ICCJ. Decizia nr. 1837/2014. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 1837/2014
Dosar nr. 7310/120/2011
Şedinţa publică de la 22 mai 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă de contencios administrativ, reclamantul-pârât T.I. a chemat în judecată pârâta-reclamantă E.A. SRL, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei-reclamante la plata sumei de 50.000 euro, reprezentând contravaloarea a 20 de părţi sociale, echivalentul a 20% din capitalul social al SC E.M.T. SRL, la care se adaugă dobânda legală până la data plăţii efective.
Prin Sentinţa nr. 3330 pronunţată în data de 16 octombrie 2012, Tribunalul Dâmboviţa a anulat cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă E.A. SRL, ca netimbrată, a admis acţiunea formulată de reclamantul-pârât T.I., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă E.A. SRL şi a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părţi sociale şi 6.000 RON cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că, potrivit dispoziţiilor clauzelor contractuale (şi anume art. 3) din contractul de cesiune încheiat între E.A. SRL şi T.I., cesionarul s-a obligat faţă de cedent să-i achite contravaloarea celor 20 părţi sociale, respectiv suma de 50.000 euro în termen de 5 zile de la data înregistrării cesiunii la Oficiul Registrului Comerţului.
Prin Hotărârea nr. 1 din 9 iunie 2011 a Adunării Generale a Asociaţilor, SC E.M.T. SRL, s-a dispus cesiunea unui număr de 20 de părţi sociale emise de SC E.M.T. SRL de la asociatul T.I., fiind înregistrată această hotărâre la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului la data de 20 iunie 2011.
Cum contractul reprezintă legea părţilor, iar pârâta nu şi-a respectat obligaţia, instanţa, având în vedere dispoziţiile art. 1270 C. civ., conform cărora "contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, el modificându-se sau încetând prin acordul părţilor sau alte cauze autorizate de lege, a admis cererea şi a dispus obligarea pârâtei-reclamante la plata către reclamant a sumei de 217.650 RON reprezentând contravaloare părţi sociale.
Referitor la cererea reconvenţională, tribunalul având în vedere dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, a anulat cererea reconvenţională ca netimbrată.
Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin Decizia nr. 63 din 9 septembrie 2013, a admis apelul declarat de pârâta-reclamantă SC E.A. SRL, împotriva Sentinţei nr. 3330 din data de 16 octombrie 2012 pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În argumentarea acestei sentinţe, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că instanţa de fond în mod eronat şi contrar dispoziţiilor legale nu a soluţionat cererea de ajutor public judiciar formulată de către pârâta-reclamantă referitor la cererea reconvenţională a acesteia ceea ce a determinat anularea ca netimbrată a acesteia, în mod greşit, încălcându-se dreptul la apărare şi dreptul de acces liber la justiţie al părţii respective.
S-a constatat că în baza încheierii judecătoreşti de la termenul din 18 septembrie 2012, pârâta-apelantă a formulat cererea de ajutor public judiciar, în sensul acordării facilităţilor prevăzute de O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul judiciar în materie civilă raportat la dispoziţiile Legii nr. 146/1997, modificată şi completată, privind taxele judiciare de timbru.
Instanţa de apel a apreciat că instanţa de fond în mod greşit a anulat cererea reconvenţională a apelantei fără să analizeze şi soluţioneze cererea de ajutor public judiciar în sensul art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 51/2008 şi reprezintă o încălcare evidentă a dreptului la apărare, a principiului liberului acces la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil.
Împotriva aceste decizii pârâta E.A. SRL a declarat recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În susţinerea cererii de recurs, recurenta a arătat, în esenţă, că deşi prin cererea de apel, cât şi prin concluziile scrise a solicitat obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată ce constau în taxa judiciară de timbru stabilită în cuantum de 2.859 RON, instanţa nu s-a pronunţat sub nicio formă asupra acestui aspect.
Pentru acest motiv recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul acordării cheltuielilor de judecată solicitate.
Prin întâmpinarea depusă la dosar intimatul-reclamant T.I. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
În ceea ce priveşte cererea intimatului-reclamant T.I. de amendare a recurentei, în temeiul art. 1081 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să o respingă pentru următoarele considerente:
Amenda judiciară constituie o sancţiune procedurală autonomă şi particulară, prin conţinutul şi efectele sale, faţă de toate celelalte sancţiuni de drept procesual civil. Amenda judiciară are ca una dintre trăsăturile sale fundamentale aceea că ea se aplică pentru săvârşirea unor abateri în cursul judecăţii. Promovarea unei căi de atac reglementate nu intră sub incidenţa prevederilor legale evocate, deoarece părţile sunt libere să-şi exercite căile de atac prevăzute de lege, până la epuizarea acestora, în caz contrar, s-ar îngrădi dreptul la apărare şi accesul liber la justiţie al părţilor din proces.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce succed:
Recurenta şi-a întemeiat criticile aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel pe dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., fără nicio referire la motivele de nelegalitate care sunt cerute procedural, sub sancţiune, de dispoziţiile art. 3021 lit. c) raportat la art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. Potrivit acestor dispoziţii modificarea sau casarea unei hotărâri nu se poate cere decât pentru motive de nelegalitate, lucru firesc având în vedere că recursul în reglementarea arătată este cale extraordinară de atac, de reformare, nedevolutivă.
Ca urmare, faţă de conţinutul criticilor aduse deciziei pronunţate de instanţa de apel în conformitate cu art. 306 alin. (3) C. proc. civ. se va lua în examinare numai motivul care se referă la aplicarea greşită a legii, critică ce va fi încadrată în pct. 9 al art. 304 C. proc. civ.
Potrivit acestei prevederi, modificarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar din raportarea susţinerilor recurentei la aceste prevederi se constată că aceasta critică decizia recurată din perspectiva dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ.
În cauză instanţa de apel a interpretat în mod just dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. conform cărora partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.
Prin urmare, textul de lege invocat constituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii, pentru că, dacă debitorul din raportul juridic ce face obiectul judecăţii şi-ar fi respectat obligaţia, creditorul obligaţiei nu ar fi trebuit să suporte sarcinile pecuniare ale unui proces.
Dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii câştigătoare a procesului.
În cauză, prin anularea sentinţei instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare, acţiunea reclamantului nu a fost soluţionată şi cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că prin trimiterea cauzei spre rejudecare nu s-a stabilit partea câştigătoare, astfel încât în mod corect instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată.
Aşa fiind, se constată că, decizia recurată este legală în cauză neexistând motive de nelegalitate, astfel încât, sub acest aspect decizia atacată este la adăpost de orice critică, urmând ca în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul să fie respins, ca nefondat.
Înalta Curte va respinge cererea intimatului-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de judecată, motivat de faptul că numai factura din 9 septembrie 2013 depusă la dosar, neînsoţită de chitanţa care să ateste achitarea sumei de 6.500 RON, nu face dovada achitării sumei înscrise în aceasta.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant T.I., în temeiul dispoziţiilor art. 108 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., ca neîntemeiată.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta E.A. SRL împotriva Deciziei nr. 63 din 9 septembrie 2013 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.
Respinge cererea formulată de intimatul-reclamant T.I. privind acordarea cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 22 mai 2014.
Procesat de GGC - AZ
| ← ICCJ. Decizia nr. 1835/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 1839/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs → |
|---|
