ICCJ. Decizia nr. 1674/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1674/2014
Dosar nr. 151/39/2014*
Şedinţa publică din 29 mai 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea adresată Judecătoriei Suceava la data de 30 ianuarie 2013 reclamantul A.V.D. a chemat în judecată pe pârâta C.Ş.E., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate vânzarea-cumpărarea intervenită cu privire la suprafaţa de 0,36 ha teren situat la locul numit "C.", învecinat cu: linie ogoare, drum, H.D.I. şi O.C.M., înscrisă în titlul de proprietate nr. 189 din 14 iulie 1993, emis pe numele tatălui pârâtei - P.V.Ş., pe care aceasta l-a moştenit, conform certificatului de moştenitor nr. 363 din 19 iulie 1997, eliberat de BNP I.L.. A solicitat cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamantul a arătat că între el şi pârâta a intervenit o tranzacţie de vânzare-cumpărare a unei suprafeţe de teren extravilan de pe raza localităţii Hânţeşti, la locul numit "C.", teren înscris în titlul de proprietate nr. 189 din 14 iulie 1993, emis pe numele tatălui pârâtei - P.V.Ş., pe care aceasta l-a moştenit. Terenul a fost scos la vânzare şi, după ce a plătit preţul, l-a înscris în registrul agricol şi a încheiat un contract de vânzare-cumpărare sub semnătură privată, urmând ca în perioada următoare să încheie la notariat actul autentic pentru a-l putea intabula pe numele său.
În drept, a invocat dispoziţiile art. 1073, 1077 C. civ.
Prin întâmpinare, pârâta a arătat că nu a semnat actul de vânzare-cumpărare la care face referire reclamantul, ci doar a fost de acord ca acesta să lucreze pământul. Mai mult decât atât, înscrisul invocat de reclamant este fals şi nu are valoarea unui contract de vânzare-cumpărare, întrucât nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de lege în acest sens.
Prin Sentinţa civilă nr. 2.794 din 19 aprilie 2013, Judecătoria Suceava a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Botoşani.
Pe rolul Judecătoriei Botoşani cauza a fost reînregistrată la data de 13 septembrie 2013, sub nr. 20252/193/2013.
Pentru termenul de judecată din 05 noiembrie 2013, reclamantul a depus la dosar o precizare, prin care a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Botoşani, solicitând ca judecarea cauzei să se facă de către Judecătoria Suceava, având în vedere că obiectul acţiunii nu este o obligaţie personală.
Prin Sentinţa civilă nr. 10.569 din 5 noiembrie 2013, Judecătoria Botoşani a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, a constatat că există conflict negativ de competenţă între Judecătoria Suceava şi Judecătoria Botoşani şi a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Suceava pentru pronunţarea regulatorului de competenţă.
Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Botoşani a reţinut că, deşi acţiunea promovată de reclamant este intitulată "constatare", din analiza motivării reiese că este vorba despre o veritabilă acţiune personală imobiliară, întrucât reclamantul urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă, corelativ obligaţiei asumate de partea adversă, de a încheia contractul în forma autentică cerută de lege ad validitatem.
În această situaţie, competenţa teritorială fiind alternativă, iar nu exclusivă, prin intermediul art. 10 pct. 1 C. proc. civ., reclamantului i se recunoaşte posibilitatea de a alege între instanţa de la domiciliul pârâtului şi cea de la locul prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei.
Având în vedere că în antecontractul de vânzare-cumpărare se prevede că locul executării contractului este "Biroul Notarului Public Suceava", deci pe raza municipiului Suceava, instanţa a constatat, deopotrivă, ca fiind competente atât Judecătoria Botoşani, cât şi Judecătoria Suceava.
Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 8/2013, publicată în M. Of. nr. 581/12.09.2013, a stabilit că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare, iar "Competenţa teritorială de soluţionare a unei astfel de acţiuni, înregistrată înainte de data de 15 februarie 2013, se determină în condiţiile art. 5, 7 şi, respectiv, art. 10 pct. 1 C. proc. civ. în vigoare la data înregistrării cererii".
Curtea de Apel Suceava, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 18 din 18 martie 2014, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Suceava.
Curtea a reţinut că antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acţiunile promovate anterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului C. proc. civ., dau naştere unui raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră un drept de creanţă, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligaţiei pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia.
În aceste condiţii, competenţa teritorială se determină în raport de prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., conform căruia mai sunt competente, în afara instanţei de la domiciliul pârâtului, instanţa prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei. În acest caz, al competenţei teritoriale alternative, reclamantul poate să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente, aşa cum rezultă din prevederile art. 12 C. proc. civ. anterior.
În act sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 8/2013 dată într-un recurs în interesul legii.
În speţă, reclamantul a ales să investească Judecătoria Suceava cu soluţionarea acestei cauze, astfel că în mod corect Judecătoria Botoşani a admis excepţia lipsei competenţei teritoriale, apreciind că prima instanţă sesizată, respectiv Judecătoria Suceava, este competentă să soluţioneze litigiul.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C.Ş.E.
În motivare, a arătat că, faţă de obiectul dosarului - hotărâre care să ţină loc de act de vânzare - cumpărare, nu are importanţă unde este situat imobilul sau notariatul.
O altă critică vizează faptul că nu au fost solicitate probe, mijloacele probatorii ale reclamantului ar fi trebuit verificate, întrucât sunt false - începând cu contractul de vânzare - cumpărare - confecţionat după ce O.D. a devenit primar al comunei Adâncata - în anul 2003. Arată şi că nu a făcut niciodată un contract de vânzare - cumpărare, ci doar a semnat o hârtie în alb, prin care ia dat dreptul reclamantului să lucreze terenul în arendă.
Reclamantul a lucrat terenul în anii următori fără voia sa.
Notificarea dată de notar nu poate fi considerată probă - nici cea dată de avocat.
Susţine că acţiunea reclamantului este inadmisibilă, recurenta este bătrână, iar reclamantul a înscenat situaţia reclamată pentru a o purta pe drumuri.
O ultimă critică este aceea că nu a fost citată la proces.
Competenţa s-a stabilit de către completul care a interpretat faptele prin prisma proprie, deşi dacă ar fi fost citată şi-aş fi susţinut drepturile, iar instanţa i-ar fi dat dreptate.
Analiza instanţei de recurs:
Prima critică formulată nu este fondată.
În mod corect, Curtea a reţinut că antecontractele de vânzare-cumpărare pe care s-au întemeiat acţiunile promovate anterior datei de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a noului C. proc. civ., dau naştere unui raport juridic obligaţional, în conţinutul căruia intră un drept de creanţă, respectiv dreptul de a cere încheierea contractului, corelativ obligaţiei pârâtului de a efectua demersurile necesare în vederea încheierii acestuia.
Pronunţându-se pe recursul în interesul legii ce a vizat dezlegarea juridică a chestiunii ce interesează în speţă, care este obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 329 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte prin Decizia nr. 8 din 10 iunie 2013, a stabilit că acţiunea prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare a unui imobil are caracterul unei acţiuni personale imobiliare.
Totodată, a statuat că pentru acţiunile înregistrate înainte de data de 15 februarie 2013, data intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, competenţa teritorială de soluţionare se determină în condiţiile art. 5, 7 şi respectiv art. 10 pct. 1 C. proc. civ. în vigoare la data înregistrării cererii.
Prin urmare, în raport de data cererii introductive - 30 ianuarie 2013 - competenţa teritorială se determină în raport de prevederile art. 10 pct. 1 C. proc. civ., conform căruia mai sunt competente, în afara instanţei de la domiciliul pârâtului, instanţa prevăzută în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei. În acest caz, al competenţei teritoriale alternative, reclamantul poate să aleagă între mai multe instanţe deopotrivă competente, aşa cum rezultă din prevederile art. 12 C. proc. civ. anterior.
În speţă, prin contractul de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din data de 11 februarie 2003 părţile au stabilit perfectarea contractului de vânzare-cumpărare în formă autentică să se facă la Biroul Notarului Public Suceava.
În această situaţie, revine Judecătoriei Suceava competenţa de soluţionare a cauzei întrucât în aria circumscripţiei sale teritoriale se regăseşte locul prevăzut în convenţia părţilor pentru executarea obligaţiei, respectiv Biroul Notarului Public Suceava.
Aşa fiind, cum reclamantul a ales să învestească Judecătoria Suceava cu soluţionarea cauzei pendinte, în mod legal Curtea de Apel Suceava a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea acestei instanţe.
Cât priveşte critica vizând probele, aceasta nu poate fi primită întrucât nu are legătură cu argumentele deciziei atacate prin prezentul recurs, prin care Curtea, rezolvând regulatorul de competenţă, nu a dezlegat chestiuni de fond ale pricinii, ci a dezbătut doar o problemă de competenţă.
Pentru acelaşi raţionament, nu va fi primită nici critica prin care se invocă inadmisibilitatea acţiunii, critică care de altfel nici nu a fost dezvoltată de recurentă.
Cât priveşte critica vizând faptul că recurenta nu a fost citată la proces, nici aceasta nu este fondată.
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (5) C. proc. civ. instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
Prin urmare, textul legal nu impune prezenta părţilor la proces, întrucât într-o asemenea situaţie instanţa nu are a cântări argumentele pro şi contra ale părţilor în ceea ce priveşte chestiunile de fapt şi de drept în dezbatere, ci are de rezolvat un aspect prejudicial ce se raportează la legala învestire a instanţei, la competenţa sa în soluţionarea cauzei.
Aşa fiind, instanţa, în soluţionarea unui conflict negativ de competenţă, respectiv în interpretarea normelor legale referitoare la competenţă, nu este ţinută de susţinerile părţilor.
Având în vedere considerentele prezentate, în raport de care nu se poate reţine întrunirea cerinţelor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul pârâtei, ca nefondat, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta C.Ş.E. împotriva Sentinţei civile nr. 18 din 18 martie 2014 a Curţii de Apel Suceava, Secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1673/2014. Civil. Acţiune posesorie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1675/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
