 26 martie 1990 din căsătoria numiţilor I.M. şi I.R. De la data naşterii sale, cu excepţia unei perioade scurte de timp în care a fost instituţionalizat într-un centru de plasament, a locuit împreună cu familia sa. În perioada de instituţionalizare a cunoscut o familie de cetăţeni italieni care l-au plăcut, discutând cu directorul centrului pentru a-l adopta. La data de 24 martie 1993, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a încuviinţat adopţia sa de către pârâţi, prin Sentinţa civilă nr. nr. 193 din 24 septembrie 1993.
Reclamantul a învederat că în procesul de încuviinţare a adopţiei părinţii săi au fost induşi în eroare apreciind că toate solicitările de acte din partea pârâţilor vizau acordarea unui ajutor financiar. Acesta a constituit motivul pentru care după pronunţarea sentinţei, părinţii reclamantului s-au opus scoaterii sale din ţară.
Pe cale de consecinţă, reclamantul a rămas în ţară, în familia sa, fiind crescut de către părinţii săi naturali, astfel încât adopţia încuviinţată prin sentinţa sus menţionată a rămas fără finalitate.
Reclamantul a arătat că nu îi cunoaşte pe pârâţi, nu a fost niciodată plecat la aceştia şi nu a beneficiat de vreun ajutor din partea lor.
A susţinut că a aflat de adopţie la împlinirea vârstei de 14 ani când s-a prezentat la poliţie pentru eliberarea cărţii de identitate, neputând sa o obţină, întrucât fusese adoptat de pârâţi. Nu deţine nici în prezent documente de identitate şi se află aşadar în imposibilitatea de a-şi recunoaşte copilul născut de concubina sa, D.A. la data de 26 august 2010.
În urma demersurilor efectuate de reclamant în vederea clarificării situaţiei sale, a aflat că în locul său, folosindu-se de actele sale, a fost scos din ţară un alt copil care a fost crescut de către pârâţi.
A solicitat constatarea nulităţii adopţiei sale de către pârâţi şi revenirea la numele de familie avut anterior încuviinţării adopţiei, şi anume I.
În drept, reclamantul a invocat dispoziţiile art. 62, 63, 67 şi art. 68 din Legea nr. 273/2004, privind regimul juridic al adopţiei.
Pârâtul Oficiul Român pentru Adopţii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată, menţinerea adopţiei fiind în interesul celui adoptat.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.266 din 17 iunie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a admis cererea şi a constatat nulitatea absolută a adopţiei reclamantului P.I., născut la data de 29 martie 1990 în sectorul 3 Bucureşti, naştere înregistrată în registrul stării civile Sector 3 sub nr. 1.695 din 18 aprilie 1990, de către pârâţii P.M. şi R.M., soţi, cetăţeni italieni, domiciliaţi în Italia, adopţie încuviinţată prin Sentinţa civilă nr. 193 din 24 septembrie 1993 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. 3629/1993; redobândirea de către reclamantul adoptat a numelui de familie avut înainte de încuviinţarea adopţiei, acela de "I.".
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs P.M. şi R.M. considerând sentinţa netemeinică şi nelegală, apreciind că au fost încălcate dispoziţiile Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a practicii Curţii Europene.
Prin încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a calificat recursul pârâţilor ca fiind apel în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 11/1990.
Prin Decizia civilă nr. 318A din 9 decembrie 2013 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins, ca nefondat, apelul pârâţilor.
Instanţa de apel a reţinut că tribunalul a avut în vedere ca temei de drept dispoziţiile Legii nr. 11/1990, lege în vigoare la momentul adopţiei 24 septembrie 1993, precum şi dispoziţiile art. 8 din C.E.D.O.
Indicarea unui temei de drept greşit prin cererea de chemare în judecată, nu înlătură dreptul instanţei de a stabili ea însăşi temeiul de drept aplicabil, deoarece această operaţiune face parte din activitatea efectivă de judecată, fiind prevăzută în art. 129 C. proc. civ.
Critica referitoare la faptul că adoptatul, în prezent major, trebuia introdus în cauză şi citat pentru a-şi exprima punctul de vedere, nu a fost găsită fondată, în condiţiile în care s-a dovedit în cauză că persoana ce a făcut obiectul adopţiei este reclamantul, căruia i s-a produs o vătămare gravă a drepturilor, prin substituirea de persoană, eveniment cea a avut loc ulterior pronunţării Sentinţei civile nr. 193 din 24 septembrie 1993.
Din acest motiv, nu se poate reţine o încălcare a drepturilor procesuale şi fundamentale ale persoanei care efectiv a ajuns în Italia ulterior pronunţării sentinţei de adopţie, deoarece acea persoană nu a făcut obiectul adopţiei a cărui nulitate se cere.
În ceea ce priveşte încălcarea gravă a interesului superior al adoptatului, Curtea a constatat că această instituţie juridică este aplicabilă doar minorilor, însă în cauză persoana ce azi domiciliază în Italia şi are vârsta de 23 de ani, fiind majoră şi la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Critica referitoare la buna conduită a adoptatorilor şi la faptul că aceştia nu au dorit să fraudeze legea nu a fost primită, reţinându-se că sunt indicii temeinice privind săvârşirea unor infracţiuni de către A.M., P.M., R.M. şi AN, persoană angajată la DGASPC sectorul 5 care a intermediat adopţia, însă, după derularea anchetei penale, s-a constatat intervenită prescripţia răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite.
Curtea a constatat că nu este fondată nici critica referitoare la protecţia oferită de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi dreptul minorului care a fost scos din ţară sub identitatea de P.I. de a-şi stabili corect propria identitate.
Astfel, din întregul material probator administrat în cauză a rezultat că cel mai vătămat în drepturi este reclamantul.
Acesta nu o posedă o stare civilă, nu are niciun act de identitate, iar la rândul său nu îi poate legaliza situaţia copilului pe care îl are în prezent.
Chiar dacă lipsa oricăror acte de stare civilă şi lentoarea în clarificarea acestei situaţii le-ar fi imputabilă, nu se poate perpetua o stare de drept ce nu corespunde realităţii, în condiţiile în care substituţia de persoană nu îi este imputabilă reclamantului, acesta fiind minor la momentul în care din ţară a plecat un alt copil.
În ceea ce priveşte drepturile conferite de Convenţie şi persoanei P.I., cetăţean italian în prezent, acesta poate oricând demara o procedură de identificare a părinţilor naturali, fiind exclusiv latitudinea sa de a investi autorităţile române în acest sens.
Critica referitoare la faptul că instanţa de fond a apreciat în mod greşit că nu-şi găseşte aplicare în cauza de faţă principiul invocat de pârâţi error comunis facit ius sau principiul validităţii aparenţei de drept, care înlătură nulitatea actului juridic, nu a fost, de asemenea, primită.
În cauză, astfel cum a rezultat din probe, nu a existat o eroare comună, ci o fraudă la lege, întrucât intenţia a fost aceea de a se adopta un alt copil decât reclamantul. În plus, efectele adopţiei în ceea cel priveşte pe reclamant nu pot fi înlăturate în altă modalitate recunoscută de lege, ceea ce ar presupune ca reclamantul P.(I.)I. şi urmaşii săi să nu posede o stare civilă, împrejurare care vine în contradicţie cu art. 8 din C.E.D.O.
Nefondată a fost considerată şi critica referitoare la interpretare şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 3 şi 4 din Legea nr. 11/1990 cu privire la confirmarea C.R.A., instanţa concluzionând eronat că adopţia sa încheiat cu eludarea dispoziţiilor legale imperative.
Tribunalul a apreciat că avizul Comitetului Român pentru Adopţii (C.R.A) că înscrisul aflat la dosarul de adopţie, ataşat la prezentul dosar, nu întruneşte cerinţele legale, deoarece poartă doar menţiunea că minorul I.I. se află în evidenţele sale de la data de 4 noiembrie 1992.
Nulitatea adopţiei, ca de altfel orice fel de nulitate, se analizează la momentul încheierii actului ori anterior acestui moment, astfel încât trecerea timpului, respectiv 20 de ani de la data încheierii sale, nu are nicio relevanţă, nulitatea fiind absolută şi deci imprescriptibilă.
Nici ultima critică, referitoare la faptul că instanţa de judecată a constatat nulitatea absolută a hotărârii judecătoreşti de adopţie, chiar dacă instituţia juridică nu exista în textul Legii nr. 11/1990, la momentul 1993, nu a fost primită, întrucât în condiţiile Legii nr. 11/1990 exista instituţia nulităţii adopţiei, chiar dacă ea nu era reglementată în mod expres în lege.
Astfel, în art. 5 din Legea nr. 11/1990 se arată că instanţa soluţionează cererea pentru încuviinţarea adopţiei ..., cu respectarea condiţiilor de fond prevăzute de lege iar în art. 12 alin. (2) se menţionează că cererile de anulare sau desfacere a adopţiei urmează aceleaşi reguli de competenţă ca cele pentru încuviinţarea acesteia.
Prin urmare, şi sub reglementarea Legii nr. 11/1990 instanţele aveau competenţa de a se pronunţa asupra unor cereri de anulare a adopţiilor, cu atât mai mult cu cât erau obligate să verifice respectarea condiţiilor de fond în cererile de încuviinţare.
În ceea ce priveşte interesul superior al adoptatului acesta nu este relevant în cauză câtă vreme la momentul investirii instanţei, adoptatul era deja major, iar interesul superior, astfel cum este prevăzut de Legea nr. 273/2004 - este aplicabil minorilor.
În ceea ce priveşte dovedirea fraudei la lege, săvârşită de adoptatori, Curtea a avut în vedere materialul probator administrat în cauză şi considerentele deja expuse cu ocazia analizării celorlalte critici ale sentinţei apelate.
Împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au formulat recurs pârâţii P.M. şi R.M. invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Au reluat nemulţumirile exprimate în apel, criticând faptul că: instanţele de fond au aplicat dispoziţii legale pe care le-au considerat aplicabile, norme care nu existau la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de adopţie; instanţa de apel a considerat greşit că neintroducerea în cauză a adoptatului devenit major este corectă şi că adoptatorii au fraudat legea cu intenţie clară; instanţa de apel a făcut o analiză şi interpretare greşită a dispoziţiilor art. 8 CEDO prejudiciindu-l grav pe minorul P.I. care trăieşte în Italia; în mod greşit instanţa de apel a respins principiul error comunis facit ius; instanţa de apel a făcut o interpretare şi aplicare greşită a art. 3 şi 4 din Legea nr. 11/1990 cu privire la confirmarea Comitetului Român de adopţii; printr-un artificiu de interpretare a condiţiilor generale de nulitate absolută a unui act juridic de drept comun, instanţele de judecată au pronunţat o hotărâre judecătorească care anulează hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei din 1993, ceea ce din punct de vedere juridic este inadmisibil.
Intimata Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie, prin întâmpinare, a solicitat admiterea recursului.
La termenul de judecată din data de 29 mai 2014 procurorul de şedinţă a invocat, din oficiu, excepţia inadmisibilităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 74 alin. (5) din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Analizând recursul din prisma excepţiei invocate, Înalta Curte constată caracterul său inadmisibil având în vedere următoarele considerente:
Curtea a constatat că înfierea a cărei nulitate se solicită a fost încuviinţată în temeiul art. 67 C. fam. şi art. 1, 2 şi urm. din Legea nr. 11/1990, acte normative în vigoare la momentul încuviinţării adopţiei, prin Sentinţa civilă nr. 193 din 24 septembrie 1993 a Tribunalului municipiului Bucureşti.
Legea nr. 11/1990 privind încuviinţarea adopţiei, act normativ special, a transferat atribuţia de a încuviinţa adopţia din competenţa autorităţii tutelare în cea a instanţei judecătoreşti.
După un şir de mutaţii legislative în materie, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu a fost adoptată Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei.
Aşa cum rezultă din expunerea rezumată a cauzei, reclamantul a promovat prezenta acţiune civilă având ca obiect constatare nulitate adopţie la data de 21 septembrie 2010, dată la care era în vigoare Legea nr. 273 din 21 iunie 2004 privind regimul juridic al adopţiei, publicată în M. Of. nr. 557/23.06.2004.
Actul normativ a fost republicat în M. Of. nr. 259/19.04.2012, iar dispoziţiile art. 71 conţin reglementări privind condiţiile de încetare a adopţiei, respectiv prin desfacere sau ca urmare a anulării ori a constatării nulităţii sale, în condiţiile legii.
La art. 74 alin. (5) al textului de lege era reglementată calea de atac în cazul acţiunilor civile prevăzute de textul normativ în discuţie, astfel " Hotărârile prin care se soluţionează cererile prevăzute de prezenta lege nu sunt supuse apelului. Exercitarea recursului suspendă executarea".
În determinarea căii de atac interesează, însă, dispoziţiile legale în materie în vigoare la data pronunţării hotărârii atacate.
Or, la data la care s-a pronunţat hotărârea primei instanţe, respectiv la data de 17 iunie 2013, era în vigoare actul normativ anterior menţionat, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă.
Astfel, începând cu data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 76/2012, la Cap. VIII - Dispoziţii comune, art. 74 alin. (5) s-a modificat cu următorul cuprins: Hotărârile prin care se soluţionează cererile prevăzute de prezenta lege sunt supuse numai apelului.
Prin urmare, în speţă, hotărârea primei instanţe este supusă numai căii de atac a apelului.
În raport de aceste argumente, care înlocuiesc motivarea curţii de apel, această instanţă a recalificat corect calea de atac formulată de intimaţi, ca fiind apel şi nu recurs.
Menţionarea, însă, în dispozitivul deciziei atacate cu recurs în prezenta cauză cu care a fost învestită Înalta Curte, a posibilităţii folosirii recursului nu deschide părţilor o cale pe care legea nu o acordă.
Aceasta deoarece în respectarea principiului legalităţii, posibilitatea de a folosi o cale de atac, precum şi condiţiile de exercitare ale acesteia sunt date de lege, iar nu de judecători.
Legalitatea căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege.
Aşa fiind, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.
Această regulă are valoare de principiu constituţional, dispoziţiile art. 129 din Constituţie arătând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar şi că exercitarea acestora trebuie făcută în condiţiile legii, cu respectarea acesteia.
Obiectul prezentului dosar îl reprezintă constatare nulitate adopţie, aşa încât, în raport de dispoziţiile legale anterior menţionate, Decizia civilă nr. 318A din 9 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ce a fost atacată cu recurs, nu este supusă prin lege, cenzurii acestei căi de atac.
Prin urmare, recursul formulat de pârâţii P.M. şi R.M. se priveşte ca inadmisibil şi va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de pârâţii P.M. şi R.M. împotriva Deciziei civile nr. 318A din 9 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1668/2014. Civil. Uzucapiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1670/2014. Civil → |
|---|
