ICCJ. Decizia nr. 1663/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1663/2014
Dosar nr. 16404/325/2011
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
La data de 5 iulie 2011, reclamantul M.A.I. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin municipiul Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar şi Consiliul local al municipiului Timişoara a solicitat instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor să îi lase în deplină proprietate şi posesie imobilul în suprafaţă de 694 mp situat în Timişoara, Piaţa Romanilor nr. 2, jud. Timiş sau părţile din acesta care au făcut obiectul Legii nr. 12/1995, evacuarea din imobil a pârâţilor, aceştia exercitând posesia asupra imobilului sau asupra unor părţi din imobil fără niciun temei legitim.
A invocat dispoziţiile art. 480, 481 C. civ. şi art. 112 C. proc. civ.
Învestită cu soluţionarea cauzei, Judecătoria Timişoara, prin Sentinţa civilă nr. 14.999 din 31 mai 2012 a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.
Prin Încheierea din data de 30 ianuarie 2013 Tribunalul Timiş a luat act de faptul că M.A.I. nu are calitate de reclamant în cauză, ci calitatea de împuternicit al reclamantelor K.E. şi B.E.E.
Reclamantele au solicitat introducerea în cauză în calitate de pârâtă a Companiei locale de termoficare C. S.A.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.595/PI din 20 mai 2013, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a respins excepţia tardivităţii formulării acţiunii şi a admis excepţia inadmisibilităţii ei, invocate de pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara prin primar; a respins acţiunea formulată de reclamantele K.E. şi B.E.E. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara reprezentat de Primar.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că asupra imobilului înscris în CF nr. 1052 Timişoara, constând în casă şi curte, situat în Piaţa F.D. Rooswelt, nr. 2, a fost proprietară W.M.M., cu titlul de cumpărare.
Acest imobil a trecut în proprietatea Statului Român în anul 1956, în baza Decretului nr. 92/1950, aşa cum rezultă din extrasul CF nr. 1052 Timişoara, in extenso depus la dosar.
Reclamantele K.E. şi B.E.E., sunt moştenitoare ale fostei proprietare tabulare W.M.M., aşa cum rezultă din Certificatul de calitate de moştenitor nr. 56 din 15 august 2002, emis de Biroul Notarial "R.S." şi revendică imobilul ce a aparţinut antecesoarei lor, în temeiul prevederilor art. 480 - 481 C. civ.
În ceea ce priveşte excepţia tardivităţii formulării acţiunii (excepţie pe care pârâţii nu au motivat-o), prima instanţă a reţinut, raportat la obiectul acţiunii şi temeiul de drept invocat, că aceasta este neîntemeiată, formularea acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi următoarele C. proc. civ., nefiind condiţionată de respectarea vreunui termen.
Referitor la admisibilitatea acţiunii reclamantelor, prima instanţă a reţinut că în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
În speţă, imobilul în litigiu se încadrează în categoria prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel încât orice procedură de restituire a acestuia desfăşurată în afara dispoziţiilor acestei legi speciale, este inadmisibilă.
Prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recursul în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că, atât timp cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin dispoziţiile sale, Legea nr. 10/2001 a suprimat practic posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacităţii actelor de preluare a imobilelor naţionalizate şi, fără să diminueze accesul la justiţie, a adus perfecţionări sistemului reparator, subordonându-l totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special. Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
Totodată, s-a reţinut că numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, de către chiriaşi.
Instanţa a constatat că acţiunea formulată de reclamantele K.E. şi B.E.E. este inadmisibilă şi a respins-o, ca atare, considerând de prisos a mai analiza excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local al Municipiului Timişoara şi Municipiul Timişoara, prin Primar, în condiţiile admiterii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele K.E. şi B.E.E., prin mandatar M.A.I., solicitând admiterea apelului şi modificarea în întregime a sentinţei apelate în sensul respingerii excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi admiterii acţiunii astfel cum a fost formulată.
În dezvoltarea motivelor de apel, reclamantele au arătat că sunt titularele exclusive ale dreptului de proprietate asupra imobilului, iar pârâţii nu sunt titularii dreptului de proprietate sau ai altui drept real asupra imobilului, astfel că se impunea, conform art. 480 şi 481 din vechiul C. civ., obligarea pârâţilor să le lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Au precizat şi că prezenta acţiune în revendicare presupune realizarea unei comparări de titluri, întrucât pârâţii folosesc imobilul în lipsa unui titlu valabil.
Totodată, au invocat Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că prin admiterea acţiunii de faţă nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, cu privire la spaţiile nevândute din imobil.
Prin întâmpinare, pârâţii Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar, Statul Român reprezentat de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Timişoara şi S.C. Compania Locală de Termoficare "C." S.A. au solicitat respingerea apelului reclamantelor, argumentând că, în raport de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi Decizia nr. 1.351 din 10 decembrie 2008 a Curţii Constituţionale, acţiunea reclamantelor este inadmisibilă.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia Înalta Curte civilă, prin Decizia nr. 169 din 13 noiembrie 2013 a respins apelul reclamantelor, reţinând, în esenţă, că situaţia juridică a imobilului, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este supusă dispoziţiilor acestui act normativ, care reglementează atât problema imobilelor preluate de stat cu titlu valabil, cât şi a celor preluate fără titlu valabil (art. 2).
Prin urmare, potrivit principiului specialia generalibus derogant, concursul dintre legea specială (Legea nr. 10/2001) şi legea generală (C. civ.) se rezolvă în favoarea legii speciale, aşa încât, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, persoanele îndreptăţite nu mai au deschisă calea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., chiar dacă nu au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 sau nu au declanşat în termenul legal o atare procedură.
Acest raport a fost tranşat de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia civilă nr. 33/2008, în sensul că nu există posibilitatea de a se opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării/despăgubirilor, întrucât s-ar încălca principiul specialia generalibus derogant.
Numai persoanele exceptate de la procedura Legii nr. 10/2001 şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut recurge la această procedură, au deschisă calea acţiunii în revendicarea imobilului sau pentru despăgubiri pe calea dreptului comun, însă reclamanţii nu se încadrează în niciuna din aceste situaţii.
Aceeaşi Decizie nr. 33/2008 a instanţei supreme nu exclude totuşi în mod absolut posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, cu condiţia însă să nu se aducă atingere dreptului de proprietate al altor persoane ori securităţii raporturilor juridice, iar reclamanţii să se poată prevala de un bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Aprecierea existenţei unui "bun" în patrimoniul reclamanţilor implică recunoaşterea în conţinutul acestei noţiuni, aşa cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, atât a unui "bun actual", cât şi a unei "speranţe legitime".
Pe de altă parte, Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că simpla solicitare de a obţine un imobil preluat de stat sau despăgubiri nu reprezintă niciun bun actual şi nicio speranţă legitimă.
Astfel, trebuie subliniat că în jurisprudenţa actuală a Curţii Europene a Drepturilor Omului a intervenit o schimbare în această privinţă, odată cu Hotărârea pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României.
Prin această hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a precizat că "existenţa unui bun actual în patrimoniul unei persoane nu poate fi pusă la îndoială dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă, în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului" (paragraful 140).
În speţă, reclamantele nu deţine un asemenea titlu executoriu, întrucât până la acţiunea de faţă nu au făcut demersuri în justiţie pe calea dreptului comun sau pe calea specială a Legii nr. 10/2001, pentru revendicarea imobilului preluat de stat sau pentru despăgubiri.
În plus, prin aceeaşi hotărâre pilot Curtea a precizat că "transformarea într-o valoare patrimonială, în sensul articolului nr. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial care rezultă din simpla constatare a nelegalităţii naţionalizării este subordonată îndeplinirii de către partea interesată a tuturor exigenţelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile reparatorii şi de epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi" (paragraful 142).
Prin urmare, prin raportare la aceste considerente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, nu se poate reţine că în speţă li s-a încălcat reclamantelor dreptul de proprietate în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, întrucât acestea nu se pot prevala de un "bun" în sensul Convenţiei.
Curtea a precizat că nerecunoaşterea posibilităţii acţiunii în revendicare/despăgubiri de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu înseamnă nici încălcarea art. 6 alin. (1) din Convenţie, întrucât Legea nr. 10/2001 asigura controlul judecătoresc asupra măsurilor reparatorii şi a actelor de înstrăinare prin accesul la trei grade de jurisdicţie (în prezent la două).
Nemulţumite de soluţia curţii de apel reclamantele au atacat-o cu recurs invocând ca temei de drept dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Au solicitat admiterea recursului şi pe cale de consecinţă modificarea în întregime a Sentinţei civile nr. 1595/PI/2013 pronunţată de către Tribunalul Timiş şi a Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara, în sensul respingerii în totalitate a excepţiei inadmisibilităţii acţiunii şi admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată, obligarea intimaţilor pârâţi la suportarea cheltuielilor de judecată.
Au arătat că imobilul în litigiu a fost cumpărat de W.M.M. născută B. prin actul de cumpărare nr. 10984/1936.
Ulterior, imobilul a fost naţionalizat abuziv în baza Decretului nr. 92/1950, sub nr. 1721/1956. De atunci şi până în prezent, imobilul s-a aflat la dispoziţia pârâtelor, întrucât moştenitoarele nu s-au aflat în ţară pentru a beneficia şi acţiona în sensul Legii 10/2001 privind retrocedarea imobilelor naţionalizate abuziv, iar începând cu data naţionalizării abuzive (anul 1956) au fost împiedicate în exercitarea oricăror prerogative ale dreptului de proprietate asupra imobilului.
Reclamantele sunt titularele exclusive ale dreptului de proprietate asupra imobilului, iar pârâţii folosesc în mod abuziv imobilul.
Excepţia invocată de instanţa de fond şi confirmată de instanţa de apel este neîntemeiată.
Instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile recursului în interesul legii, având în vedere faptul că prin admiterea prezentei acţiuni nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice, cu privire la spaţiile rămase nevândute din imobil, admiterea acţiunii, cu privire la aceste spaţii, este justificată.
Analiza instanţei de recurs.
Mai întâi, este de observat că motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează - "când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia." Astfel, recurentele nu au arătat care este actul juridic, în sens de convenţie sau act unilateral, care a fost interpretat în mod greşit de instanţa de apel şi în ce au constat greşelile instanţei.
Recursul este nefondat, nefiind incident cazul de casare prevăzut de dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:
Prin confirmarea soluţiei fondului de respingere a acţiunii reclamantelor, curtea de apel a pronunţat o hotărâre în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Astfel, prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, în ceea ce priveşte acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea unor imobile preluate în mod abuziv în perioada sus-amintită, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, următoarele:
"Concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. În cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice".
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa Legii nr. 10/2001, iar acţiunea de faţă a fost introdusă de reclamante după intrarea în vigoare a acestei legi, la data de 5 iulie 2011, în mod corect instanţele de fond şi apel au avut în vedere, în mod prioritar, dispoziţiile legii speciale de reparaţie.
Nu i se poate imputa instanţei de apel că a încălcat principiul disponibilităţii necenzurând sentinţa fondului din prisma art. 480 C.civ, întrucât nu există posibilitatea pentru recurente de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială şi dreptul comun, deoarece recunoaşterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului sus-amintit, dar şi a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, care a făcut trimitere la el şi care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., în forma în vigoare la data pronunţării deciziei.
Este adevărat că în considerentele acestei decizii în interesul legii s-a reţinut şi faptul că "nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie. Este însă necesar a se analiza, în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenţia europeană a drepturilor omului şi dacă admiterea acţiunii în revendicare nu aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securităţii raporturilor juridice."
Aşadar, instanţa supremă recunoaşte posibilitatea exercitării unei acţiuni de drept comun pentru restituirea bunurilor preluate de stat în situaţia în care reclamantul dovedeşte existenţa în patrimoniul său a unui "bun", situaţie care nu se regăseşte în speţă.
Astfel, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acţiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 şi fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei ori nu poate invoca existenţa unei speranţe legitime în legătură cu acesta.
"Simpla speranţă de restituire" (terminologie uzitată în jurisprudenţa Curţii Europene), în absenţa îndeplinirii condiţiilor legale esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului în regimul politic anterior, nu reprezintă o "speranţă legitimă", privită ca "valoare patrimonială" şi, în consecinţă, ca "bun", în înţelesul art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie.
Aşa cum în mod corect au reţinut prima instanţă şi instanţa de apel, reclamantele aveau la dispoziţie calea legii speciale, care le permitea, cu respectarea condiţiilor şi termenelor legale, să obţină fie restituirea în natură a imobilului, dacă acesta era liber, fie măsuri reparatorii în echivalent, şi care stabilea o procedură specială de acces la instanţă.
Potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării putea fi atacată de reclamanţi la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare sau, după caz, al entităţii învestite cu soluţionarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare.
În aplicarea prevederilor legii speciale, practica judiciară, unificată prin decizia dată de instanţa supremă, a statuat că instanţa de judecată poate analiza pe fond notificarea, chiar şi în ipoteza refuzului unităţii deţinătoare de a răspunde la notificare (Decizia nr. XX/2007).
O astfel de procedură reglementată de norma internă specială nu este, în principiu, contrară dreptului de acces la un tribunal, prevăzut de art. 6 par. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În repetate rânduri, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că acest drept nu este absolut, revenind statelor membre ale Convenţiei o anumită marjă de apreciere.
Art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, ca şi art. 21 din Constituţia României, reglementează liberul acces la justiţie, care este un drept fundamental al omului, nu unul absolut, însă, ci unul care comportă anumite limite, limite care trebuie să respecte criteriile de legitimitate şi de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele alese, consacrate de Convenţie şi jurisprudenţa Curţii Europene.
Conform jurisprudenţei Curţii Europene (cauza Păduraru contra României), Convenţia nu impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte de a fi ratificat Convenţia.
De asemenea, art. 6 din documentul european, ca şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu pot fi interpretate ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială.
Statul român şi-a propus să acorde măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în perioada regimului comunist, adoptând în acest scop Legea nr. 10/2001, potrivit căreia una dintre condiţiile acordării unor astfel de măsuri este aceea ca persoana care se consideră îndreptăţită a le primi să formuleze notificare într-un termen de 6 luni, prelungit succesiv de două ori, adică într-un termen de 1 an de la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Recurentele nu au fost în măsură să prezinte motivele pentru care acest termen nu s-ar încadra în marja de apreciere recunoscută statului, iar Înalta Curte nu are niciun temei să considere că, sub acest aspect, legea internă adoptată în scop reparator sau jurisprudenţa creată în baza ei nu se bucură de claritatea sau coerenţa rezonabilă la care se referă jurisprudenţa anterior citată.
Nu se poate reţine că termenul de 1 an, în discuţie, nu este un termen rezonabil, în sensul de a oferi persoanei care se consideră îndreptăţită la măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat perioada necesară pentru efectuarea demersurilor în vederea înregistrării notificării.
Aceasta nu înseamnă că, prin instituirea unui termen în vederea valorificării dreptului la restituire, sub sancţiunea pierderii respectivului drept în cazul nerespectării acestui termen, s-ar încălca dreptul de acces la instanţă, garantat de art. 6 din Convenţie şi că, din acest punct de vedere, Legea nr. 10/2001 ar veni în conflict cu Convenţia, cum greşit pretind recurenţii.
Aşa cum s-a arătat deja, art. 6 din documentul european nu restrânge libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenţiei, iar în acest sens statelor le este recunoscută o mare marjă de apreciere, în limitele căreia se înscriu şi prevederile din legea internă de reparaţie referitoare la termenul de formulare a notificării şi sancţiunea corelativă nerespectării acestui termen.
Conform celor reţinute în considerentele Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale de reparaţie, precum şi cele care, din motive independente de voinţa lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale au deschisă calea acţiunii în revendicare/retrocedare a bunului litigios.
Or, reclamantele nu se găsesc în niciuna dintre aceste situaţii de excepţie care ar justifica posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare/retrocedare de drept comun. Astfel, nu au "bun" în sensul Convenţiei, după cum s-a arătat deja, şi nici nu au fost în măsură să arate de ce nu au respectat procedura impusă de actul normativ special, în sensul formulării notificării, care le-ar fi asigurat, în ipoteza îndeplinirii condiţiilor legii, fie restituirea în natură, fie prin echivalent.
De asemenea, nu se poate reţine, în speţă, încălcarea dreptului de acces la instanţă, deoarece, în procedura specială a Legii nr. 10/2001, în caz de soluţie defavorabilă asupra notificării, dată în faza administrativă a soluţionării acesteia, persoana nemulţumită are deschisă calea contestaţiei împotriva deciziei sau dispoziţiei de respingere a notificării, conform art. 26 alin. (3) din această lege.
Prin urmare, într-un asemenea caz, persoana interesată va beneficia de controlul jurisdicţional exercitat de o instanţă de judecată, la care recurentele nu au ajuns din propria culpă, determinată de pasivitatea lor în urmarea procedurii Legii nr. 10/2001.
În concluzie, nu se poate reţine încălcarea art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici a art. 21 din Constituţia României.
Întrucât reclamantele nu au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 şi nici alte demersuri anterioare care să se finalizeze cu o hotărâre judecătorească de restituire sau cu un act administrativ prin care să li se recunoască dreptul la restituire (în natură sau în echivalent), acestea nu au un "bun actual" şi nici măcar "o speranţă legitimă" care să atragă incidenţa prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1, motiv pentru care nu pot obţine restituirea în natură sau despăgubiri pe calea dreptului comun, astfel că acţiunea dedusă judecăţii nu putea fi admisă, după cum corect au apreciat şi instanţele anterioare.
În ceea ce priveşte principiul securităţii raporturilor juridice, în mod corect, instanţa de apel l-a avut în vedere în pronunţarea deciziei recurate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului stabilind, în mod constant, că unul dintre elementele fundamentale ale superiorităţii dreptului îl constituie acest principiu, care se opune reparării unei nedreptăţi istorice printr-o altă nedreptate, ce ar consta în posibilitatea recunoscută fostului proprietar de a revendica oricând, cu succes, imobilul.
Prin urmare, susţinerea reclamantelor potrivit căreia spaţiile comerciale de la parterul imobilul care nu au fost vândute sunt libere juridic şi astfel, prin admiterea cererii de revendicare cu privire la acestea nu se încalcă securitatea raporturilor juridice, nu poate fi primită, atât timp cât prezentul demers judiciar nu se derulează în procedura legii speciale.
Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantelor, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Faţă de soluţia adoptată şi de solicitarea formulată de intimaţii-pârâţi Statul Român, prin municipiul Timişoara, Municipiul Timişoara, prin primar, Consiliul local al municipiului Timişoara, prin consilier juridic S.V., de acordare a cheltuielilor de judecată, devin incidente în cauză dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., privind obligarea părţii care a căzut în pretenţii, la plata cheltuielilor de judecată, solicitate de partea adversă.
De asemenea, s-a făcut dovada cu actele depuse la dosar a suportării de către intimaţi a cheltuielilor de judecată, constând în contravaloare călătoriei dus-întors Timişoara - Bucureşti, în cuantum de 442 RON, potrivit biletului de tren.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de M.A.I. pentru reclamantele K.E. şi B.E.E. împotriva Deciziei civile nr. 169 din 13 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.
Obligă recurenţii la plata sumei 442 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimatul-pârât Consiliul local al municipiului Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1660/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1666/2014. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
