ICCJ. Decizia nr. 1700/2014. Civil. Alte cereri. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1700/2014
Dosar nr. 1629/88/2010*
Şedinţa publică de la 15 mai 2014
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Tulcea la 4 decembrie 2006, reclamantul N.T., reprezentant al Asociaţiei Familiale "T." Tulcea a chemat în judecată pe pârâta SC V.W.H. SRL Cluj-Napoca, solicitând întoarcerea executării urmare anulării formelor de executare silită conform Sentinţei civile nr. 236/2006 a Judecătoriei Tulcea.
Reclamantul a arătat că pârâta şi-a însuşit prin înşelăciune şi abuz de încredere autotractorul D. cu nr. TL-AA-AAA, fără temei legal, întrucât nu exista sechestru asigurător sau contract de gaj, invocând în schimb Sentinţa civilă nr. 1302/2000 a Tribunalului Cluj, desfiinţată prin prescriere.
Instanţa care a desfiinţat titlul executoriu a luat şi măsura restabilirii situaţiei anterioare executării, iar bunul său în valoare de 35.000 euro a fost distrus prin neconservare, descompletare şi furt. Reclamantul a solicitat ca întoarcerea executării să se facă prin restituirea valorii arătate actualizate în raport de rata inflaţiei la care să se fi adăugat şi câştigurile pe care le-ar fi obţinut, având în vedere că acest bun era destinat exercitării ocupaţiei sale. Valoarea pretenţiilor a fost precizată la 500.000 RON.
La 1 martie 2007, reclamantul a modificat obiectul cererii sale în sensul că a solicitat obligarea pârâtei la restituirea autotractorului D. cu nr. TL-AA-AAA sau contravalorii acestuia reactualizate în funcţie de inflaţia la zi, precum şi contravaloarea lipsei de folosinţă ca urmare a nerestituirii şi reţinerii abuzive a autotractorului. A precizat că obiectul acţiunii îl constituie o revendicare mobiliară.
Prin Sentinţa civilă nr. 1978 din 26 iunie 2007, Judecătoria Tulcea a declinat competenţa soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Tulcea.
Prin Sentinţa civilă nr. 1064 din 16 mai 2008, Tribunalul Tulcea a respins acţiunea reclamantului pentru lipsa capacităţii de folosinţă a pârâtei.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia civilă nr. 194/COM din 24 noiembrie 2008 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul N.T.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia nr. 394 din 4 februarie 2010, a admis recursul declarat de N.T., a casat decizia Curţii de Apel Constanţa şi sentinţa Tribunalului Tulcea şi a trimis cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin Sentinţa civilă nr. 1682 din 23 iulie 2010, Tribunalul Tulcea a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut că în baza Comenzii interne de reparaţii din 2 martie 1998 autotractorul D.A., cu nr. TL-BB-BBB aparţinând reclamantului N.T., a fost predat pârâtei, pentru efectuarea de reparaţii, stabilindu-se contravaloarea lucrărilor la suma de 107.811.337 lei vechi.
Societatea de asigurare A. - Cluj nu a achitat integral contravaloarea reparaţiilor; s-a solicitat diferenţa de sumă rămasă neachitată, de la proprietarul autotractorului, respectiv N.T.
Prin Sentinţa civilă nr. 1302/2002 a Tribunalului Cluj a fost obligat N.T. la plata sumei de 64.384.289 lei vechi către pârâtă.
Prin Sentinţa civilă nr. 236 din 30 ianuarie 2006 a Judecătoriei Tulcea s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită, anulându-se toate formele de executare efectuate în Dosarul nr. 607/2005 a B.E.J. V.I.
În baza Comenzii din 1 iulie 1998, reclamantul a predat aceleiaşi pârâte spre reparare autotractorul D. cu nr. TL-AA-AAA şi cu toate că reclamantul nu achitase contravaloarea reparaţiilor primului mijloc de transport, pârâta a restituit autocamionul cu nr. TL-BB-BBB.
La 27 aprilie 1998, N.T. a încheiat un act de garanţie cu pârâta la Notarul public M.P., prin care a garantat contravaloarea diferenţei de plată pentru reparaţia autotractorului TL-BB-BBB, dar pentru că reparaţia nu a fost achitată, pârâta a reţinut cel de-al doilea autotractor până la plata efectivă.
Reparaţia nefiind achitată, pârâta nu poate fi obligată să restituie autotractorul până când cele două părţi nu-şi lămuresc problemele în legătură cu reparaţiile efectuate şi achitarea contravalorii acestora.
Împotriva acestei sentinţe, reclamantul N.T. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin Decizia civilă nr. 180 din 22 decembrie 2010 Curtea de Apel Constanţa a admis apelul formulat de reclamant, a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis cererea principală; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a autotractorului marca D. cu număr de înmatriculare TL-AA-AAA sau la plata sumei de 27.000 euro (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea bunului, dacă acesta nu mai există; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 120.000 euro (echivalent în lei la data efectuării plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii trei ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Prima instanţă a reţinut greşit că se justifică detenţia autotractorului D. înmatriculat sub nr. TL-AA-AAA până la achitarea integrală a contravalorii reparaţiilor efectuate la celălalt autotractor, argumentându-şi raţionamentul juridic pe actul notarial încheiat de apelantul N.T. la BNP M.P., la data de 27 aprilie 1998.
Curtea a reţinut că reclamantul N.T. a înţeles să garanteze plata sumei de 63.775.076 RON cu autotractorul marca D.A. cu număr de înmatriculare TL-BB-BBB, ceea ce ar fi creat în favoarea intimatei-pârâte un drept de retenţie asupra acestui bun, nu asupra altuia pentru care nu există nicio convenţie de lăsare în custodie sau un alt temei legal care să justifice detenţia.
Apelantul a dovedit că este proprietarul bunului pentru care a pierdut posesia, iar intimata-pârâtă nu justifică detenţia autotractorului cu număr de înmatriculare TL-AA-AAA în patrimoniul său.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.W.H. SRL, soluţionat prin Decizia civilă nr. 3113 din 13 ianuarie 2011 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în sensul admiterii recursului, casării deciziei recurate cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Înalta Curte a reţinut că instanţa de apel nu a lămurit caracterul juridic al acţiunii pentru a stabili dacă este o acţiune reală petitorie imprescriptibilă sau o acţiune personală, având în vedere că în cauză sunt învederate raporturi contractuale rezultate dintr-o comandă urmată de executare, temeiul acţiunii constituindu-l nu dreptul de proprietate al reclamantului, pe care pârâta îl recunoaşte, ci obligaţia de restituire a autotractorului născută din raporturile juridice intervenite între cele două părţi.
În rejudecare, la 16 ianuarie 2013, apelantul-reclamant N.T. a invocat excepţia inadmisibilităţii rejudecării cauzei şi excepţia puterii de lucru judecat a Sentinţelor civile nr. 236/2006 şi nr. 1978/2007 ale Judecătoriei Tulcea.
Pârâta SC V.W.H. SRL a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului şi excepţia inadmisibilităţii în revendicare.
Prin Încheierea de la 13 martie 2013, Curtea a pus în vedere reclamantului N.T. să facă precizări în raport de decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la obiectul juridic al daunelor, cât şi cu privire la obiectul acţiunii, dacă este o acţiune în revendicare mobiliară sau o acţiune personală întemeiată pe contractul pentru repararea autovehiculului.
Reclamantul a precizat că este o acţiune reală în revendicare mobiliară, potrivit prevederilor art. 480 C. civ., precizare pe care reclamantul a menţionat-o şi prin cererea depusă la 1 martie 2007, dată la care dosarul se afla pe rolul Judecătoriei Tulcea.
În şedinţa publică din 15 mai 2013 apelantul-reclamant N.T. a arătat că nu susţine excepţiile invocate prin notele de şedinţă depuse la data de 16 ianuarie 2013.
Prin Decizia civilă nr. 61 din 29 mai 2013, Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins excepţiile ca nefondate; a admis apelul declarat de reclamantul N.T. împotriva Sentinţei civile nr. 1682 din 23 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Tulcea în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC V.W.H. SRL; a schimbat în tot sentinţa apelată în sensul că a admis cererea principală a reclamantului; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a autotractorului marca D. cu număr de înmatriculare TL-AA-AAA, sau la plata sumei de 27.000 euro (echivalent în lei la data plăţii) reprezentând contravaloarea bunului, dacă acesta nu mai există; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 120.000 euro (echivalent în lei la data efectuării plăţii) reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru ultimii 3 ani anteriori formulării cererii de chemare în judecată; a obligat pârâta la plata în favoarea statului a sumei de 4.150 RON reprezentând taxă timbru aferentă cererii de apel pentru care a fost scutit apelantul-reclamant; a obligat pârâta-intimată la plata în favoarea apelantului-reclamant a sumei de 1.500 RON reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea a reţinut în esenţă următoarele:
Excepţiile nu au fost invocate în faţa primei instanţe, reclamantul obţinând astfel dreptul ca acţiunea să fie analizată pe fond. Pârâta nu a formulat apel împotriva hotărârii tribunalului, astfel că, aceasta nu poate în propria cale de atac a reclamantului să invoce aspecte ce îi pot determina acestuia o situaţie mai grea decât cu încălcarea dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ.
Reclamantul a făcut dovada faptului că membrii asociaţiei familiale pe care o reprezenta au hotărât conform Procesului-verbal din 31 ianuarie 2000, lichidarea bunurilor asociaţiei şi trecerea autovehiculelor pe care le deţine în proprietatea exclusivă a persoanei fizice N.T.
Obiectul acţiunii îl constituie revendicarea mobiliară, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin care reclamantul a solicitat să i se restituie de către pârâtă bunul ce se află în posesia acesteia fără titlu.
Nu poate fi apreciată acţiunea reclamantului ca fiind una personală, întemeiată pe raporturi contractuale întrucât nu rezultă din comanda de reparaţii faptul că pârâta este îndrituită să reţină autotractorul până la plata preţului reparaţiei. Doar în acest caz se putea aprecia asupra îndeplinirii clauzelor contractuale.
Atâta timp cât restituirea bunului nu era condiţionată conform contractului de plata preţului, pârâta avea obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantului bunul la momentul realizării lucrării de reparaţii.
Pârâta nu poate invoca dreptul de retenţie ca şi apărare de fond direct în calea de atac a apelului declarat de reclamant.
Reclamantul a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu SC E.R. SA Tătărani, judeţul Prahova, la 10 noiembrie 1995, a faptului că pârâta a intrat în posesia autotractorului înmatriculat sub nr. TL-AA-AAA conform Comenzii din 1 iulie 1998, precum şi a faptului că pârâta nu justifică detenţia acestuia.
Raportat la dispoziţiile art. 480 C. civ., Curtea a constatat că acţiunea reclamantului este întemeiată şi a dispus obligarea pârâtei la restituirea autotractorului sau la plata sumei de 27.000 euro reprezentând contravaloarea bunului, dacă acesta nu mai există.
De asemenea, Curtea a constatat că există condiţiile cerute de lege privind atragerea răspunderii civile delictuale, respectiv dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ., şi a dispus obligarea pârâtei la plata sumei de 120.000 euro pentru acoperirea prejudiciului astfel cum a fost cuantificat prin raportul de expertiză judiciară auto efectuat în cauză.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC V.W.H. SRL, criticând-o sub următoarele motive de nelegalitate:
Greşita soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.T. invocate de către intimată prin respingerea acesteia
Curtea a reţinut nefondat că odată ce excepţiile nu au fost invocate în faţa instanţei de fond, reclamantul a obţinut dreptul ca acţiunea să fie analizată pe fond. Prin invocarea excepţiilor nu se aduce atingere principiului non reformatio in pejus deoarece prin sentinţa Tribunalului Tulcea a fost respinsă în totalitate cererea formulată de reclamant.
Autotractorul D. cu nr. TL-AA-AAA a fost achiziţionat de la vânzătoarea SC E.R. SA Ploieşti de către cumpărătoarea SC AF T. N.T.
N.T. nu era membru în asociaţie şi nu putea obţine prin intermediul Procesului-verbal din 31 ianuarie 2000 dreptul de proprietate exclusivă asupra autovehiculului.
Instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la excepţia inadmisibilităţii şi cu privire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune în privinţa unei acţiuni cu caracter personal.
Pentru a putea formula o acţiune de acest tip era necesară şi obligatorie îndeplinirea condiţiei unanimităţii în sensul formulării acţiunii de către toţi coproprietarii.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca instanţă de recurs, a lămurit prin Decizia nr. 3113/2011 caracterul juridic al acţiunii, reţinând că "în cauză sunt învederate raporturi contractuale dintr-o comandă urmată de executare" şi stabilind că "temeiul acţiunii constituindu-l nu dreptul de proprietate al reclamantului pe care pârâta îl recunoaşte, ci obligaţia de restituire a autotractorului născută din raporturile juridice dintre cele două părţi".
Conform dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958, termenul de prescripţie este de 3 ani şi se calculează de la naşterea raportului contractual, dacă pentru executarea obligaţiilor nu s-a prevăzut un termen.
Nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., potrivit cu care în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum şi asupra necesităţii administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Instanţa de apel nu a respectat dispoziţiile limitei de casare trasate de către instanţa de trimitere în contextul în care apreciază caracterul juridic al acţiunii ca fiind o acţiune reală petitorie, imprescriptibilă.
Pentru admiterea unei acţiuni în răspundere contractuală, aşa cum a calificat-o Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care să se dispună restituirea autotractorului reclamantul avea obligaţia să dovedească faptul că este proprietarul bunului, că bunul este reţinut în mod nelegal de către pârât, că pârâtul a refuzat să permită reclamantului să ridice autotractoarele. În opinia recurentei, intimatul-reclamant nu a făcut niciuna din aceste dovezi.
Neefectuarea plăţii contravalorii reparaţiilor îndreptăţeşte pârâta ca, în temeiul excepţiei neexecutării contractului, să refuze executarea obligaţiei de restituire a autotractorului până la achitarea integrală a reparaţiilor făcute în favoarea AF T.N. pentru cele două autotractoare.
În speţă a fost dovedită o situaţie care întruneşte toate condiţiile pentru invocarea excepţiei neexecutării contractului, aşa cum acestea au fost consacrate de doctrină şi valorificate de jurisprudenţă.
Totodată, dreptul de retenţie constituie o expresie, o formă a excepţiei de neexecutare a contractului încheiat de părţi. Fiind un drept real, dreptul de retenţie nu se stinge prin trecerea timpului - motiv pentru care poate fi invocat oricând în apărare.
Cererea privind obligarea la plata contravalorii lipsei de folosinţă este nefondată, întrucât nu se poate solicita lipsa de folosinţă pentru un bun care a fost reţinut în mod legal, ca un corolar al neexecutării propriilor obligaţii, respectiv de plată a contravalorii reparaţiilor efectuate.
Nu se justifică o eventuală suportare de către pârâtă a deprecierii valorii bunului produsă de scurgerea timpului, întrucât riscul aparţine proprietarului. Expertul a evaluat "deprecierea funcţională" a autotractorului, reţinând că "autotractorul prezintă şi o uzură morală prin depreciere nefuncţională aferentă perioadei de peste 9 ani de imobilizare în service.
Expertiza efectuată nu putea să servească la stabilirea prejudiciului deoarece expertul nu a evaluat profitul pe care apelantul-reclamant l-ar fi obţinut prin utilizarea autotractorului în condiţii de exploatare previzibilă pentru o anumită perioadă.
Se solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul respingerii apelului şi menţinerea ca legală şi temeinică a Sentinţei civile nr. 1682 din 23 iulie 2010, pronunţată de Tribunalul Tulcea, prin care a fost respinsă cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.
La dosar s-au depus înscrisuri.
În cauză, intimatul N.T. a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.
Analizând recursul prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază recursul ca fiind nefondat şi acesta urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Având în vedere principiul non reformatio in pejus, s-a reţinut corect de către curtea de apel faptul că, odată ce excepţia lipsei calităţii procesuale active nu a fost invocată în faţa primei instanţe, pârâta nu poate invoca această excepţie direct în calea de atac a reclamantului întrucât aceasta ar putea determina acestuia o situaţie mai grea în propria cale de atac.
Pârâta nu a formulat apel împotriva sentinţei de fond, prin care s-a respins acţiunea ca neîntemeiată, astfel că respectiva excepţie nu poate fi primită având în vedere dispoziţiile art. 296 teza a doua C. proc. civ.
Pe de altă parte, în motivarea recursului, pârâta are o exprimare relativ contradictorie, arătând pe de o parte că riscul deprecierii valorii bunului aparţine proprietarului, iar pe de altă parte nerecunoscând calitatea de proprietar a reclamantului asupra autotractorului.
Procesul-verbal din 31 ianuarie 2000 prin care intimatul face dovada calităţii de proprietar nu a fost contestat până la motivarea recursului de către intimată. Aprecierea probelor nu constituie un motiv de nelegalitate întrucât nu se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., astfel că nu poate constitui motiv de recurs în prezenta cauză.
Pe de altă parte, între reclamant şi pârâtă au existat mai multe litigii în care nu a fost contestată calitatea reclamantului de proprietar.
Prin Decizia nr. 3113 din 13 ianuarie 2011 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis cauza spre rejudecare cu indicaţia pentru instanţa de apel să lămurească caracterul juridic al acţiunii promovate de reclamant şi anume dacă este o acţiune reală petitorie imprescriptibilă sau acţiune personală.
Prin această decizie de casare nu s-a stabilit că temeiul acţiuni îl constituie nu dreptul de proprietate al reclamantului, ci obligaţia de restituire a autotractorului născută din raporturile juridice intervenite între părţi.
De altfel, instanţa de apel, urmare a acestor indicaţii, a pus în vedere reclamantului-apelant să precizeze temeiul juridic al acţiunii şi a reţinut că obiectul acţiunii îl constituie revendicarea mobiliară întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., prin care reclamantul a solicitat să i se restituie de către pârâtă bunul ce se află în posesia acesteia fără titlu.
Aşa fiind, în mod corect au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi prescripţiei dreptului material la acţiune.
Curtea de apel a respectat dispoziţiile art. 315 C. proc. civ. şi a dezlegat problemele de drept conform celor dispuse prin decizia de casare, fără a se aduce în vreun fel atingere limitelor casării dispuse prin respectiva decizie.
Ca atare, s-a stabilit temeiul juridic atât pentru obligaţia de restituire a autotractorului, cât şi pentru aceea de a achita contravaloarea acestuia şi contravaloarea lipsei de folosinţă, respectiv dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
S-a reţinut în mod corect faptul că din comanda de reparaţii nu rezultă că pârâta este îndreptăţită să reţină autotractorul până la plata preţului reparaţiei pentru a se putea face aprecieri asupra îndeplinirii clauzelor contractuale.
În aceste condiţii nu sunt îndeplinite în cauză cerinţele legale pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului în sensul că reclamantul nu şi-a îndeplinit obligaţia de plată a reparaţiei, întrucât s-a stabilit că temeiul juridic al acţiunii nu este răspunderea contractuală.
Intimatul-reclamant a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului revendicat, precum şi a faptului că pârâta-recurentă nu justifică detenţia acestuia, astfel că aceasta din urmă avea obligaţia de a pune la dispoziţia reclamantului respectivul bun după executarea reparaţiilor.
Aşa fiind, nu sunt întrunite în speţă condiţiile legale pentru invocarea dreptului de retenţie astfel cum susţine recurenta-pârâtă. De altfel, pârâta nu a formulat o cerere de instituire a unui drept de retenţie asupra bunului, în cauză nefiind formulată o cerere reconvenţională în acest sens.
În ceea ce priveşte contravaloarea lipsei de folosinţă, aceasta a fost stabilită prin expertiza efectuată în cauză, iar critica privind valoarea stabilită prin această probă constituie o critică de netemeinicie şi nicidecum nu se încadrează în motivele de nelegalitate expres prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.
Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea sau modificarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta SC V.W.H. SRL Gilău împotriva Deciziei civile nr. 61 din 29 mai 2013, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1699/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1702/2014. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
