ICCJ. Decizia nr. 1671/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1671/2014
Dosar ar. 1893/90/2012
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, la data de 16 martie 2012, sub nr. 1893/90/2012, reclamanta O.A.C. a chemat în judecată pe pârâţii C.D., B.I., I.F., P.M., P.I., S.N., S.G., N.I., A.I., P.I.I., P.P., B.N., L.D., L.L., O.I.D. şi P.C., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 500.001 RON cu titlu de daune morale pentru prejudiciul ce i-a fost cauzat prin afirmaţiile defăimătoare făcute la adresa sa prin memoriul înregistrat la 20 ianuarie 2012 la S.A.J. Vâlcea, precum şi obligarea ca, timp de o lună de zile, să publice pe cheltuiala lor hotărârea pronunţată într-un ziar local şi să depună la S.A.J. Vâlcea un memoriu într-o formă similară celui calomnios, în care să recunoască situaţia reală şi să redea întocmai cele petrecute.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâţii, prin memoriul înregistrat la S.A.J. Vâlcea în data de 20 ianuarie 2012, au afirmat că "întregul colectiv al Ambulanţei Drăgăşani semnalează o situaţie extrem de stresantă, simţindu-se intimidaţi, stresaţi, fapt care face improprie desfăşurarea actului medical".
Reclamanta a susţinut că într-un mod mincinos şi cu atât mai grav sunt "semnalate" nereguli privind activitatea ei profesională şi că nu crede că a fost întocmit de angajaţii serviciului de ambulanţă, că cei care au semnat l-au citat şi şi-l însuşesc. Afirmaţiile sunt nefondate şi aduc atingere reputaţiei, onoarei şi demnităţii, drept pentru care va formula plângere penală pentru denunţ calomnios şi fals în declaraţii.
Prin cererea precizatoare formulată la data de 8 mai 2012, reclamanta a susţinut că deficienţele în actul medical şi în efectuarea atribuţiilor de serviciu, sesizate de către pârâţi prin memoriul adresai conducerii unităţii, vin din partea unor persoane slab pregătite profesional şi care au săvârşit abateri pe linia actului medical, iar afirmaţiile denigratoare sunt mult mai grave, pentru că nu sunt aruncate la întâmplare unor terţi care nu o cunosc, ci colegilor, conducerii unităţii, posibil pacienţilor, fiind astfel de natură a-i afecta încrederea de care se bucură în rândul celorlalte cadre medicale şi pacienţilor. A detaliat acuzaţiile ce i se aduc prin memoriu, conchizând că acestea sunt nefondate şi de natură a-i afecta dreptul la imagine, demnitatea şi reputaţia profesională.
Prin Sentinţa civilă nr. 1.930 din 14 decembrie 2012, Tribunalul Vâlcea, secţia I civilă, a respins acţiunea, sens în care a reţinut următoarele:
La data de 20 ianuarie 2012, pârâţii au înaintat conducerii un memoriu prin care au arătat expres "situaţia extrem de stresantă şi neregulile grave săvârşite de reclamantă în calitatea pe care o avea în cadrul serviciului, în sensul că întreţine aceeaşi atmosferă extrem de stresantă, ghidându-se după principiul intimidării".
Lecturându-i, se observă că pârâţii au consemnat părerile lor faţă de teama de a nu li se înscena ceva, cerând ajutor în acest sens conducerii unităţii.
Subiectul memoriului constă într-un conflict al reclamantei cu medicul de pe ambulanţă, cu ameninţările făcute faţă de acesta şi stările de tensiune create de reclamantă, pârâţii indicând persoanele care erau de faţă, tocmai pentru a trezi interesul conducerii şi pentru a reda atmosfera tensionată.
Reclamanta afirmă că s-a simţit prejudiciată prin cele afirmate în memoriul respectiv, că i-a fost ştirbită reputaţia profesională, imaginea de care se bucura în societate, mai ales că a început ancheta.
Pentru că nici prin cererea iniţială şi nici prin cererea precizatoare reclamanta nu a indicat expres afirmaţiile care le consideră lezatoare, instanţa a apreciat că reclamanta se referă la întreg memoriul.
Martorii propuşi de către pârâţi au relatat împrejurarea că reclamanta se adresează salariaţilor folosind cuvinte care nu pot fi redate, împrejurare reliefată şi prin răspunsurile pârâţilor la interogatoriu.
Martorii propuşi de reclamantă au relatat în termeni imprecişi că reclamanta ar fi suferit mult, dar a putut continua activitatea, fără a indica în concret în ce constă suferinţa.
Din înscrisurile depuse la dosar rezultă că reclamantei, în anul 2011, i-a fost retrasă funcţia de medic coordonator în urma unui control efectuat de D.S.P. Vâlcea, control declanşat tot în urma unei sesizări a salariaţilor.
Concluzionând în analizarea temeiniciei prezentei cereri, tribunalul a reţinut conţinutul afirmaţiilor făcute de pârâţi (contextul social în care au fost făcute, în scris, adresat conducerii) faţă de o persoană ce are calitatea de medic la staţia de ambulanţă, funcţie ce prin importanţa sa impune un interes sporit al opiniei publice faţă de persoana medicului, precum şi o exigenţă crescută în evaluarea acestuia şi o imagine socială pozitivă.
Afirmaţiile făcute în scris, exprimate prin memoriul adresat conducerii de către toţi pârâţii (21 din 24 salariaţi), care sunt persoane cunoscute cert, pot contribui în ochii pacienţilor, ca beneficiari ai serviciilor prestate de părţi şi sunt de natură să altereze imaginea şi demnitatea, dar şi propria percepţie.
Prejudiciul moral constă în rezultatul negativ al încălcării unui drept subiectiv sau ai unor simple interese, în speţă el vizând dreptul de reputaţie profesională, imaginea de care se bucură în societate şi în rândul colegilor, precum şi un interes afectiv.
Nu se poate însă considera că pârâţii, exprimându-se în scris prin memoriul adresat conducerii, au săvârşit o faptă ilicită, chiar dacă au făcut referire la reclamantă.
Faptul că pârâţii au invocat fapte şi persoane demonstrează că scopul cercetării a fost acela de a identifica dacă fapta există, de a identifica persoana care a săvârşit fapta, gradul de vinovăţie, conducerea putând identifica foarte clar aceste aspecte şi comisia de disciplină putând, eventual, apoi, să stabilească sancţiuni în raport de R.O.I. şi C.M., cunoscându-se că finalitatea acţiunii disciplinare o constituie combaterea eficientă a unor comportări dăunătoare în cadrul colectivului de la S.A. Drăgăşani.
Desfăşurarea activităţii în cadrul S.A. Drăgăşani implică o serie de relaţii cu colegii bazate pe un complex de sentimente, aprecieri, operativitate, corectitudine, opinii ale unora la adresa altora, din a căror combinare se naşte şi se conservă consideraţia reciprocă de colegialitate şi, de ce nu, şi de prietenie, indiferent că este medic sau asistent sau ambulanţier.
În speţă, la iniţiativa pârâţilor, s-a solicitat verificarea unui conflict profesional intervenit într-un mediu de elită (medic, asistent, ambulanţier), cu importanţă majoră pentru societate, ajuns deja în atenţia conducerii să efectueze controale ce vizează protecţia salariaţilor, modul în care aceştia îşi îndeplinesc activitatea cuvenită, cu respectarea legilor.
Potrivit art. 10 alin. (2) din C.E.D.O., libertatea de exprimare (consacrată şi de Constituţia României în art. 30) nu are caracter absolut, ea comportă îndatoriri, responsabilităţi şi poate fi supusă unor restrângeri şi sancţiuni, inclusiv pentru reputaţia profesională sau a drepturilor altora.
În interpretarea acestei norme, C.E.D.O. a arătat că atunci când susţinerile se fac în dezbaterea unui subiect de interes public, în care şi de o parte şi de alta sunt în discuţie reputaţii profesionale, limitele libertăţii de exprimare sunt mai largi şi o anumită doză de exagerare va fi tolerată.
S-a constatat că pe fondul conflictului existent, ambele părţi (reclamanta şi pârâţii) s-au exprimat în acest context. Este de remarcat că şi reclamanta a arătat că afirmaţiile vin din partea unor persoane slab pregătite profesional, aceştia fiind cei care cu adevărat au săvârşit abaterile sesizate, pârâţii sunt persoane de o moralitate redusă, implicate în diverse litigii şi altercaţii penale, fie prin presă, fie prin localitate, au reclamat lipsuri.
În acest fel şi reclamanta a conturat, în privinţa pârâţilor, imaginea unor persoane ce se manifestă abuziv, ilegal, slab pregătiţi, notorii prin localitate, cercetaţi şi condamnaţi penal pentru diverse acte de lovire, calomnie, slab pregătiţi profesional.
În jurisprudenţă s-a mai statuat că atitudinea subiectivă a celui ce face afirmaţia este elementul determinant al aprecierii comportamentului său şi că exprimarea făcută sub imperiul emoţiei şi indignării comportă mai multă permisivitate.
Or, aşa cum s-a arătat deja, ambele părţi au făcut afirmaţii defăimătoare pe fondul unui conflict de amploare, afirmaţii tăcute sub imperiul emoţiei şi indignării.
Aşa fiind, s-a concluzionat că afirmaţiile pârâţilor se înscriu în limitele libertăţii de exprimare, iar fapta ilicită nu există.
Nefiind întrunite în totalitate cerinţele cumulative (prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate şi vinovăţie) ale art. 998 - 999 C. civ. şi art. 1349, 1357 din Noul C. civ., acţiunea reclamantei a fost apreciată ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta.
Prin Decizia civilă ar. 119 din 02 octombrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă a respins apelul reclamantei, pentru următoarele considerente:
Critica referitoare la neanalizarea probelor administrate din partea reclamantei este neîntemeiată, întrucât instanţa a respectat dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., potrivit cu care o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra, de fapt şi de drept, care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată.
Aceste argumente juridice trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile tăcute de părţi, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile, ceea ce instanţa de fond a şi făcut.
Astfel, potrivit art. 72 C. civ., "Orice persoană are dreptul la respectarea demnităţii sale. Este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75."
Art. 75 din acelaşi act normativ stabileşte următoarele: "Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secţiune (secţiunea a III-a - "Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane") atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune."
Totodată, în art. 252 C. civ. se arată că "orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică."
Reclamanta invocă prin prezenta cerere de chemare în judecată încălcarea dreptului la reputaţie.
Dreptul la reputaţie face parte din drepturile personalităţii, drepturi ce ocupă poziţia centrală în cadrul drepturilor personale nepatrimoniale aparţinând persoanelor fizice.
Dreptului la demnitate li este proclamată existenţa în art. 72 alin. (1) C. civ., în timp ce în alin. (2) al aceluiaşi articol se indică conţinutul acestui drept, ce cuprinde onoarea şi reputaţia unei persoane şi interdicţia de a produce o atingere fără consimţământul titularului sau fără autorizarea prevăzută de art. 75 C. civ., invocate de reclamantă.
Reclamanta invocă şi incidenţa dispoziţiilor art. 1349 C. civ., în raport cu care trebuie întrunite condiţiile clasice ale răspunderii civile delictuale, respectiv; o atingere ilicită, o vinovăţie, un prejudiciu, o legătură de cauzalitate între ele.
Raportând aceste condiţii la prevederile art. 72 alin. (2) C. civ., instanţa a observat că revine mai întâi reclamantei obligaţia de a dovedi că a suferit o atingere a personalităţii, în speţă o atingere a dreptului la demnitate, iar apoi aparţine autorului atingerii sarcina de a dovedi un motiv justificativ (consimţământul victimei sau respectarea limitelor prevăzute de art. 75 C. civ.).
În prezentul litigiu, curtea a apreciat, aşa cum a apreciat şi tribunalul, că reclamanta, prin probele administrate, nu a demonstrat o atingere a dreptului său la reputaţie prin afirmaţiile pârâţilor din memoriul ce poartă data de 20 ianuarie 2012.
S-a apreciat că limbajul folosit în memoriu, de către pârâţi, a rămas în limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, aşa încât fapta ilicită nu poate exista.
După cum s-a arătat şi mai sus, nu există motive pertinente şi suficiente care să fundamenteze răspunderea civilă delictuală, în special cu privire la prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a afirmaţiilor folosite de pârâţi în memoriu.
În acest context, dar şi cu coroborarea probelor administrate în cauză, curtea a considerat că hotărârea pronunţată de tribunal este legală şi temeinică.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamantă, care a formulat următoarele critici:
1. În mod eronat a fost respinsă cererea de amânare, deşi s-a tăcut dovada existentei unor motive obiective pentru care apărătorul părţii nu s-a putut prezenta la termen.
Amânarea pronunţării nu este, în sine, de natură a oferi părţii egalitatea "de arme" şi a efectua o susţinere efectivă în sensul realizării dreptului la apărare, a cărui componentă esenţială o constituie şi contradictorialitatea şi oralitatea procesului civil.
În aceste condiţii, este incident motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., faţă de încălcarea dreptului reclamantei la apărare, garantat de art. 22 din Constituţie, precum şi dreptul la un proces echitabil, în raport de art. 6 CEDO.
2. Hotărârea pronunţată este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72 alin. (2) C. civ., situaţie produsă din confuzia raportării doar la cererea introductivă, fără a se avea în vedere cererea de precizare depusă ia termenul din 08 mai 2012, în faţa Tribunalului Vâlcea.
În aceste condiţii, sunt incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cererea reclamantei, precum şi întreg materialul probator cu înscrisuri fiind trecute sub tăcere şi înlăturate fără nicio verificare ori menţiune în considerentele deciziei pronunţate.
Prin cererea depusă la termenul din 08 mai 2012, asupra căreia Curtea de Apel Piteşti nu s-a pronunţat, reclamanta a arătat că acuzele şi comportamentul vindicativ al pârâţilor nu s-a redus la depunerea unui memoriu în care se aduceau totuşi acuze grave, ci a constat într-un comportament agresiv şi proferarea unor ameninţări într-o lungă perioadă de timp, care toate însumate au fost de natură, prin aducerea la cunoştinţa comunităţii locale, precum şi a cadrelor medicale de la nivelul judeţului Vâlcea, să-i afecteze imaginea şi prestigiul de care se bucura.
Materialul probator existent la dosar dovedeşte faptul că începând cu iarna anului 2011 - 2012 şi până la plecarea sa în Marea Britanie (mai 2013), reclamanta a fost victima unei campanii de calomnie constantă şi premeditată de dr. O. care, nedorind să fie condus de o femeie, a instigat şi condus o mare parte din colectivul Substaţiei Drăgăşani, inclusiv pârâţii, în acest demers ce a condus la destituirea reclamantei din funcţia de medic coordonator şi care apoi a avut ca scop îndepărtarea acesteia din unitate prin ameninţări constante, chemări la comisii de disciplină, urmare a sesizărilor şi notelor explicative ori declaraţiilor pârâţilor, toate cu scopul îndepărtării din unitate a reclamantei.
Fapta pârâţilor este deosebit de gravă având în vedere motivaţia (unii din ei au dorit şi răzbunarea întrucât, fiind subordonaţi medical reclamantei, au fost sancţionaţi pentru abateri grave), nefiind aşa cum a dorit să justifice prin reprezentantul judiciar, ca un exerciţiu de petiţionare.
Pârâţii nu sunt persoane inocente, aşa cum se reclamă, dimpotrivă, au fost implicaţi în nenumărate certuri, reclamaţii şi chiar dosare penale, urmărind doar răzbunarea pe medicul care a dorit încă de la venirea în unitate crearea unui mediu profesionist şi eficient, având în vedere importanţa şi urgenţa cu care serviciile specifice trebuie asigurate, impunând un comportament adecvat şi implicat în activitatea medicală.
Reclamanta a ajuns în aceste condiţii să fie jignită şi ameninţată prin intermediul serviciilor de comunicaţii speciale de către pârâţi (staţie TETRA), să fie pusă în situaţia de risc personal, fiind ameninţată şi agresată de unii din pârâţi (şoferi care aruncau cu chei şi alte obiecte după aceasta).
Instanţa a făcut o aplicare eronată şi a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., în existenţa condiţiei prejudiciului rezultat din actele întreprinse de pârâţi şi în vederea incidenţei dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. urmează a se avea în vedere reaprecierea depoziţiei martorei C.M.
Aceasta a relatat în faţa tribunalului că aceste calomnii aduse reclamantei sunt pe buzele simplilor particulari din municipiul Drăgăşani, dar, şi mai grav, sunt cunoscute la nivel judeţean de către cadrele medicale SAJ, care au luat act de cercetările efectuate asupra reclamantei.
Instanţa trebuie să aibă în vedere şi impactul acestor calomnii şi prejudiciul adus drepturilor personalităţii (onoare, respect, reputaţie profesională, imagine), reclamanta fiind o persoană stimată şi apreciată atât în mediul profesional de celelalte cadre medicale, cât mai ales în colectivitatea locală, a cărei activitate zilnică nu se poate desfăşura decât în condiţiile în care medicul de urgenţă se bucură de încrederea colegilor şi pacienţilor în deciziile şi activităţile întreprinse într-un mod alert, aşa cum necesită oferirea primului ajutor ori intervenţia de urgenţă.
Pentru toate aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului şi, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă, faţă de încălcarea dreptului la apărare, iar, în subsidiar, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Examinând decizia atacată în raport de criticile formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. Recurenta susţine că, prin respingerea cererii de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a avocatului său la termenul la care s-a judecat pricina în apel, i s-a încălcat dreptul la apărare şi, implicit, dreptul la un proces echitabil.
Potrivit art. 156 alin. (1) C. proc. civ., "instanţa va putea da un singur termen pentru lipsă de apărare, temeinic motivată."
Rezultă ca norma enunţată permite o singură amânare pentru lipsa de apărare şi numai dacă aceasta este temeinic motivată.
Aşa cum a statuat Curtea Constituţională (Decizia nr. 490/2006, publicată în M. Of. nr. 587/06.07.2006, Decizia nr. 727/2006, publicată în M. Of. 1.009/19.12.2006), textul art. 156 C. proc. civ. nu constituie o restrângere a dreptului la apărare, ci reprezintă o măsură de descurajare a exercitării cu rea-credinţă a drepturilor procesuale prin cereri de amânare a procesului în scopul tergiversării acestuia şi al împiedicării înfăptuirii justiţiei.
În speţă, cererea de amânare formulată de avocatul reclamantei pentru termenul din 25 septembrie 2013, cu motivarea că are de susţinut o cauză penală la o altă instanţă a fost a doua cerere în acest sens, prima fiindu-i admisă la termenul din 19 iunie 2013, astfel ca instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ. atunci când a respins cea de-a doua cerere de amânare pentru lipsă de apărare.
În condiţiile în care a beneficiat de o amânare pentru lipsă de apărare, nu se poate reţine încălcarea dreptului la apărare al reclamantei, cu atât mai mult cu cât instanţa a dispus amânarea pronunţării în vederea depunerii de concluzii scrise, conform alin. (2) al art. 156 C. proc. civ.
Contrar susţinerilor din recurs, amânarea pronunţării pentru depunerea de concluzii scrise oferă părţii o reală garanţie pentru realizarea dreptului la apărare, aceasta putându-şi expune astfel punctul de vedere cu privire la toate chestiunile de fapt şi de drept deduse judecăţii.
De asemenea, nu se poate reţine nici încălcarea dreptului la un proces echitabil, faţă de respingerea celei de-a doua cereri de amânare, în condiţiile în care o atare soluţie este conformă dispoziţiilor art. 156 alin. (1) C. proc. civ., iar amânarea pronunţării dispusă de instanţă în temeiul alin. (2) al aceluiaşi articol reprezintă tocmai o garanţie a procesului echitabil, din perspectiva egalităţii de tratament juridic pentru toate părţile.
În consecinţă, critica vizând încălcarea dreptului la apărare şi a dreptului la un proces echitabil nu este fondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. În cadrul celui de-al doilea motiv de recurs, recurenta a invocat nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii precizatoare din 08 mai 2012 şi a pretins că, faţă de raportarea instanţei doar la cererea introductivă, fără a avea în vedere precizarea adusă acesteia, hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72 alin. (2) C. civ. De asemenea, a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., cu referire la condiţia prejudiciului şi a solicitat reaprecierea probelor administrate în cauză.
Critica privind nepronunţarea instanţei de apel asupra cererii precizatoare nu este fondată, nefiind astfel incident motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Într-adevăr, reclamanta a depus în faţa primei instanţe, la data de 08 mai 2012, o cerere precizatoare, prin care însă nu a invocat alte fapte ilicite în afara celor arătate în cererea introductivă de instanţă în justificarea prejudiciului reclamat. Prin această cerere precizatoare, reclamanta a detaliat pretinsele afirmaţii denigratoare ce i-au fost aduse de pârâţi prin memoriul adresat conducerii unităţii la data 20 ianuarie 2012, memoriu pe care s-a fundament cererea introductivă de instanţă, precizând totodată valorile lezate în acest mod.
Astfel, în cererea introductivă, reclamanta a justificat daunele morale solicitate de la pârâţi prin afirmaţiile făcute de aceştia la adresa sa în memoriul înregistrat la conducerea unităţii în data de 20 ianuarie 2012. În cererea precizatoare depusă la data de 08 mai 2012, reclamanta a arătat că prin memoriul menţionat, pârâţii au reclamat un comportament neadecvat şi probleme de sănătate (că ar fi fost internată la o secţie de psihiatrie) şi i-au adus acuzaţii nefondate, care vizează deficienţe în actul medical şi în efectuarea atribuţiilor de serviciu, respectiv completarea de fişe fictive, lăsarea ambulanţelor fără medici, interzicând ca aceştia să meargă pentru a acorda primul ajutor, infiltrarea de medicamente expirate în trusă, deposedarea unei ambulanţe de un barbotor (instrument folosit la reanimare); reclamanta a susţinut că aceste afirmaţii sunt denigratoare şi i-au afectat dreptul la imagine, demnitatea şi reputaţia profesională.
Or, analiza şi soluţia primei instanţe, confirmate în apel, s-au raportat la conţinutul memoriului adresat de pârâţi conducerii unităţii, invocat ca temei al cererii introductive şi detaliat prin precizarea ulterioară din 08 mai 2012, astfel că nu se poate reţine că instanţa de apel nu ar fi avut în vedere şi cererea precizatoare, cum eronat pretinde recurenta.
Dreptul la demnitate, în componentele sale vizând onoarea şi reputaţia, precum şi limitele acestui drept, conform reglementării cuprinse în dispoziţiile art 72 cu referire la art. 75 C. civ., au fost analizate de instanţa de apel raportat la afirmaţiile pârâţilor din memoriul din 20 ianuarie 2012, pe care reclamanta le-a invocat, în justificarea pretenţiilor de despăgubire, în cererea introductivă şi pe care le-a detaliat în precizarea ulterioară de acţiune. Pe cale de consecinţă, nici critica privind pronunţarea hotărârii atacate cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 72 alin. (2) C. civ., susţinută de recurentă ca derivând din confuzia raportării instanţei doar la cererea introductivă, fără a avea în vedere cererea precizatoare din 08 mai 2012, nu poate fi primită.
Instanţa de apel a apreciat că, prin probele administrate, reclamanta nu a demonstrat o atingere a dreptului sau la reputaţie prin afirmaţiile pârâţilor din memoriul datat 20 ianuarie 2012, că limbajul folosit în memoriu de către pârâţi a rămas în limitele acceptate ale libertăţii de exprimare, aşa încât nu există faptă ilicită, sens în care şi-a însuşit motivarea instanţei de fond.
Relativ la acest aspect, instanţa de fond a reţinut că subiectul memoriului constă într-un conflict al reclamantei, în calitate de medic coordonator la Serviciul Ambulanţă Drăgăşani, cu medicul de pe ambulanţă, cu ameninţările făcute faţă de acesta şi stările de tensiune create de reclamantă, pârâţii indicând persoanele care erau de faţă, tocmai pentru a trezi interesul conducerii şi a reda atmosfera tensionată. S-a apreciat astfel că, la iniţiativa pârâţilor, s-a solicitat verificarea unui conflict profesional intervenit într-un mediu de elită (medic, asistent, ambulanţier), cu importanţă majoră pentru societate, ajuns deja în atenţia conducerii să efectueze controale ce vizează protecţia salariaţilor, modul în care aceştia îşi îndeplinesc activitatea, cu respectarea legilor. Totodată, s-a reţinut că, pe fondul conflictului existent, ambele părţi, reclamanta şi pârâţii, s-au exprimat sub imperiul emoţiei şi indignării, context în care afirmaţiile pârâţilor se înscriu în limitele libertăţii de exprimare, prevăzute de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Or, raportat la această situaţie de fapt, ce nu poate fi reevaluată în recurs faţă de actuala structură a art. 304 C. proc. civ., fiind reţinut că, prin memoriul adresat conducerii unităţii la data de 20 ianuarie 2012, pârâţii şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege, concluzia instanţei de apel privind inexistenţa faptei ilicite este corectă, cu consecinţa că, nefiind îndeplinită această condiţie prevăzută de art. 1357 C. civ., nu se poate angaja răspunderea civilă delictuală în temeiul art. 1349 C. civ.
În ce priveşte susţinerile recurentei referitoare întrunirea condiţiei prejudiciului, ca element al răspunderii civile delictuale, prevăzut de art. 1357 C. civ., urmează a se constata că, în lipsa caracterului ilicit al faptei, nu se poate pune problema stabilirii existenţei şi întinderii prejudiciului.
Solicitarea recurentei de reapreciere a probelor administrate, în scopul reţinerii caracterului ilicit al faptei imputate pârâţilor şi a prejudiciului, nu poate fi primită, întrucât verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai este posibilă, de către instanţa de recurs, după abrogarea motivului de casare prevăzut de pct. 11 art. 304 C. proc. civ., prin art. 1 al O.U.G. nr. 138/2000. În actuala reglementare, recursul este o cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate numai motive de nelegalitate, respectiv cele expres şi limitativ prevăzute la pct. 1 - 9 din art. 304 C. proc. civ., nu şi motive de netemeinicie. De aceea, susţinerile recurentei vizând probele şi situaţia de fapt stabilită pe baza acestora, de către instanţele de fond, exced actualului cadru de reglementare a recursului şi nu pot fi analizate.
În concluzie, faţă de neîntrunirea condiţiei faptei ilicite, care face inutilă cercetarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, hotărârea instanţei de apel, prin care s-a confirmat soluţia fondului de respingere a acţiunii în răspundere civilă delictuală promovată de reclamantă, apare ca fiind dată cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 1349 şi art. 1357 C. civ., ceea ce face inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de considerentele prezentate, Înalta Curte urmează să respingă recursul reclamantei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În temeiul dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reţinând că, prin respingerea recursului, recurenta-reclamantă este în culpă procesuală, aceasta va fi obligată, la cererea intimaţilor, să le plătească cheltuielile de judecate suportate în recurs, respectiv onorariu de avocat în sumă de 4.000 RON, dovedit cu chitanţa.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta O.A.C. împotriva Deciziei civile nr. 119 din 2 octombrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă.
Obligă recurenta la plata sumei de 4000 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimaţii-pârâţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1670/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1673/2014. Civil. Acţiune posesorie. Recurs → |
|---|
