ICCJ. Decizia nr. 1687/2014. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1687/2014
Dosar nr. 1554/3/2010
Şedinţa publică din 30 mai 2014
Asupra cauzei de faţă constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti la data de 15 aprilie 2008, sub nr. 4639/3010/2008, reclamantul G.N.S. a chemat în judecată pe pârâţii M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. şi Z.N., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate că a dobândit prin efectul uzucapiunii de 30 de ani dreptul de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, str. S.G.A. nr. provizoriu 130 - 150 (fost nr. 3), în suprafaţă de 3.700 mp şi, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale, dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe teren.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că, încă din anul 1950 bunica sa maternă, N.N., apoi, părinţii săi au folosit terenul situat în Bucureşti, str. S.G.A. nr. 3, în suprafaţă de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol apoi ca loc de casă şi anexe gospodăreşti.
Iniţial, bunica reclamantului a avut în posesie 22.000 mp, teren din care statul a preluat 12.000 mp, fără niciun titlu. Pentru teren exista o chitanţă de mână, chitanţă pe care reclamantul a depus-o în original la Primăria Sectorului 3 şi pe care nu o mai deţine.
Începând cu anul 1968, terenul a fost folosit de reclamant ca grădină, iar, în 1974, pe el a construit o clădire de zid cu destinaţie de atelier, apoi, în 1985, a construit încă un atelier din zid, construcţii pe care le-a modificat în timp, în prezent fiind folosite cu destinaţia de producţie, în sensul că în această locaţie se reciclează material plastic şi se produce folie şi saci. Din anul 1968 reclamantul a fost înscris ca titular de rol fiscal.
Nimeni nu a venit să-i tulbure posesia reclamantului până în anul 2007, când a fost acţionat în judecată de pârâţi, printr-o acţiune în revendicare, acţiune în cadrul căreia aceştia au arătat că au fost puşi în posesie în anul 2002, dar, abia în 2006, când au dorit să-şi întabuleze dreptul de proprietate, au constatat că terenul este ocupat de reclamant. Pârâţii au titlu de proprietate doar pentru suprafaţa de 3.700 mp, ce face parte din suprafaţa totală de 10.000 mp, ocupată de reclamant.
Reclamantul a mai arătat că posesia sa a fost utilă timp de 45 de ani, astfel încât poate beneficia de efectele uzucapiunii de lungă durată,
Cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1847, 1890, 494 C. civ. şi art. 111 C. proc. civ.
La data de 20 mai 2008, pârâţii M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. şi Z.N. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepţia de netimbrare şi excepţia inadmis abilităţii acţiunii, iar, pe fondul cauzei, au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Prin Încheierea de la 24 iunie 2008, instanţa a calificat apărările pârâţilor în susţinerea excepţiei inadmisibilităţii ca fiind apărări ce privesc fondul cauzei.
Prin Sentinţa civilă nr. 14058 din 10 decembrie 2009, pronunţată în dosarul nr. 4639/301/2008 de judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia civilă.
Astfel, cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 18 ianuarie 2010, sub nr. 1554/3/2010.
La 27 octombrie 2011 a fost depusă la dosar cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor de către Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar, prin care s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, intervenienta a arătat că prin titlul de proprietate nr. 100281 din 20 decembrie 2002 emis de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Bucureşti a fost reconstituit dreptul de proprietate al pârâţilor M.Z., T.E., V.F., V.G., V.P. şi Z.N. pentru o suprafaţă de 4,88 ha, din care şi suprafaţa de 3,700 mp, teren situat în Bucureşti, str. G.A. nr. 130 - 150, sector 3, zona cadastrală 284, parcela A1297/6.
Anterior reconstituirii dreptului de proprietate al pârâţilor, terenul figura ca teren agricol aflat în proprietatea statului şi în folosinţa C.A.P. Dudeşti, nefiind deţinut nici în fapt şi nici în drept de reclamant.
La termenul din 28 octombrie 2011, tribunalul a respins, ca inadmisibilă, cererea de intervenţie accesorie în interesul pârâţilor formulată de către Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar.
Ulterior, pârâţii au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii lor procesuale pasive.
Prin Sentinţa civilă nr. 303 din 10 februarie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, ca neîntemeiate; a dispus ca, cheltuielile procesuale avansate de stat, în cuantum de 7.200 RON, reprezentând suma pentru care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei de timbru, să rămână în sarcina acestuia; a respins cererea pârâţilor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, tribunalul a reţinut că, în acţiunile având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra unui imobil prin uzucapiune, are calitate procesuală activă posesorul imobilului, în timp ce calitatea procesuală pasivă o are adevăratul proprietar al imobilului.
În speţă, reclamantul G.N.S. are calitatea de posesor al terenului situat în Bucureşti, str. G.A. nr. 130 - 150 (fost nr. 3), sector 3, astfel cum a rezultat din declaraţia martorului audiat la propunerea acestuia, coroborată cu raportul de expertiză topo efectuat în cauză şi cu înscrisurile depuse la dosar (Sentinţa civilă nr. 615F/26 martie 2008 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă).
Pe de altă parte, pârâţii sunt proprietarii terenului cu privire la care reclamantul invocă dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, potrivit titlului de proprietate nr. 1000281 din 10 decembrie 2002 emis de Comisia pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor a municipiului Bucureşti.
Având calitate procesuală pe capătul de cerere privind uzucapiunea, reclamantul, persoana care a edificat construcţiile de pe teren şi le stăpâneşte în fapt şi pârâţii, persoanele care sunt proprietarii terenului pe care au fost realizate construcţiile, au, potrivit art. 488 şi art. 492 C. civ., calitate procesuală activă, respectiv pasivă şi pe capătul de cerere având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate asupra construcţiilor prin accesiune imobiliară artificială.
Pe fondul cauzei, tribunalul a constatat că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, reţinând ca terenul stăpânit de reclamant, conform înscrisurilor de la dosar, respectiv a adresei nr. 6826/XILC din 27 martie 1997 emisă de Consiliul General al municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajare Teritoriului şi a adresei depuse de Comisia locală Sector 3 pentru aplicarea legii fondului funciar, a figurat ca teren aflat în proprietatea statului şi în folosinţa C.A.P. Dudeşti.
Terenurile aflate în patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie făceau obiectul dreptului de proprietate cooperatistă, care nu reprezenta decât o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituţiei României din perioada regimului comunist (Constituţia R.S.R. din 1965), era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv. Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu putea invoca, anterior anului 1989, dobândirea dreptului de proprietate asupra unui bun aflat în patrimoniul C.A.P-ului.
Preluarea terenului de către cooperativa agricolă de producţie a întrerupt cursul prescripţiei achizitive, întrucât, prin cooperativizare, imobilul a fost scos din circuitul civil, fiind trecut în proprietatea statului comunist.
Prin urmare, în perioada 1960 - 1990 a operat întreruperea termenului de prescripţie achizitivă, iar, din anul 1990 şi până în prezent nu s-a împlinit termenul de 30 de ani cerut de lege pentru uzucapiunea de lungă durată.
Referitor la constatarea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară asupra construcţiei, în raport de dispoziţiile art 482 şi art. 92 C. civ. şi de faptul că dreptul de proprietate cu privire la teren nu aparţine reclamantului, cât timp construcţia urmează soarta terenului, tribunalul a respins ca neîntemeiat şi acest capăt de cerere.
În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a respins cererea pârâţilor privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că aceştia nu au depus documente justificative.
Conform art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008, cheltuielile procesuale avansate de stat, în cuantum de 7.200 RON, reprezentând suma pentru care reclamantul a beneficiat de reducerea taxei judiciare de timbru, rămân în sarcina acestuia.
Împotriva Sentinţei civile nr. 303 din 10 februarie 2012 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a declarat apel reclamantul G.N.S., solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii introductive aşa cum a fost formulată.
Prin Decizia civilă nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a fost respins, ca nefondat, apelul reclamantului G.N.S. şi a fost obligat apelantul la 1.200 RON cheltuieli de judecată către intimaţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Potrivit expertizei efectuate la fond, terenul aflat în posesia reclamantului include şi suprafaţa de 3.784 mp (suprafaţa reală) retrocedată pârâţilor în baza Legii nr. 18/1991, conform titlului de proprietate prezentat de aceştia.
Deşi adresa poştală a celor doua imobile asupra cărora ambele părţi în litigiu invocă un drept de proprietate nu este aceeaşi, pentru reclamant fiind vorba de imobilul din Bucureşti, str. S.G.A. f.n., sector 3, iar pentru pârâţi de imobilul din Bucureşti, str. S.G.A. nr. 130 - 150, sector 3, concluziile expertizei tehnice sunt extrem de clare, astfel că este lipsit de relevanţă orice argument ce priveşte lipsa de identitate a imobilelor.
Detenţia reclamantului, fiind viciată de precaritate, nu poate conduce, prin uzucapiune, la dobândirea proprietăţii asupra imobilului ce face obiectul folosinţei. Cel ce exercită o posesie precară nu poate dobândi proprietatea, prin uzucapiune, asupra imobilului ce face obiectul folosinţei.
În speţă, terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producţie erau proprietate de stat, putând fi folosite doar cu acordul cooperativei.
Or, în măsura în care reclamantul susţine că, încă din anul 1950, bunica sa maternă, N.N., apoi, părinţii săi, au folosit terenul situat în Bucureşti, str. S.G.A. nr. 3, în suprafaţă de 10.000 mp, mai întâi ca teren agricol, apoi ca loc de casă şi anexe gospodăreşti, redobândirea acestuia se putea face în condiţiile legilor speciale, inclusiv Legea nr. 18/1991.
Conform menţiunilor făcute de Direcţia de impozite şi taxe locale sector 3 Bucureşti, începând cu anul 1985 de reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcţie şi teren în folosinţă, în suprafaţă totală de 10.000 mp, aşadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, ceea ce infirmă susţinerile reclamantului.
Împrejurarea că, pe terenul aflat în folosinţă, reclamantul ar fi ridicat o construcţie din zid, în suprafaţă de 3.000 mp şi a solicitat eliberarea unei autorizaţii de construire nu justifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea unei posesii utile. Acesta are la dispoziţie alte mijloace procedurale pentru recuperarea valorii construcţiilor realizate, iar nu prezenta acţiune privind dobândirea dreptului de proprietate prin accesiune imobiliară.
Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii are în vedere o altă situaţie juridică, cea a terenurilor ce au făcut obiectul reglementărilor din cuprinsul Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, care şi-au păstrat caracterul privat, sub aspectul dreptului de proprietate, şi, pentru care posesorii lor au beneficiat atât de prezumţia de neprecaritate prevăzută de art. 1854 C. civ., cât şi de dispoziţiile art. 1858 C. civ. referitoare la prezumţia de neintervenire de titlu. De altfel, soluţia pronunţată în recursul în interesul legii este în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar, republicată, prin care s-a stabilit că terenurile atribuite în folosinţă pe durata existenţei construcţiilor dobândite să fie trecute în proprietate» celor ce le aveau în folosinţă.
Deşi reclamantul a contestat valabilitatea titlului de proprietate întocmit pe numele pârâţilor, în instanţă, nu a obţinut desfiinţarea acestuia, aşa încât nu pot fi înlăturate concluziile anterioare, în sensul că terenul în litigiu făcea parte din patrimoniul fostelor cooperative agricole de producţie, fiind proprietate cooperatistă, o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituţiei României din 1965, era un drept imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
Împotriva Deciziei nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curţii de Apel. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în termen legal, a declarat recurs reclamantul G.N.S., criticând-o ca fiind lipsită de temei legal.
În dezvoltarea motivelor de recurs reclamantul arată ca instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 1853 vechiul C. civ.
Se consideră că nu s-a tăcut dovada că ar fi posedat pentru altul, iar la dosar nu există niciun titlu care să justifice precaritatea posesiei.
Adresa emisă de Direcţia Taxe şi Impozite Locale Sector 3 dovedeşte faptul că reclamantul s-a comportat ca proprietar cu acel teren, pentru că proprietarul plăteşte impozit pe teren şi nu chiriaşul.
De asemenea, faptul că reclamantul a edificat o construcţie pe terenul dedus judecăţii dovedeşte că acesta s-a comportat ca proprietar şi nu ca detentor. De esenţa detenţiei precare este atitudinea pe care detentorul o are faţă de titularul dreptului prin recunoaşterea acestuia.
Detenţia este caracterizată ca o situaţie de fapt ce îşi are izvorul într-un titlu juridic valabil, pe când posesia este o stare de fapt independentă de existenţa unui titlu.
Reclamantul a făcut dovada că a posedat fără a exista vreun titlu în baza căruia sa posede. Mai mult, detenţia precară nu se prezumă, ea trebuie dovedită cu titlul care stă la baza acesteia.
Procesul-verbal de înştiinţare de plată emis de Direcţia Taxe şi Impozite Locale Sector 3 în data de 05 martie 2007 din care rezultă că reclamatul este plătitor de impozit pentru construcţii şi teren încă din 1967, că în anul 1985 a fost amendat pentru o construcţie din zid edificată pe terenul dedus judecăţii şi că impunerea pentru construcţia de 3.000 mp a fost făcută în baza procesului-verbal din 06 octombrie 1985 dovedesc cu prisosinţă că posesia reclamantului nu a fost o detenţie precară.
Se mai susţine că un detentor precar nu ar fi formulat niciodată notificare prin care să solicite să i se recunoască dreptul său de proprietate în baza Legii nr. 10/2001. Cererea dovedeşte atitudinea psihologică, respectiv exercitarea stăpânirii terenului ca un proprietar.
Se mai arată că terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producţie nu erau proprietatea statului comunist, ele nu au fost naţionalizate, ci erau proprietatea membrilor cooperatori şi se supuneau normelor de drept comun, nefiind scoase din circuitului civile, în acest sens, stau şi dispoziţiile art. 1, art. 6 şi art. 7 din Decretul nr. 96 din 23 martie 1986.
Totodată, terenurile fostelor IAS-uri erau proprietate de stat. Dacă Legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974 au restrâns dreptul de a se înstrăina terenurile aflate în circuitul civil şi cura terenurile fostelor C.A.P-uri erau în circuitul civil, înseamnă că Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă şi prezentei speţe, aşa încât nu poate fi vorba de o întrerupere a prescripţiei achizitive.
Dacă terenul dedus judecăţii i-ar fi fost atribuit în "folosinţă pe durata existenţei construcţiilor" reclamantul ar fi beneficiat de dispoziţiile art. 36 alin. 3 din Legea nr. 18/1991 republicată, pentru că fostele C.A.P.-uri aveau evidenţa terenurilor atribuite în folosinţă, cum însă reclamantului nu i-a fost atribuit terenul, de nimeni, niciodată, în folosinţa, nu ar fi putut beneficia de aceste prevederi. Reclamantul a posedat terenul pentru că îl avea de la autorii săi,
În atare împrejurări, faţă de aceste argumente, se solicită a se constata că prescripţia nu a fost întreruptă în perioada 1960 - 1990 şi că terenul dedus judecăţii poate fi uzucapat.
Se învederează că martorii intimaţilor-pârâţi au făcut vorbire despre terenurile din zonă, în general, despre cum s-a pus în aplicare Legea nr. 18/1991, dar nu au cunoscut în mod expres situaţia terenului ce face obiectul cererii reclamantului, aşa încât depoziţiile lor nu constituie un argument în dovedirea vicierii posesiei exercitate de reclamant.
Intimaţii-pârâţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, motivat de faptul că dezvoltarea criticilor din recurs nu permit încadrarea în prevederile art. 304 C. proc. civ., iar, pe fond, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
La termenul de judecată din 16 mai 2014, excepţia nulităţii recursului a fost reţinută spre soluţionare odată cu fondul cauzei.
Analizând cu prioritate excepţia invocata prin întâmpinare, Înalta Curte constată că această excepţie nu este întemeiată, deoarece, din cele menţionate în cererea de recurs de către recurent, este posibilă încadrarea criticilor în cazul prevăzute de art. 304 pct 9 C. proc. civ.
Astfel, prin motivele de recurs, s-a invocat aplicarea greşită a prevederilor art. 1853 C. civ. referitoare ia precaritatea posesiei, criticile dezvoltate privind inexistenţa detenţiei precare şi exercitarea unei posesii utile din partea reclamantului asupra imobilului din litigiu, motivare ce poate fi interpretată ca o critică adusă deciziei atacate referitoare la încălcarea acestei dispoziţii legale invocate.
În această împrejurare, astfel cum dispune art. 306 alin. (3) C. proc. civ., neindicarea vreunui motiv dintre cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, câtă vreme este posibilă cercetarea unora dintre critici în contextul art. 304 C. proc. civ.
Drept urmare, excepţia nulităţii va fi respinsă.
Examinând decizia recurată în raport de criticile formulate şi actele dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Pentru a fi incidente dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu aplicarea sau interpretarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
În cauză, recurentul-reclamant G.N.S. invocă eronata interpretare a dispoziţiilor art. 1853 C. civ. referitoare ia precaritatea posesiei, relevând, în ceea ce priveşte posesia asupra terenului în litigiu, îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 1846 şi art. 1847 C. civ.
Se mai invocă de către recurentul-reclamant aspecte legate de înlăturarea declaraţiilor martorilor audiaţi, ceea ce ar fi determinat, în opinia. sa, o greşita interpretare a dispoziţiilor legale în ceea ce priveşte soluţia instanţei asupra prescripţiei achizitive.
Recursul întemeiat de recurentul-reclamant pe greşita interpretare a dispoziţiilor art. 1853 C. civ. nu poate fi primit, instanţa de apel procedând la o justa aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale suscitate.
Potrivit art. 1837 C. civ., prescripţia este un mijloc de a dobândi proprietatea, iar conform art. 1846 C. civ. orice prescripţie este fondată pe faptul posesiunii.
Aceste dispoziţii legale se coroborează şi cu art. 1847 C. civ., conform căruia, ca să se poate prescrie, se cere o posesiune continuă, neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar.
Art. 1853 alin. (1) C. civ. arată că actele pe care le exercităm asupra unui lucru al altuia, sub nume precar, în calitate de locatari, depozitari, uzufructuari etc., nu constituie o posesie sub nume de proprietar, iar alin. (2) prevede că posesiunea exercitată asupra unui lucru al altuia, prin simpla îngăduinţă a proprietarului, este tot o posesie viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci pentru altul.
Dispoziţia legal citată mai sus este pe deplin aplicabilă în speţa de faţă.
Deşi recurentul susţine că terenul arabil de 3.700 mp nu a fost în patrimoniul CAP-ului Dudeşti, din adresa emisă de Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 3 Bucureşti, la care se face referire în motivele de recurs, rezultă că, începând cu anul 1985 reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcţie şi teren în folosinţă, în suprafaţă totală de 10.000 mp, aşadar nu ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, iar, potrivit adresei nr. 6826/XII.C din 27 martie 1997 întocmită de Consiliul General al Municipiului Bucureşti - Direcţia Generală de Urbanism şi Amenajarea Teritoriului, la acel moment, imobilul din litigiu figura ca teren agricol aflat în proprietatea statului şi folosinţa fostului CAP Dudeşti, ceea ce infirmă susţinerile reclamantului.
Conform art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producţie (atât în forma prevăzută de dispoziţiile Decretul Consiliului de Stat nr. 346 din 28 septembrie 1977 privind aprobarea statutelor organizaţiilor cooperatiste din agricultură, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 105 din 4 octombrie 1977, cât şi în forma edictată de prevederile Decretului Consiliului de Stat nr. 93/1983 privind aprobarea statutelor organizaţiilor socialiste din agricultură, publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 13 din 28 martie 1983), făceau parte din proprietatea cooperativei agricole pământul adus de cooperatori, animale de muncă şi de producţie, construcţiile, utilajele precum şi întreaga producţie agricolă vegetală şi animală şi orice produse obţinute din activitatea cooperativei agricole.
Ca atare, susţinerile recurentului-reclamant, în sensul că terenurile aflate în patrimoniile fostelor cooperative agricole de producţie nu erau proprietatea statului comunist, ci erau proprietatea membrilor cooperatori, nu sunt fondate, şi, având în vedere şi art. 3 din Statutul cooperativei agricole de producţie, instanţa de apel a apreciat, în mod legal, că recurentul nu a exercitat o posesie sub nume de proprietar, în raport de împrejurarea ca terenul s-a aflat în patrimoniul fostului CAP.
Mai mult decât atât, potrivit art. 1844 C. civ "nu se poate prescrie domeniul lucrărilor care, din natura lor proprie, sau printr-o declaraţie a legii, nu pot fi obiecte de proprietate privată, ci scoase afară din comerţ".
Terenurile aflate în patrimoniul fostelor CAP-uri făceau obiectul dreptului de proprietate cooperatistă, la care chiar recurentul face referire, care nu reprezenta decât o formă a dreptului de proprietate socialistă, drept care, potrivit Constituţiei României (Constituţia RSR din 1965) din perioada regimului comunist, era un drept imprescriptibil atât extinctiv cât şi achizitiv. Cu alte cuvinte, o persoană fizică nu putea invoca dobândirea unui drept de proprietate prin uzucapiune asupra unui bun (în cauză asupra unui teren) aflat în patrimoniul CAP-ului, anterior anului 1989.
În acest sens, cât timp aceste terenuri nu puteau forma obiectul dreptului de proprietate privată anterior anului 1989, sunt nefondate susţinerile recurentului, în sensul că Decizia nr. IV/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este aplicabilă şi prezentei speţe, deoarece terenurile C.A.P.-urilor ar fi fost în circuitul civil.
Fiind vorba de un teren din patrimoniul CAP-ului singura modalitate pentru a se dobândi dreptul de proprietate era urmare a procedurii administrative prevăzute de legea specială, respectiv de Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar. Potrivit art. 8 din această lege, stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor care se găsesc în patrimoniul cooperativelor agricole de producţie se face în condiţiile prezentei legi, respectiv prin formularea unei cereri de către membrii cooperatori care au adus pământul în CAP sau moştenitorii acestora, aceste două categorii de persoane fiind beneficiare ale prevederilor legii.
Criticile din recurs în legătură cu plata taxelor şi impozitelor pentru suprafaţa de teren de 3.700 mp nu pot fi reţinute, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, potrivit adresei emisă de Direcţia de Taxe şi Impozite Locale Sector 3 Bucureşti, reclamantul G.N.S. a figurat impus ca plătitor de impozit pentru construcţie şi teren în folosinţă, aşadar nu a fost înscris ca proprietar al terenului, ci ca simplu detentor al terenului, fiind incidente astfel prevederile art. 1853 alin. (2) C. civ. care prevăd că simpla îngăduinţă a proprietarului, este tot o posesie viciată, nefiind exercitată pentru sine, ci pentru altul.
Ca atare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că ridicarea unei construcţii pe terenul a cărei uzucapare se solicită ar conduce la dovedirea elementului psihologic, intenţional al unei posesii utile, nu justifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea unei posesii utile, întrucât edificarea unei construcţii pe terenul deţinut de către constructor pentru altul nu interverteşte precaritatea în posesie.
Aceeaşi motivare va înlătura, ca nefondată, şi susţinerea recurentului potrivit căreia, prin formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001, ar fi dovedit existenţa unei posesii utile. Se observă totodată că această ultimă apărare este nu doar nefondată, ci şi invocată omisso medio, nefiind adusă ca şi critică în apel, deşi recurentul a fost titular al acestei căi de atac.
În ce priveşte criticile relative la declaraţiile martorilor audiaţi în cauza, acestea nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate, chestiunile de interpretare a probelor administrate în cauză neputând fi încadrate în motivele de nelegalitate reglementate de prevederile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de toate considerentele reţinute, recursul urmează a fi respins, în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., va obliga pe recurentul-reclamant la plata sumei de 12.350 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimaţii-pârâţi, reprezentând onorariu avocat, conform chitanţelor depuse la dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului, ca nefondată.
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul G.N.S. împotriva Deciziei nr. 111A din 16 aprilie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Obligă pe recurentul-reclamant la 12.350 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat, către intimaţii-pârâţi M.Z., T.E., V.F., V.G., Z.N. şi V.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publica astăzi, 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1678/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 1689/2014. Civil → |
|---|
