ICCJ. Decizia nr. 1689/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1689/2014
Dosar nr. 733/103/2011***
Şedinţa publică din 30 mai 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin Sentinţa nr. 1.879 din 30 noiembrie 2011 a Tribunalului Neamţ, secţia I civilă, pronunţată în dosarul nr. 733/103/2011*. - în urma scoaterii cauzei de pe rolul secţiei comerciale şi de contencios administrativ a aceluiaşi tribunal -, s-au respins ca nefondate acţiunea în contrafacere şi cererea de plata daunelor morale, formulate de reclamanţii P.V.S. şi S.C. R.G. S.A., în contradictoriu cu pârâta S.C. R. S.R.L. totodată, s-a respins ca inadmisibilă cererea aceloraşi reclamanţi de obligare a pârâtei la plata de daune cominatorii, cu obligarea reclamanţilor la plata către pârâtă de cheltuieli de judecată.
În motivarea sentinţei, s-a reţinut că reclamantul persoană fizică este titularul mărcii R., care este utilizată de către reclamanta persoana juridică, în baza consimţământului titularului, iar semnul R. utilizat de către pârâtă în activitatea comercială corespunde numelui său comercial, înregistrat anterior mărcii.
Pe baza probatoriului administrat, s-a constatat că pârâta îşi foloseşte numele comercial potrivit scopului pentru care a fost înregistrat, conform practicilor loiale, şi nu pentru identificarea serviciilor de salubritate, astfel încât nu intră în conflict cu marca reclamantului, făcându-se aplicarea în acest sens a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 (în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată - 22 februarie 2011).
Tribunalul a făcut trimitere şi la jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia conflictului dintre o marcă şi un nume comercial (cauza Céline).
Prin Decizia nr. 16 din 24 mai 2012, Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, a admis apelul promovat de reclamanţi împotriva sentinţei menţionate, pe care a schimbat-o în parte, în sensul admiterii în parte a acţiunii.
Drept urmare, a obligat pârâta: să înceteze dreptul de a utiliza fără consimţământul reclamanţilor în activitatea sa comercială a oricărui produs şi/sau serviciu ce poartă denumirea R.; să înceteze efectuarea fără consimţământul reclamanţilor a oricărei activităţi de utilizare, publicitate, producere ori comercializare, punere în circulaţie, export/import, plasare sub un regim suspensiv sau economic, precum şi acordare a oricărei alte destinaţii vamale a oricărui produs ori serviciu ce poartă denumirea R. A menţinut dispoziţiile sentinţei cu privire la respingerea celorlalte capete de cerere.
Prin Decizia nr. 925 din 22 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în dosarul nr. 733/103/2011**, a fost admis recursul declarat de pârâta S.C. R. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 16 din 24 mai 2012 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă, dispunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleaşi instanţe.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte a constatat că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, considerând că acest text de lege, aplicat de către prima instanţă, ar fi lipsit de relevanţă în cauză, motiv pentru care nu a mai socotit necesară analiza situaţiei de fapt reţinute pe aspectul modului concret de folosire a semnului.
Contrar aprecierii instanţei de apel, bazate pe interpretarea strict gramaticală a textului, interpretarea sa logică şi teleologică conduce la concluzia că, în realitate, legiuitorul a făcut referire la "titularul" numelui sau a denumirii, aşadar la terţ, şi nu la titularul mărcii pretins încălcate.
Astfel, art. 39 a fost conceput ca o derogare de la art. 36 din lege, care reprezintă temeiul juridic al cererii în contrafacere şi care permite, ca regulă, titularului mărcii să solicite instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său, a unui semn identic sau similar cu marca anterior înregistrată, pentru produse sau servicii identice sau similare (sau chiar diferite, dacă sunt îndeplinite condiţiile din art. 36 alin. (2) lit. c).
Rezultă că, în principiu, subzistă conflictul dintre marca anterioară şi semnul distinctiv reprezentat de numele comercial, cu excepţia situaţiilor din art. 39, în care terţul comerciant este îndreptăţit a-şi folosi numele comercial, legal înregistrat, fără vreo tulburare din partea titularului mărcii, chiar atunci când înregistrarea numelui este ulterioară înregistrării mărcii şi, deci, cu atât mai mult atunci când este anterioară.
Art. 39 alin. (1) lit. a) din lege are în vedere utilizarea numelui comercial legal înregistrat, iar această interpretare corespunde celei date de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prevederii din art. 6 alin. (1) lit. a) din Prima Directivă 89/104/CEE (actualmente Directiva 2008/95/CE), normă ce a fost transpusă în art. 39 alin. (1) lit. a) din legea română a mărcilor, cu un conţinut identic, dar într-o traducere defectuoasă.
CJUE a decis (Hotărârea din 21 septembrie 2007 pronunţată în cauza Céline C- 17/06) că art. 6 alin. (1) lit. a) din directivă se poate opune interzicerii utilizării de către un terţ, care nu a fost autorizat în acest scop, a unei denumiri sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară (în cadrul unei activităţi de comercializare a unor produse identice cu cele pentru care a fost înregistrată această marcă), dar numai dacă utilizarea de către terţ a denumirii sale sociale sau a numelui comercial are loc conform practicilor loiale în domeniul industrial sau comercial.
Considerând că art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998 nu se aplică în cauză, întrucât nu ar viza utilizarea numelui comercial al terţului, instanţa de apel a făcut o greşită interpretare şi aplicare a legii, în acelaşi timp, nu a lămurit pe deplin situaţia de fapt pe care norma incidentă o presupunea şi la care făceau referire motivele de apel.
Astfel, contrar considerentelor deciziei recurate, simplul fapt că pârâta foloseşte semnul cvasiidentic mărcii în acelaşi domeniu al salubrităţii nu reprezintă în sine o încălcare a drepturilor asupra mărcii, cât timp pârâta este îndreptăţită să-şi folosească numele comercial legal înregistrat. Din acest punct de vedere, norma în discuţie reflectă protecţia numelui comercial recunoscută prin art. 8 din Convenţia de la Paris pentru protecţia proprietăţii intelectuale din anul 1883, cu revizuirile ulterioare, ratificată de România.
Ceea ce este relevant în cauză este modul concret în care pârâta îşi foloseşte numele comercial, respectiv pentru individualizarea calităţii de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial ori cu titlu de marcă, pentru identificarea produselor sau a serviciilor oferite.
O asemenea analiză este impusă de aplicarea corespunzătoare a prevederilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, astfel cum rezultă şi din hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene menţionată anterior (pronunţată în cauza Céline), observându-se că prima instanţă din prezenta cauză a făcut, în mod corect, referire la raţionamentul juridic expus de instanţa europeană în hotărârea menţionată, pornind de la premisa că pârâta poate opune cu succes titularului mărcii R., în cadrul acţiunii în contrafacerea mărcii, numele său comercial ROS SAL (cvasiidentic) doar dacă acest semn nu este folosit cu titlu de marcă.
Instanţa de apel trebuia să verifice legalitatea şi temeinicia sentinţei din această perspectivă, ceea ce nu s-a întâmplat, aprecierea din decizia recurată în sensul că nu este relevant modul de utilizare a semnului R. de către pârâtă, în activitatea sa comercială, relevând faptul că nu au fost cercetate motivele de apel pe acest aspect.
S-a precizat că, după cum au reţinut ambele instanţe de fond, numele comercial al pârâtei este înregistrat anterior înregistrării mărcii reclamantului, însă această împrejurare nu afectează considerentele deja expuse, în condiţiile în care numele comercial, indiferent de momentul la care au fost înregistrate semnele în conflict, trebuie utilizat potrivit scopului de identificare a calităţii de comerciant, în conformitate cu bunele practici în domeniu. Această protecţie nu poate opera dacă numele comercial este folosit în alt scop, respectiv cu titlu de marcă, în această situaţie intrând în conflict cu marca, indiferent dacă aceasta a fost înregistrată ulterior.
Pe de altă parte, prin motivele de apel, reclamanţii s-au prevalat de notorietatea mărcii R. la momentul înregistrării numelui comercial ROS SAL, aspect care, dacă se consideră a fi fost probat, ar conduce la preexistenţa mărcii faţă de numele comercial.
Faţă de cele expuse, s-a constatat că instanţa de apel nu a clarificat pe deplin situaţia de fapt din perspectiva dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 84/1998, motiv pentru care nu este posibilă exercitarea controlului de legalitate a deciziei de către această instanţă de recurs, impunându-se casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în aplicarea art. 314 C. proc. civ.
S-a mai precizat că rejudecarea apelului va viza doar cererea având ca obiect interzicerea utilizării semnului (primele două capete de cerere din acţiunea introductivă), deoarece respingerea celorlalte pretenţii a intrat în puterea lucrului judecat, dat fiind că reclamanţii nu au declarat recurs.
Cauza a fost reînregistrată la Curtea de Apel Bacău, secţia I civilă, sub nr. 733/103/2011***, iar prin Decizia nr. 24 din 4 noiembrie 2013, această instanţă a respins apelul reclamanţilor, în limitele învestirii instanţei de rejudecare prin decizia de casare.
Pentru a decide astfel, s-a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, inclusiv la rejudecarea apelului, nu rezultă că pârâta şi-ar fi folosit vreodată, în concret, numele comercial nu doar pentru individualizarea calităţii de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, ci şi cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor oferite, aşa cum susţin reclamanţii în cererea de chemare în judecată.
Dovedirea acestui fapt juridic alegat prin acţiune era esenţială pentru a se putea reţine că pârâta a încălcat drepturile reclamantului, persoană fizică, derivate din înregistrarea mărcii "R.".
Funcţia esenţială a unei mărci comerciale este aceea de diferenţiere a produselor sau serviciilor oferite. Această funcţie nu se confundă (nu se suprapune) cu funcţia de individualizare (de identificare) a denumirii unui comerciant faţă de alţi comercianţi. Acesta din urmă este atributul numelui comercial, motiv pentru care numele comercial intră în conflict cu marca doar atunci când el este folosit de către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar pentru individualizarea calităţii de comerciant), respectiv şi cu titlu de marcă, indiferent de momentul la care acestea au fost înregistrate.
S-ar fi putut reţine că numele comercial "R." al pârâtei, care este cvasiidentic cu denumirea mărcii "R." aparţinând reclamantului P.V.S., a intrat în conflict cu marca "R." doar în ipoteza în care s-ar fi dovedit că pârâta a folosit în concret, în activitatea de salubrizare denumirea "R.". O astfel de confuzie între numele comercial şi marca de comerţ se putea obiectiva fie prin inscripţionarea maşinilor şi/sau a produselor folosite în activitatea de preluare a deşeurilor cu numele "R." sau "R.", fie prin imprimarea cuvântului "R." sau "R." pe uniformele de lucru ale angajaţilor pârâtei.
Simpla folosire a numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calităţii de comerciant (de exemplu, afişarea numelui comercial pe imobilul unde îşi are sediul societatea sau imprimarea numelui "R." sau "R." pe documentele contabile - facturi şi chitanţe fiscale) nu reprezintă o contrafacere a mărcii comerciale, întrucât aceasta din urmă îndeplineşte o altă funcţie în activitatea de comerţ, aceea de diferenţiere a produselor sau a serviciilor oferite. Nu trebuie deci confundat subiectul de drept (persoană fizică sau juridică) cu activitatea desfăşurată (prestată) în concret de subiectul de drept.
Instanţa de apel a făcut referire la hotărârea din cauza Céline C - 17/06 pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, citată şi în hotărârea instanţei de recurs, pentru a confirma aprecierea expusă anterior, în sensul că un conflict între o marcă şi un nume comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie numele comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferenţierea produselor sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora. Nu însăşi înregistrarea numelui comercial este de natură să aducă atingere drepturilor dobândite asupra unei mărci anterioare, ci modul de utilizare a acestuia în activitatea comercială, în condiţiile în care norma legală se referă expres la "folosirea" semnului ce constituie un element de identificare a comerciantului.
Art. 38 din Legea nr. 84/1998 care instituie o derogare de la art. 35 din aceeaşi lege, reprezintă temeiul juridic ce îl îndreptăţeşte pe un comerciant să-şi folosească numele comercial (cu atât mai mult cu cât este legal înregistrat), fără vreo tulburare sau pretenţie din partea titularului mărcii, chiar dacă acesta este identic sau cvasiidentic cu denumirea mărcii aparţinând altui comerciant concurent, desigur, cu condiţia ca folosirea să fie "conformă cu practicile loiale".
Sarcina probării faptei ilicite, pretins săvârşită de către pârâtă, revenea, conform art. 1169 C. civ., reclamanţilor şi nu pârâtei, astfel că instanţa a înlăturat susţinerea apelanţilor conform cărora pârâta nu a reuşit să dovedească nefolosirea siglei "R." şi la data efectuării pozelor de către societatea reclamantă, intenţionând să demonstreze doar faptul că aceasta nu mai foloseşte în prezent marca "R.", ceea ce nu înseamnă că nu ar fi folosit vreodată această marcă.
Împotriva deciziei menţionate, a declarat recurs, în termen legal, ambii reclamanţi, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi susţinând, în esenţă, următoarele:
În considerentele deciziei recurate, s-a menţionat că un conflict între o marcă şi un nume comercial există doar în ipoteza în care denumirea care constituie numele comercial este folosită asemenea unei mărci, adică pentru diferenţierea produselor sau serviciilor oferite sau pentru indicarea originii acestora.
Cu toate acestea, instanţa de apel nu a ţinut cont de susţinerile intimatei, prin apărător G.G., chiar în cadrul şedinţei publice din data de 4 noiembrie 2013, astfel cum a şi fost consemnat în practicaua deciziei recurate (pag. 1 parag. final şi pag. 2 parag. prim din decizie), potrivit cărora "pe salopetele salariaţilor nu mai apare numele R.". Din interpretarea per a contrario a celor susţinute de intimată, rezultă fără dubiu că aceasta s-a folosit de marca "R.", în speţă existând dovada utilizării mărcii, atât la sediul intimatei, cât şi pe echipamentul angajaţilor acesteia, ambele lucruri fiind vizibile consumatorilor şi fiind susceptibile de aducere atingere funcţiilor mărcii "R.".
Această afirmaţie echivalează cu o mărturisire făcută de către intimată, prin apărător, câtă vreme aceasta a fost consemnată în practicaua deciziei atacate, astfel încât, în mod greşit, instanţa de apel a ignorat-o, susţinând în continuare că nu există probe că intimata ar fi folosit marca "R." în cadrul comerţului şi fără consimţământul nostru, pentru servicii identice cu cele pentru care este înregistrată marca.
Recurenţii au susţinut că sunt incidente prevederile art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, în condiţiile în care societatea intimată utilizează, fără acordul titularilor mărcii, un semn ce se diferenţiază faţă de marcă doar prin prezenţa unei consoane în plus în transliterarea acestuia, fiind identic în rest în ceea ce priveşte transliterarea şi pronunţia cuvântului. De asemenea, societatea intimată prestează acelaşi tip de activitate ca şi R.G. S.A., fiind un concurent al acesteia. Prin urmare, se impune aplicarea sancţiunii cerute de către reclamanţi, ce se încadrează în categoriile stipulate de art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998.
În acelaşi sens, recurenţii au făcut referire şi la prevederile art. 5 alin. (1) şi (6) al Directivei 89/104 al CEE, care sunt sediul materiei referitoare la dreptul la marcă şi limitarea efectelor asupra mărcii.
În speţă, nu se poate afirma că nu există o confuzie produsă prin utilizarea de către pârâtă a semnului cvasiidentic pentru acelaşi tip de activitate ca şi societatea reclamantă.
S-a arătat că atât jurisprudenţa naţională, cât şi cea internaţională, au statuat faptul că utilizarea de către un terţ neautorizat în acest sens a denumirii sociale, a unui nume comercial sau a unei embleme identice cu o marcă anterioară, constituie utilizare neautorizată pentru produse sau servicii.
De asemenea, utilizarea de către un terţ neautorizat a unui semn identic cu o marca înregistrată pentru produse/servicii identice, este interzisă în conformitate cu prevederile art. 5 alin. (1) lit. 1 din Directiva 89/104 al CEE când această utilizare aduce atingere vreunei funcţii ale mărcilor, şi în special funcţiei sale esenţiale de a garanta consumatorilor provenienţa şi originea produselor. Acest lucru este aplicabil în situaţia în care semnul utilizat este în măsură a produce confuzie în rândul consumatorilor medii (cauza Céline SARL împotriva Céline SA, Hotărârea din cauza C-17/2007 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene).
La termenul de judecată din 30 mai 2014, intimata-pârâtă a susţinut excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, deoarece criticile formulate vizează netemeinicia hotărârii atacate, şi nu nelegalitatea acesteia.
Analizând cu prioritate excepţia invocată, Înalta Curte apreciază că nu este fondată.
Înalta Curte apreciază, din dezvoltarea motivelor de recurs formulate, că, într-adevăr, o parte dintre critici, respectiv cele privind modul de utilizare, de către pârâta din prezenta cauză, a semnului cvasiidentic cu marca înregistrată de către reclamanţi, vizează temeinicia deciziei recurate, însă există critici ce pot fi încadrate în cazul de recurs expres indicat, prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv cele referitoare la obiectul probaţiunii şi la modul de apreciere, de către instanţa de apel, a puterii doveditoare a unui pretins mijloc de probă administrat şi ignorat în stabilirea situaţiei de fapt.
Neîncadrarea unora dintre motivele de recurs în cazurile expres şi limitativ descrise de art. 304 C. proc. civ. nu conduce la nulitatea recursului, în condiţiile art. 306 alin. (1) C. proc. civ., deoarece atare sancţiune operează doar dacă niciuna dintre critici nu poate fi analizat prin prisma vreunuia dintre cazurile de casare sau de modificare din art. 304, pentru a se considera că recursul este nemotivat.
Atât timp cât este posibilă cercetarea legalităţii deciziei recurate în raport de unele dintre criticile formulate, inadmisibilitatea celorlalte critici conduce doar la înlăturarea lor din analiza instanţei de recurs, fără ca recursul să fie nul, astfel încât excepţia cu acest obiect nu este întemeiată şi va fi respinsă ca atare.
Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a actelor dosarului, Înalta Curte constată următoarele:
Prin decizia recurată, a fost menţinută soluţia primei instanţe de respingere a cererii având ca obiect interzicerea utilizării de către pârâtă, în activitatea sa comercială, a semnului R., faţă de împrejurarea că nu s-a dovedit că pârâta şi-ar fi folosit vreodată, în concret, numele comercial nu doar pentru individualizarea calităţii de comerciant, conform practicilor loiale în domeniul comercial, ci şi cu titlu de marcă, pentru identificarea serviciilor oferite.
Aspectele privind modul de soluţionare a conflictului dintre o marcă înregistrată şi un nume comercial legal înregistrat, precum şi corelaţia dintre dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. a) şi art. 36 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, inclusiv din perspectiva jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în aplicarea normelor corespondente din Directiva 89/104/CEE (actualmente Directiva nr. 2008/95/CE) au fost dezlegate prin Decizia de casare nr. 925 din 22 februarie 2013 pronunţată de Înalta Curte într-un ciclu procesual anterior, care a trimis cauza spre rejudecarea apelului reclamanţilor doar pentru stabilirea situaţiei de fapt în privinţa modului concret de utilizare a semnului de către pârâtă, respectiv ca nume comercial ori cu titlu de marcă.
În acest context, în mod corect, instanţa de apel, în aplicarea art. 315 alin. (1) C. proc. civ., dând eficienţă dezlegărilor din decizia de casare, a pornit de la premisa că pârâta beneficiază de protecţia numelui său comercial R., iar încălcarea drepturilor reclamantului, persoană fizică, derivate din înregistrarea mărcii R. ar fi putut fi reţinută doar dacă numele comercial ar fi fost folosit de către titularul său în alt scop decât cel prevăzut de lege (doar pentru individualizarea calităţii de comerciant), respectiv şi cu titlu de marcă, pentru că doar într-o asemenea situaţie s-ar aduce atingere funcţiei esenţiale a unei mărci de diferenţiere a produselor sau serviciilor oferite.
Faţă de dezlegările din decizia de casare, nu pot fi primite susţinerile recurentei-reclamante prin care se tinde la repunerea în discuţie a condiţiilor de analiză a conflictului dintre marcă şi nume comercial. Faptul că, prin decizia recurată în cauză, au fost reluate considerente pe acest aspect nu deschide reclamanţilor calea unei noi verificări de legalitate din perspectiva dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. a) şi art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât s-ar ajunge la încălcarea puterii lucrului judecat a deciziei de casare, prin care au fost tranşate chestiunile de drept esenţiale pentru soluţionarea cauzei, ce se impun ca atare în cadrul rejudecării după casare.
Ca atare, nu vor fi primite nici susţinerile referitoare la cerinţele de aplicare a dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998, întrucât în cauză s-a stabilit, în mod necontestat, că semnul utilizat de către pârâtă este puternic similar (cvasiidentic), iar pârâta foloseşte în concret semnul.
În acest context, se constată că, în esenţă, recurenţii critică situaţia de fapt reţinută cu ocazia rejudecării apelului, în legătură cu modul de utilizare de către pârâtă a semnului R., susţinând că s-a făcut dovada utilizării mărcii, atât la sediul intimatei, cât şi pe echipamentul angajaţilor acesteia.
În considerentele deciziei recurate, s-a reţinut, într-adevăr, că numele comercial este afişat pe imobilul unde îşi are sediul societatea şi este imprimat pe documentele contabile - facturi şi chitanţe fiscale, dar s-a apreciat că aceste împrejurări relevă folosirea numelui comercial exclusiv pentru individualizarea calităţii de comerciant, nefiind o contrafacere a mărcii.
Această apreciere este corectă, întrucât actele de natura celor menţionate sunt apte a identifica pe comerciant sub aspectul "denumirii sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează", conform definiţiei firmei (numelui comercial) date prin art. 30 alin. (1) din Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului. Nu are loc, în acest fel, o utilizare cu titlu de marcă, în sensul de diferenţiere a produselor sau a serviciilor oferite, date fiind funcţiile diferite pe care le îndeplinesc marca şi numele comercial, ca semne susceptibile de a fi folosite în comerţ.
În ceea ce priveşte folosirea semnului ce reprezintă numele comercial al pârâtei pe echipamentul angajaţilor acesteia, aceasta ar putea constitui, într-adevăr, o folosire a semnului cu titlu de marcă, caz în care ar intra în conflict cu marca reclamantului, apreciere ce se regăseşte, de altfel, în considerentele deciziei recurate.
Instanţa de apel a reţinut, însă, că sarcina probei utilizării cu titlu de marcă revenea reclamanţilor, conform art. 1169 C. civ., iar aceştia nu au reuşit să dovedească, prin probele administrate, că pârâta ar fi folosit vreodată folosirea semnului în alt mod decât pentru identificarea calităţii de comerciant.
Această constatare a instanţei de apel nu poate fi cenzurată de către instanţa de control judiciar, deoarece vizează situaţia de fapt stabilită pe baza probatoriului administrat, iar verificarea temeiniciei deciziei şi reevaluarea probelor exced controlului de legalitate ce poate fi exercitat prin prisma cazurilor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Din cuprinsul motivelor de apel, poate fi reţinută doar referirea la susţinerile intimatei, prin apărător G.G., în cadrul şedinţei publice din data de 4 noiembrie 2013, recurenţii pretinzând că din interpretarea per a contrario a celor susţinute de intimată, rezultă fără dubiu că aceasta a folosit marca R.
Într-adevăr, cu ocazia dezbaterilor finale asupra apelului, apărătorul intimatei a făcut referire la proba cu înscrisuri administrată în rejudecare, prin care s-a făcut dovada că pe salopetele salariaţilor nu mai apare numele "R.".
Aceste susţineri nu reprezintă, însă, un mijloc de probă, pentru a fi valorificate în stabilirea situaţiei de fapt, reflectând doar concluziile apărătorului părţii cu ocazia dezbaterilor finale, consemnate ca atare în practicaua deciziei recurate, în aplicarea art. 261 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Aceste concluzii nu au valoarea unei mărturisiri judiciare în sensul art. 1206 C. civ., întrucât nu conţin o recunoaştere a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţiile în cauză, ci o simplă explicaţie asupra conţinutului înscrisurilor depuse în faza apelului, prin care se tinde tocmai la infirmarea susţinerilor părţilor adverse.
Pe de altă parte, mărturisirea, ca mijloc de probă împotriva autorului ei, trebuie să reflecte manifestarea de voinţă a acestuia şi are caracter personal, motiv pentru care este necesar să fie făcută chiar de titular ori de un mandatar cu procură specială, cerinţe ce nu sunt îndeplinite în cauză, deoarece susţinerile aparţin avocatului, ale cărui atribuţii de reprezentare nu sunt suficiente pentru efectuarea unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamanţilor.
În consecinţă, concluziile apărătorului intimatei nu pot fi considerate drept un mijloc de probă în cauză, iar susţinerile recurentei pe acest aspect urmează a fi înlăturate.
Faţă de toate considerentele expuse, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
În aplicarea art. 274 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi P.V.L. şi S.C. R.G. S.A. vor fi obligaţi la plata sumei de 4.960 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. R. S.R.L., constând în onorariu avocat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanţii P.V.L. şi S.C. R.G. S.A. împotriva Deciziei nr. 24 din 4 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bacău, secţia I civilă.
Obligă pe recurenţii-reclamanţi P.V.L. şi S.C. R.G. S.A. la plata sumei de 4.960 RON cheltuieli de judecată către intimata pârâtă S.C. R. S.R.L.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 mai 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1687/2014. Civil. Uzucapiune. Accesiune. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1690/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
