ICCJ. Decizia nr. 1699/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1699/2014
Dosar nr. 506/1259/2010*
Şedinţa publică de la 15 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată sub nr. 1302/1259/2008, reclamanta A.N.A.R. Bucureşti a chemat în judecată pe pârâta SC A.T. SA Piteşti, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.109.943 RON, reprezentând contravaloarea creanţelor cedate şi neîncasate de la pârâtă, la plata dobânzii legale aferente acestei sume până la data plăţii efective, precum şi la plata cheltuielile de judecată.
Reclamanta a precizat că suma este datorată de pârâtă în temeiul Contractului de furnizare încheiat între părţi şi înregistrat sub nr. X1 din 18 septembrie 2001, ce a avut ca obiect cedarea creanţelor ce nu puteau fi încasate de societatea sa prin efort propriu de la diverşi debitori către pârâta SC A.T. SA Piteşti în schimbul furnizării de către aceasta a materialelor, obiectelor de inventar şi utilajelor către Direcţiile teritoriale ale A.N.A.R.
S-a mai arătat că, deşi acest contract a încetat de drept prin încheierea între aceleaşi părţi, a unui contract similar, nr. X2 din 19 mai 2003, drepturile şi obligaţiile derivate din vechiul contract au fost preluate prin noul contract, astfel că prin neîndeplinirea de către furnizorul SC A.T. SA Piteşti a obligaţiilor contractuale, s-a creat în patrimoniul A.N.A.R. un prejudiciu egal cu creanţele cedate şi neîncasate de către furnizor, reflectat în contabilitate, în cuantum de 1.109.943 RON.
A menţionat faptul că, în temeiul art. 12 din Contractul nr. X1 din 18 septembrie 2001, pârâta datorează beneficiarului A.N.A.R. atât contravaloarea creanţelor cedate şi neîncasate, cât şi a penalităţilor de întârziere, calculate la sumele avansate conform proceselor-verbale de compensare semnate.
Tot astfel, a susţinut că la data de 19 mai 2004, prin Adresa nr. 1759, pârâta a recunoscut expres o datorie către A.N.A.R. în cuantum de 591.445,95 RON, iar la 25 iulie 2006, cu ocazia încheierii procesului-verbal de conciliere prealabilă, pârâta a recunoscut indirect creanţa de 600.000 RON, prin invocarea contractului de novaţie încheiat cu o terţă societate. A arătat că acest contract nu constituie un element de exonerare de răspundere, întrucât la momentul semnării acestuia, noul debitor era insolvabil, ceea ce conferă reclamantei dreptul de a-l urmări în continuare pe fostul debitor, în speţă SC A.T. SA Piteşti.
Tribunalul Comercial Argeş, prin Sentinţa nr. 434/C din 5 martie 2009, a respins acţiunea ca prematur formulată, apreciind că procedura concilierii directe, prevăzută de art. 7201 C. proc. civ., nu a fost îndeplinită.
Prin Decizia nr. 96/AC din 14 octombrie 2009 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti s-a admis apelul declarat împotriva acestei sentinţe de reclamantă şi s-a trimis cauza pentru continuarea judecăţii, la aceeaşi instanţă, apreciind că procedura reglementată de lege a fost îndeplinită în Dosarul nr. 12/1259/2007.
Soluţia instanţei de apel a fost menţinută prin Decizia nr. 853 din 3 martie 2010 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a respins recursul formulat de pârâta SC A.T. SA Piteşti împotriva Deciziei nr. 96/AC din 14 octombrie 2009, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti.
Cauza a fost înregistrată pe rolul instanţei, în rejudecare, la data de 29 aprilie 2012.
Prin Sentinţa nr. 1753 din 22 octombrie 2012, Tribunalul Specializat Argeş a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, în raport cu Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001 şi excepţia de inadmisibilitate a acţiunii, în raport cu Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003 şi în consecinţă a respins cererea formulată de reclamantă, având în vedere admiterea excepţiilor de mai sus.
Pentru a pronunţa această sentinţă, tribunalul a reţinut următoarele:
Că părţile au încheiat Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care a avut ca obiect recuperarea de creanţe prin procurarea de materiale, obiecte de inventar şi utilaje, menţionându-se la art. 11 că decontarea efectivă a comenzilor se va face pe bază de facturi, ce se vor înscrie în ordine de compensare, semnate de reprezentanţii legali ai Direcţiilor de Ape, iar la art. 15 că depăşirea termenelor de livrare prevăzute în contract cu mai mult de 90 de zile, dă dreptul beneficiarului să rezilieze unilateral contractul, urmând să-şi recupereze daunele şi penalităţile de întârziere prin instanţele judecătoreşti.
În ceea ce priveşte Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, instanţa a constatat că acesta a încetat de drept odată cu încheierea între aceleaşi părţi a Contractului nr. X2 din 19 mai 2003, unde prin art. 10 s-a convenit în mod expres asupra încetării clauzelor vechiului contract, situaţie în care drepturile şi obligaţiile părţilor născute sub imperiul acestei din urmă convenţii nu se mai analizează în raport cu dispoziţiile Contractului de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001.
Instanţa a reţinut că acest din urmă contract nu mai cuprinde o clauză similară prevederilor art. 15 din contractul iniţial, astfel încât, obiectul convenţiei constă în procurarea de materiale, obiecte de inventar, utilaje, reparaţii şi alte servicii, cu achitarea prin compensare, după primirea şi recepţia mărfii şi că niciunul dintre contracte nu a fost reziliat, efectele acestora producându-se în perioada pentru care au fost încheiate.
Din interpretarea clauzelor, a rezultat că niciunul dintre contracte nu a dat naştere unor debite de achitat în mod direct de către pârâta SC A.T. SA Piteşti către reclamanta A.N.A.R. Bucureşti şi că în schimbul creanţelor cedate, pârâta avea obligaţia de a livra mărfuri al căror preţ era acoperit prin încheierea unor documente de compensare, pretenţiile urmând a fi valorificate după încheierea circuitelor de compensare.
Expertiza efectuată în cauză a concluzionat că nu au fost emise comenzi ferme ale reclamantei cuprinzând necesarul de materiale şi nici oferte de preţ ale furnizorului şi că în temeiul contractelor au fost cedate furnizorului pârât SC A.T. SA Piteşti creanţe în sumă de 1.365.269 RON, fiind emis un număr de 22 facturi în perioada de valabilitate a primului contract, 18 septembrie 2001 - 18 mai 2003, respectiv 3 facturi în perioada de valabilitate a celui de-al doilea contract, 19 mai 2003 - 19 mai 2004.
În legătură cu excepţiile invocate prin întâmpinare, unite cu fondul, instanţa a reţinut următoarele:
Cum prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004, pârâta SC A.T. SA Piteşti a recunoscut faţă de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti un debit în cuantum de 5.914.459.561 ROL, instanţa a reţinut că în privinţa primului contract, acesta putea fi recuperat în termenul de prescripţie de 3 ani, începând cu data de 19 mai 2004.
Conform prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, care în cauză este data la care obligaţia debitoarei a devenit scadentă, respectiv când a fost stabilită suma la încheierea circuitelor de compensare privind facturile menţionate în Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004.
În raport cu data menţionată, instanţa a constatat că termenul de prescripţie s-a împlinit cu privire la această sumă, la data de 19 mai 2007, anterior învestirii instanţei cu cererea de faţă.
Având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, ca şi prevederile art. 1865 C. civ., aplicabile prezentei cauze, instanţa a reţinut că formularea cererilor având ca obiect somaţia de plată, respectiv convocarea părţii pârâte la conciliere directă, nu au efectul întreruptiv de prescripţie, întrucât cererile au fost respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoaşterea neechivocă şi necondiţionată a debitului din partea pârâtei.
Cu ocazia concilierii directe, societatea pârâtă nu a recunoscut debitul de 600.000 RON, astfel cum a susţinut reclamanta, ci a invocat novaţia ca mod de stingere a propriei obligaţii.
Potrivit actului de novaţie prin schimbare de debitor, nr. 296 din 6 februarie 2003, SC E. SRL s-a obligat să preia o parte din obligaţiile existente la data de 31 decembrie 2002 decurgând din Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, pe care SC A.T. SA Piteşti le avea faţă de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti, act care a întrunit acordul creditorului, prin aplicarea semnăturilor şi a ştampilei, fiind astfel realizată cerinţa de valabilitate a contractului de novaţie impusă de art. 1130 C. civ., în vigoare la data încheierii acestuia.
Efectul principal al novaţiei este acela al stingerii vechii obligaţii, faţă de debitorul iniţial, şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, în sarcina actualului debitor. O dată cu vechea obligaţie se sting şi toate accesoriile şi garanţiile care o însoţeau, afară de cazul în care părţile, prin acordul lor, prevăd expres ca noua obligaţie să fie garantată prin garanţii care însoţeau vechea obligaţie. Reclamanta a invocat faptul că novaţia a fost reziliată urmare a stării de insolvabilitate a noului debitor, iar obligaţia a revenit în patrimoniul pârâtei, ca debitor iniţial, dar cum în cauză nu s-a făcut dovada acestei operaţiuni, s-a reţinut că prevederile art. 1133 C. civ. nu sunt aplicabile speţei deduse judecăţii, iar contractul de novaţie are putere de lege între părţile contractante, conform art. 969 C. civ.
Referitor la cel de-al doilea contract, instanţa a reţinut următoarele:
În temeiul Contractului nr. X2 din 19 mai 2003, în lipsa unei clauze similare dispoziţiilor art. 15 din contractul iniţial, s-a reţinut că reclamanta poate solicita îndeplinirea obligaţiei stipulate în art. 1 din convenţie şi, în caz de neexecutare are posibilitatea de a solicita despăgubiri, în limita prejudiciului cauzat prin neîndeplinirea obligaţiilor de procurarea materialelor, obiectelor de inventar, utilajelor, reparaţiilor şi altor servicii şi că solicitarea unei sume de bani, corespunzător valorii creanţelor cedate, în condiţiile arătate, nu este admisibilă.
La termenul de judecată din 27 martie 2013, potrivit dispoziţiilor art. 223 din Legea nr. 71/2011, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a scos cauza de pe rol şi a înaintat-o secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, spre competentă soluţionare.
Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 1753 din 22 octombrie 2012, pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în contradictoriu cu pârâta SC A.T. SA Piteşti.
Pentru a pronunţa această decizie instanţa de apel a reţinut următoarele:
- Cu privire la instituţia întreruperii prescripţiei, art. 16 din Decretul nr. 167/1958, Curtea a reţinut că aceasta nu operează în speţă, fapt reţinut în mod corect şi de tribunal în raport de situaţia de fapt în cauză, şi anume, că în ceea ce priveşte Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care este o convenţie ce conţine dispoziţii cu caracter general, acesta a încetat de drept odată cu încheierea între aceleaşi părţi, a unui contract similar cu nr. X2 din 19 mai 2003.
S-a reţinut că pârâta SC A.T. SA Piteşti a recunoscut faţă de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti debitul în cuantum de 5.914.459.561 ROL, prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004, astfel că la data de 19 mai 2004 s-a născut dreptul la acţiune al reclamantei, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958, ce a fost împlinit la 19 mai 2007, astfel că acţiunea reclamantei promovată în anul 2008, este prescrisă.
Coroborând dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea executării prescripţiei extinctive, cu art. 1865 C. civ., dispoziţii aplicabile prezentei cauze, s-a reţinut în mod corect de către prima instanţă că formularea cererilor având ca obiect somaţia de plată, respectiv convocarea părţii pârâte la conciliere directă, nu au efect întreruptiv de prescripţie, deoarece cererile au fost respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoaşterea neechivocă, necondiţionată a debitului din partea intimatei.
A precizat că pârâta, cu ocazia concilierii directe, nu a recunoscut debitul de 600.000 RON, ci a invocat contractul de novaţie încheiat cu SC E. SRL, ca mod de stingere a propriei obligaţii, care a fost valabil încheiat, fiind acceptat de creditor prin aplicarea semnăturilor şi a ştampilei, fiind îndeplinite condiţiile art. 1130 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului.
Nu se poate considera că novaţia a fost reziliată ca urmare a stării de insolvabilitate a noului debitor, iar obligaţia a revenit în patrimoniul pârâtei SC A.T. SA, contractul de novaţie având putere de lege potrivit art. 969 C. civ.
Curtea a reţinut că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea prescripţiei extinctive şi că dreptul la acţiune al reclamantei s-a născut în raport de Contractul nr. X1/2001 la data de 19 mai 2004, şi nu la data de 25 iulie 2006, cum eronat a susţinut reclamanta.
- În ceea ce priveşte admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii reclamantei raportat la Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003, instanţa de apel a reţinut că soluţia tribunalului este corectă, în lipsa unei clauze similare dispoziţiilor art. 15 din contractul iniţial şi faţă de obiectul cererii livrarea de către pârâtă a mărfurilor către A.N.A.R., cu achitarea de către aceasta din urmă, prin compensare cu unele creanţe pe care le avea de încasat de la diverse persoane.
- Cu privire la interpretarea probatoriului administrat în cauză de către tribunal, Curtea a reţinut că această critică este nefondată, întrucât judecătorul fondului a analizat toate probele de la dosar, iar în legătură cu expertiza efectuată în speţă a avut în vedere concluziile expertului, dar şi cele două completări ale expertizei.
Împotriva Deciziei nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs reclamanta A.N.A.R. Bucureşti, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 şi pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, respingerea excepţiei prescripţiei şi a excepţiei inadmisibilităţii, casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru soluţionarea ei pe fond.
După o prezentare amănunţită a situaţiei de fapt, recurenta-reclamantă a susţinut în esenţă următoarele:
- Că, în mod eronat a soluţionat instanţa de apel excepţia prescripţiei cu privire la Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, în condiţiile în care în speţă au existat două recunoaşteri ale pretenţiilor sale, respectiv la 19 mai 2004, când prin Adresa nr. 1759 pârâta a recunoscut în mod expres că are o datorie certă la societatea sa şi la 25 iulie 2006, când a avut loc concilierea între cele două părţi, reţinând că întreruperea cursului prescripţiei a intervenit la 19 mai 2004, şi nu la 25 iulie 2006, instanţa interpretând greşit procesul-verbal de conciliere, considerând că invocarea de pârâtă a contractului de novaţie nu poate fi interpretată decât ca o recunoaştere implicită a pretenţiilor sale şi ca un element de natură a exonera pârâta de la îndeplinirea obligaţiilor asumate.
Faţă de data de 25 iulie 2006, de la care curge un nou termen de prescripţie, este de observat că în raport de momentul promovării prezentei acţiuni, respectiv la 5 noiembrie 2008, nu era împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, astfel că acţiunea sa nu este prescrisă.
Totodată, reclamanta a arătat că în speţă au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 16 lit. b) din Decretul nr. 167/1958 şi art. 1865 C. civ. privind întreruperea cursului prescripţiei, având în vedere că societatea sa a făcut mai multe demersuri pentru recuperarea sumelor datorate de pârâtă, fiind introduse astfel două cereri de emitere a somaţiei de plată, litigii ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 326/COM/2006 şi nr. 327/COM/2006 şi chiar o cerere de deschidere a procedurii insolvenţei ce a făcut obiectul Dosarului nr. 874/1259/2007, toate aflate pe rolul Tribunalului Comercial Argeş.
A invocat şi practica instanţelor de judecată, care în mod constant s-au pronunţat în sensul că cererea de emitere a somaţiei de plată are ca efect întreruperea prescripţiei extinctive, astfel că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că formularea cererilor de emitere a unor somaţii de plată nu au efect întreruptiv de prescripţie, pe motiv că aceste cereri au fost respinse.
- Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003, a susţinut că instanţa a dat o interpretare eronată clauzelor contractului şi a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale specifice în cazul neexecutării obligaţiei de a face cuprinsă în contractul menţionat, situaţie în care creditorul are dreptul la despăgubiri.
Astfel, în raport de prevederile art. 1075 C. civ., care menţionează faptul că orice obligaţie de a face sau de a nu face se schimbă în dezdăunări, în caz de neexecutare din partea debitorului şi de situaţia de fapt legată de neexecutarea obligaţiei contractuale de către pârâtă, constând în livrarea de materiale, obiecte de inventar, utilaje, reparaţii şi alte servicii, apreciază că societatea sa este îndreptăţită la recuperarea prejudiciului suferit urmare nerespectării clauzelor stabilite în Contractul nr. X2 din 19 mai 2003, motiv pentru care se impune respingerea excepţiei inadmisibilităţii.
- Arată că, în cauză, pentru stabilirea situaţiei reale a raporturilor dintre părţi, instanţa învestită cu soluţionarea apelului i-a respins în mod greşit încuviinţarea probei cu expertiza contabilă solicitată, chiar dacă în speţă s-a mai efectuat o expertiză contabilă, la care s-au făcut două completări ca urmare a obiecţiunilor formulate de părţi, dar la care expertul nu a răspuns prin lucrările efectuate, ignorând o parte din înscrisurile depuse de societatea sa, cu referire expresă la ordinele de compensare aferente anilor 2003 şi 2004.
Intimata-pârâtă SC A.T. SA a formulat note scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul declarat de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept arătate, ţinând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat avându-se în vedere următoarele considerente:
Deşi recurenta a invocat art. 304 pct. 8 C. proc. civ., criticile formulate nu se circumscriu acestui motiv de recurs, întrucât acestea nu se referă la interpretarea greşită a vreunui act juridic dedus judecăţii, ci la greşita interpretare a clauzelor contractului.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal sau a fost dată cu aplicarea greşită a legii.
Critica recurentei prin care a arătat că în mod greşit a soluţionat instanţa de apel excepţia prescripţiei cu privire la Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, când prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004 pârâta a recunoscut în mod expres că are o datorie certă la societatea sa, reţinând că întreruperea cursului acesteia a intervenit la 19 mai 2004, şi nu la 25 iulie 2006, când a avut loc concilierea dintre cele două părţi şi că invocarea de pârâtă a contractului de novaţie nu poate fi interpretată decât ca o recunoaştere implicită a pretenţiilor sale este nefondată.
Art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, în vigoare la data încheierii convenţiei, prevede că dreptul la acţiune având un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege şi că odată cu stingerea dreptului la acţiune se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, iar art. 3 alin. (1) din acelaşi decret, prevede că termenul de prescripţie este de 3 ani.
Conform prevederilor art. 7 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune, care în cauză a fost la data la care obligaţia debitoarei a devenit scadentă, respectiv când a fost stabilită suma datorată la încheierea circuitelor de compensare privind facturile menţionate în Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004.
Cum pârâta SC A.T. SA a recunoscut debitul în cuantum de 5.914.459.561 ROL faţă de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti, prin Adresa nr. 1759 din 19 mai 2004, instanţa de apel a reţinut corect în privinţa primului Contract nr. X1 din 18 septembrie 2001, că dreptul material la acţiune al reclamantei s-a născut la această dată, respectiv la 19 mai 2004 şi s-a împlinit la 19 mai 2007, conform art. 7 din Decretul nr. 167/1958 şi că acţiunea reclamantei formulată la data de 5 noiembrie 2008 este prescrisă.
Potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanţă judecătorească ori la un organ de arbitraj, necompetent.
Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau de executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.
Având în vedere dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958 şi ale art. nr. 1865 C. civ., precum şi faptul că în cauză nu a intervenit niciunul din motivele de întrerupere a cursului prescripţiei, întrucât cererile formulate de reclamantă având ca obiect somaţia de plată, ce au făcut obiectul Dosarelor nr. 326/COM/2006 şi nr. 327/COM/2006 şi cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, ce a făcut obiectul Dosarului nr. 874/1259/2007, toate aflate pe rolul Tribunalului Comercial Argeş, respectiv convocarea pârâtei la conciliere directă, nu au efect întreruptiv de prescripţie, deoarece cererile au fost respinse, iar cu ocazia concilierii nu a intervenit recunoaşterea neechivocă, necondiţionată a debitului din partea intimatei.
Astfel, se constată că în mod just instanţa de apel a reţinut în ceea ce priveşte instituţia întreruperii prescripţiei în raport de art. 16 alin. (1) lit. b) din Decretul nr. 167/1958, că aceasta nu operează în speţă întrucât în ceea ce priveşte Contractul de furnizare nr. X1 din 18 septembrie 2001, care este o convenţie ce conţine dispoziţii cu caracter general, acesta a încetat de drept odată cu încheierea între părţile procesuale a Contractului nr. X2 din 19 mai 2003.
În cauză nu se poate reţine nici că pârâta, cu ocazia concilierii directe a recunoscut debitul de 600.000 RON, întrucât aceasta a invocat contractul de novaţie încheiat cu SC E. SRL, ca mod de stingere a propriei obligaţii, convenţie care a fost valabil încheiată, fiind acceptată de creditor prin aplicarea semnăturilor şi a ştampilei, fiind îndeplinite condiţiile art. 1130 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului.
Or, în atare situaţie, nu se poate considera că novaţia a fost reziliată ca urmare a stării de insolvabilitate a noului debitor, iar obligaţia a revenit în patrimoniul pârâtei SC A.T. SA, ştiut fiind că, contractul de novaţie are putere de lege între părţi, potrivit art. 969 C. civ., astfel că în speţă nu sunt aplicabile prevederile art. 16 lit. a) şi b) din Decretul nr. 167/1958 privind întreruperea prescripţiei extinctive, întrucât dreptul la acţiune s-a născut în speţă la data de 19 mai 2004 în raport de Contractul nr. X1/2001, şi nu la data de 25 iulie 2006, cum eronat a susţinut recurenta.
- Nici critica prin care recurenta a arătat că în mod greşit instanţa de apel a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii raportat la Contractul de furnizare nr. X2 din 19 mai 2003, nu poate fi primită faţă de obiectul convenţiei, livrarea mărfurilor de către pârâtă către A.N.A.R., cu achitarea de către aceasta din urmă, prin compensare cu unele creanţe pe care petenta le avea de încasat de la diverse persoane, şi în lipsa unei clauze similare dispoziţiilor art. 15 din contractul iniţial.
Cum prezentul litigiu nu are ca obiect îndeplinirea obligaţiei de a face, corespunzător clauzelor contractuale, pe baza unor comenzi din partea reclamantei, iar în cauză nu există nicio adresă de recunoaştere a vreunei datorii în urma finalizării procesului de compensare pentru facturile emise în temeiul Contractului nr. X2 din 19 mai 2003, după cum corect a reţinut şi instanţa de apel în virtutea rolului său devolutiv, solicitarea unei sume de bani, corespunzătoare valorii creanţelor cedate, în condiţiile arătate, nu este admisibilă.
- Este de observat că în dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta invocă greşita reţinere a situaţiei de fapt de către instanţa de apel, în contradicţie cu întreg probatoriul administrat în cauză susţinând că aceasta i-a respins în mod nejustificat proba cu expertiza contabilă solicitată în cauză, situaţie în raport de care se impunea obligarea pârâtei la plata sumei menţionate, dar greşita reţinere a situaţiei de fapt în raport de greşita interpretare a probelor constituie o chestiune de fapt care nu vizează nelegalitatea hotărârii recurate.
Altfel spus, critica recurentei pentru stabilirea situaţiei de fapt nu se converteşte în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei fondului sau apelului din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac, iar în cauză cele două instanţe şi-au motivate hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt corect reţinute.
Reaprecierea probelor administrate în cauză de către instanţa de apel nu mai este posibilă în recurs, odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
În plus, faţă de argumentele arătate mai trebuie reţinut, în conformitate cu art. 167 alin. (1) C. proc. civ., că dovezile se încuviinţează numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să ducă la dezlegarea pricinii, or, din analiza înscrisurilor existente la dosar s-a constatat că acestea sunt suficiente, pertinente şi utile cauzei şi duc la dezlegarea chestiunilor de fapt evocate.
Faţă de considerentele expuse, cum instanţa de apel a pronunţat o decizie legală, context în care motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă recursul reclamantei ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.N.A.R. Bucureşti împotriva Deciziei nr. 25/A-C din 26 iunie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1696/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1700/2014. Civil. Alte cereri. Recurs → |
|---|
