ICCJ. Decizia nr. 1691/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1691/2014
Dosar nr. 4732/3/2012
Şedinţa publică din 30 mai 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, la 17 februarie 2011, reclamanţii S.I., S.C. şi S.A.D. au solicitat obligarea pârâţilor statul român prin Ministerul Finanţelor Publice, în subsidiar municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata valorii de circulaţie a apartamentului nr. 1 din Bucureşti str. C., dobândit în baza Legii nr. 112/1995 şi cu privire la care au fost evinşi de adevăratul proprietar în urma unui proces de revendicare.
Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349, art. 1695 şi urm. C. civ. privind răspunderea pentru evicţiune.
Prin Sentinţa civilă nr. 777 din 05 aprilie 2013 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, a respins acţiunea formulată în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate, a admis în parte cererea, a obligat pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General la plata sumei de 126.278 euro către reclamanţi, în echivalent RON, sumă reprezentând despăgubiri pentru evicţiune şi a obligat pârâtul municipiul Bucureşti prin Primarul General către reclamanţi la plata sumei de 3.700 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul statul român, reprezentat legal prin Ministerul Finanţelor Publice, a fost găsită întemeiată şi a fost admisă în raport de conţinutul Deciziei nr. 3.246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, decizie ce se bucură de lucru judecat şi care a statuat, într-o acţiune similară a reclamanţilor, cu acelaşi obiect, dar îndreptată împotriva Ministerului Finanţelor Publice, că legitimarea procesuală pasivă aparţine vânzătorului din contract, care are obligaţia de a garanta pentru evicţiune.
Pe fond, tribunalul a constatat că reclamanţii au cumpărat imobilul în discuţie de la Primăria municipiului Bucureşti prin Contractul de vânzare-cumpărare nr. 4148/29363/1997, fiind ulterior evinşi în revendicare de adevăraţii proprietari, prin Decizia civilă nr. 192/R/2008 a Curţii de Apel Bucureşti statuându-se că titlul cumpărătorilor nu este valabil prin comparaţie cu cel al vechilor proprietari.
Evingerea cumpărătorilor semnifică lipsirea de efecte a contractului de vânzare-cumpărare încheiat conform Legii nr. 112/1995, ceea ce echivalează unei desfiinţări în sensul art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, reclamanţii trebuie a fi despăgubiţi cu privire la imobilul pierdut, dreptul acestora întinzându-se din punct de vedere substanţial până la nivelul valorii de piaţă a bunului, în conformitate cu art. 501 din Legea nr. 10/2001, întrucât contractul lor de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu bună credinţă, aşa cum s-a stabilit prin hotărârea prin care au fost evinşi.
Tribunalul a acordat valoarea calculată la zi a bunului, respectiv 126.278 euro, ţinând seama de faptul că textul special în materie (art. 501 din Legea nr. 10/2001) nu face referire la un anumit moment al calcului valorii.
Prin Decizia civilă nr. 348A din 05 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţii S.A.D., S.C. şi S.I. şi de pârâtul municipiul Bucureşti, reprezentat legal prin Primarul General.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, reprezentat legal prin Primarul General, curtea a reţinut următoarele:
Prin Decizia nr. 3.246/2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a statuat că în cauză nu există o sentinţă definitivă şi irevocabilă în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, astfel încât nu se poate justifica calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice.
S-a mai reţinut că, potrivit principiului relativităţii efectelor contractului, acesta produce efecte numai între părţile contractante şi că Ministerul Finanţelor Publice nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, fiind terţ faţă de acesta.
Această decizie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se bucură de putere de lucru judecat, reieşind astfel că legitimarea procesuală pasivă aparţine în această speţă, dată fiind hotărârea mai sus menţionată, vânzătorului din contract, care are obligaţia să garanteze pe reclamanţi pentru evicţiune.
Conform art. 501 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 1/2009), reclamanţii au dreptul să fie despăgubiţi cu privire la imobilul pierdut, contractul lor de vânzare-cumpărare fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, aşa cum reiese chiar din hotărârea prin care aceştia au fost evinşi, anume prin Decizia nr. 192/2008, ataşate la dosarul tribunalului.
În ceea ce priveşte apelul declarat de către reclamanţi, instanţa de apel a constatat că şi acesta este nefondat.
Prima critică privind invocarea calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice a fost considerată ca neîntemeiată, având în vedere considerentele deja expuse în analiza apelului declarat de către municipiul Bucureşti, prin Primarul General, nefiind necesar a se relua aceste aspecte.
Prin raportul de expertiză întocmit a fost calculată atât valoarea imobilului la data rămânerii irevocabile a hotărârii de obligare a reclamanţilor să predea imobilul adevăratului proprietar în sumă de 272.556 euro, cât şi valoarea la zi la data efectuării raportului de expertiză, anume 126.278 euro.
Curtea a constatat că, potrivit art. 501 din Legea nr. 10/2001, se stabileşte dreptul proprietarilor ale căror contracte de vânzare-cumpărare au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi au fost ulterior desfiinţate, de a primi restituirea preţului de piaţă al imobilelor, în alin. (2) al acestui articol, stabilindu-se că valoarea acestor despăgubiri se va stabili prin expertiză.
Textul legal menţionat nu cuprinde aşadar o dispoziţie în sensul de a se prevedea că valoarea de piaţă a imobilului ar fi cea de la momentul evicţiunii.
S-a considerat că o concluzie în sens contrar, conform căreia reclamanţii ar avea dreptul la valoarea de piaţă a bunului la momentul la care a rămas irevocabilă hotărârea în revendicare îndreptată împotriva lor, şi anume 17 aprilie 2008, nu ar putea fi acceptată, deoarece la acea dată, nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009 care a introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001.
Împotriva deciziei mai sus menţionată au declarat şi motivat recurs, în termen legal, reclamanţii S.A.D., S.C., S.I. şi pârâtul municipiul Bucureşti, reprezentat legal prin Primarul General.
În dezvoltarea motivelor de recurs formulate, încadrate în art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii S.A.D., S.C., S.I. au arătat că înţeleg să critice Decizia civilă 348A/2013 doar sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate.
S-a arătat că decizia instanţei de apel este criticabilă potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ, întrucât aceasta cuprinde motive străine de natura pricinii, întrucât deşi prin cererea introductivă de instanţă s-a solicitat ca, în raport de răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun: art. 1341 - 1344 C. civ., să se dispună obligarea vânzătorului la plata unei despăgubiri calculate la data producerii evicţiunii, instanţa de apel a schimbat natura pricinii şi a motivat respingerea apelului formulat de reclamanţi prin raportare la dispoziţiile art. 501 din Legea nr. 10/2001.
În mod evident, instanţa de apel s-a aflat într-o gravă eroare, deoarece temeiul de drept invocat de reclamanţi este cel al dreptului comun în materie de răspundere pentru evicţiune, nicidecum legea specială.
Se precizează faptul că nu s-ar putea acorda valoarea de piaţă a bunului la data de 17 aprilie 2008, data producerii evicţiunii, întrucât la acea dată nici nu intrase în vigoare Legea nr. 1/2009, care a introdus art. 501 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, decizia instanţei de apel este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Plecând de la premisa învestirii instanţei cu o acţiune în răspundere pentru evicţiune, de drept comun, dar şi de la premisa necontestării împrejurării necunoaşterii cauzei evicţiunii de către reclamanţi, la momentul contractării, în cadrul acestei proceduri de drept comun, cuantumul despăgubirilor cuvenite se calculează în raport de dispoziţiile art. 1341 şi urm. C. civ. ilustrate prin preţul plătit de cumpărători, precum şi diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii.
Întrucât sporul de valoare a fost calculat avându-se în vedere starea concretă a imobilului rezultată în urma efectuării cheltuielilor necesare, făcute cu conservarea bunului, dar şi cele utile, care sporesc valoarea lui, rezultă că aceste cheltuieli, fiind incluse în sporul de valoare, nu vor fi acordate distinct, ci prin intermediul acordării sporului de valoare evocat.
Art. 1341 C. civ. nu reprezintă decât un algoritm juridic impus de procedura de drept comun a evicţiunii care se grefează pe datele încheierii contractului, respectiv a evicţiunii, 17 aprilie 2008, adică data rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a revendicării.
Art. 1344 C. civ. prevede că recurenţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi a solicita şi primi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, acest spor reprezentând în realitate creşterea valorii imobilului în perioada respectivă, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare.
Analizând condiţiile evicţiunii în cauza dedusă judecaţii, instanţa de fond a constatat că sunt îndeplinite, fiind vorba de o tulburare de drept, evicţiunea fiind consecinţa acţiunii în justiţie admisă prin Decizia civilă nr. 192/2008, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti prin care reclamanţii din prezenta cauză au fost obligaţi să lase vechilor proprietari posesia imobilului ce a făcut obiectul Contractului de vânzare-cumpărare nr. 1448/29363/1997; pe de altă parte, cauza evicţiunii fiind anterioară vânzării, dreptul terţului asupra bunului revendicat preexistând încheierii contractului de vânzare-cumpărare, iar cumpărătorul a fost de bună-credinţă, aspect ce trebuie reţinut prin faptul că actul de vânzare-cumpărare nr. 1448/29363/1997 nu a fost anulat.
Se impune, astfel, obligarea municipiului Bucureşti, prin Primarul General, la plata valorii imobilului de la momentul producerii evicţiunii întrucât pârâtul, în calitatea sa de vânzător, trebuia să-şi ia toate măsurile necesare pentru a nu vinde un bun imobil ce nu-i aparţinea. Deşi se ştia despre modul în care a fost preluat imobilul, vânzătorul a procedat la înstrăinarea acestuia, fiind de rea-credinţă şi trebuie să suporte consecinţele ce decurg din faptul evingerii reclamanţilor.
În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pârâtul municipiul Bucureşti, reprezentat legal prin Primarul General, a arătat următoarele:
Art. 501 din Legea nr. 10/2001 a primit o greşită aplicare şi interpretare din partea instanţei de fond şi a instanţei de apel. Textul legal menţionat face referire la situaţia în care contractul de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost declarat nul prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Acest text se aplică prin analogie şi în situaţia în care cumpărătorul în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost evins de fostul proprietar deşi nu i s-a desfiinţat contractul de vânzare-cumpărare.
Chiar, în condiţiile răspunderii pentru evicţiune de drept comun, evicţiunea totală presupune, în primul rând, restituirea integrală a preţului plătit şi a daunelor interese, acestea din urmă reprezentând diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii.
Obligaţia de garanţie pentru evicţiune nu presupune în nici un caz valoarea de circulaţie a imobilului, cu atât mai mult în situaţia imobilelor ce au făcut obiectul Legii nr. 112/1995. O aplicare corectă a dispoziţiilor privind obligarea la garanţia pentru evicţiune şi respectiv a stabilirii sporului de valoare nu presupune luarea în calcul a următorilor indicatori:
- stabilirea valorii de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare (şi nu a preţului derizoriu plătit de reclamant);
- stabilirea valorii de circulaţie la momentul evicţiunii;
- diferenţa între valoarea de circulaţie a imobilului la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare şi valoarea de circulaţie a imobilului la momentul evicţiunii, această diferenţă constituind de fapt sporul de valoare reglementat de dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune.
Având în vedere că preţul plătit în temeiul Legii nr. 112/1995 este unul derizoriu, diferenţa dintre preţul plătit şi sporul de valoare nu se poate stabili decât în condiţiile de diferenţă arătate mai sus.
În caz contrar, ar fi lipsite de eficienţă dispoziţiile legale privind răspunderea pentru evicţiune acestea, desigur, au în vedere plata unui preţ real la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.
Astfel, în ceea ce priveşte imobilele vândute în baga Legii nr. 112/1995, obligaţia de garanţie este particularizată, pe de o parte, de situaţia juridică specifică a bunului ce formează obiectul vânzării şi, pe de altă parte, de normele speciale adoptate în acest sens prin Legea nr. 10/2001.
Pe criterii de simetrie şi de echitate, cum aceste imobile nu au fost dobândite după regulile pieţei imobiliare şi nici la preţul de pe piaţa liberă, obligaţia de garanţie nu poate funcţiona prin raportare la regimul pieţei libere, ci prin raportare la criterii de echitate sau la regimul stabilit prin norme speciale.
În spiritul protejării drepturilor reclamanţilor în baza unei legi, respectiv Legea nr. 112/1995 şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, reclamanţii ar fi îndreptăţiţi să primească numai o despăgubire echitabilă, cu stabilirea, în funcţie de preţul plătit de reclamanţi la achiziţionarea apartamentului în temeiul Legii nr. 112/1995, ce imobil ar fi putut cumpăra pe piaţa liberă cu acest preţ la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu stabilirea valorii actuale de piaţă a unui astfel de imobil.
Analizând recursul formulat de reclamanţi, Înalta Curte apreciază îl consideră a fi fondat, pentru următoarele considerente:
Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel s-a aflat în eroare, deoarece temeiul de drept invocat în petitul cererii de chemare în judecată este cel al dreptului comun în materie de răspundere pentru evicţiune, nicidecum legea specială, în temeiul căreia a fost motivată decizia recurată.
Se constată că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., dispoziţiile C. civ. reprezentând dreptul comun în materia răspunderii pentru evicţiune, pe când instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.
Deşi instanţa de judecată a făcut aplicarea principiului specialia generalibus derogant, a omis a observa că prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată ca urmare a constatării, cu putere de lucru judecat, prin Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie că în situaţia reclamanţilor din prezenta cauză, nu sunt incidente prevederile Legii nr. 10/2001, ca lege specială de reparaţie.
Decizia nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a soluţionat irevocabil acţiunea având acelaşi obiect cu cea din prezenta cauză, purtată în contradictoriu numai cu Ministerul Finanţelor Publice, ocazie cu care s-a statuat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 50 alin. (2), (21) şi (3) al Legii nr. 10/2001, ca lege specială în materia imobilelor preluate de stat în perioada comunistă, căci aceasta se referă la restituirea preţului de piaţă al imobilelor privind contractele de vânzare-cumpărare care au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, situaţie care nu se regăseşte în situaţia reclamanţilor din prezenta cauză. Această motivare a justificat respingerea acţiunii pentru lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice, în urma admiterii recursului declarat de acesta, a casării deciziei instanţei de apel şi a sentinţei.
Considerând aplicabilă legea specială, în mod implicit, prin Decizia nr. 3246/2011, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că pretenţiile reclamanţilor sunt supuse dispoziţiilor de drept comun în materia evicţiunii.
Prin urmare, dezlegările date asupra problemei temeiului juridic aplicabil în cazul pretenţiilor reclamanţilor din prezenta cauză de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 3246/2011 devin obligatorii pentru judecători în soluţionarea cauzei de faţă.
Cu toate că a făcut referire la existenţa puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de apel s-a rezumat la a constata că aceasta se referă la legitimarea procesuală pasivă a municipiului Bucureşti, căruia a apreciat că îi revine obligaţia de a garanta pentru evicţiune, fără a analiza criticile aduse de reclamanţi cu privire la necesitatea evaluării despăgubirilor potrivit dreptului comun în materia evicţiunii.
Se observă că prezenta cauză a fost soluţionată de către ambele instanţe de fond cu aplicare dispoziţiilor legii speciale, încălcându-se puterea de lucru judecat a Deciziei civile nr. 3246/2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, sub aspectul incidenţei dreptului comun în contextul situaţiei de fapt deduse judecăţii, dar şi cu ignorarea temeiul juridic al prezentei acţiuni.
Întrucât cauza de faţă nu a fost analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 1337 şi urm. C. civ., nu a avut loc o antamare a cauzei pe fond, ipoteză în care, potrivit art. 312 pct. 5 coroborat cu art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 202/2010, se impune admiterea recursului declarat de reclamanţi şi casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, având în vedere că părţile nu au solicitat în mod expres, prin cererea de recurs sau prin întâmpinare, trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă de fond.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează a face aplicarea prevederilor art. 1337 şi urm. C. civ., ca dispoziţii de drept comun în materia răspunderii pentru evicţiune, faţă de care vor fi evaluate pretenţiile reclamanţilor.
Luând în considerare cele expuse anterior, urmează ca recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, reprezentat legal prin Primarul General, să fie admis în mod formal, permiţându-se astfel reluarea judecării cauzei din perspectiva altui temei juridic şi valorificarea dezlegărilor de drept date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia civilă nr. 3.246/2011, care se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursurile declarate de reclamanţii S.A.D., S.C., S.I. şi de pârâtul municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva Deciziei nr. 348A din 5 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1690/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1692/2014. Civil → |
|---|
