ICCJ. Decizia nr. 1972/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Acţiune în constatare, anulare act. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 1972/2014
Dosar nr. 33356/3/2011
Şedinţa publică din 19 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;
Prin Sentinţa civilă nr. 526/7 martie 2012 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantele O.A., M.G. şi G.M.Z., în contradictoriu cu pârâtul Statui Român prin Ministerul Finanţelor Publice, şi cu Municipiul Bucureşti Prin Primarul General; s-a constatat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 808/05,02.1974 de fostul notariat de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti; s-a respins capătul de cerere privind revendicarea imobilului ca inadmisibilă; a obligat pârâţii la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1500 RON către reclamanţi.
Analizând probele administrate, tribunalul a reţinut următoarea situaţie de fapt:
Potrivit procesului-verbal încheiat la data de 26 septembrie 1941 de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti, a fost înscris în cartea funciară provizorie a comunei Bucureşti dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, Calea P. nr. 57, compus din teren în suprafaţă de 800 mp şi construcţie, în favoarea lui T.T.V.E.. Din anul 1961 acest imobil a purtat numărul 55 după cum rezultă din adresa nr. 4447/4448 din 20 mai 1998 a Primăriei Municipiului Bucureşti - Serviciul Nomenclatură Urbană.
De pe urma defunctei T.T.V.E., decedată la 31 iulie 1959, au rămas ca moştenitori T.V., în calitate de soţ supravieţuitor, şi copiii P.M., O.E. şi T.D., conform certificatului de moştenitor nr. 335 din 30 ianuarie 1960 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Nicolae Bălcescu.
T.V. a decedat la data de 05 ianuarie 1964, rămânând ca moştenitori P.M., O.E. şi T.D., în calitate de descendenţi (copii), conform certificatului de moştenitor nr. 117 din 02 iunie 1964 eliberat de fostul Notariat de Stat al Raionului Nicolae Bălcescu.
Din certificatul de moştenitor nr. 146 din 21 februarie 1991 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 4 Bucureşti rezultă că de pe urma defunctei P.M., decedată la 05 noiembrie 1978, a rămas ca unic moştenitor fiul acesteia, G.T.A., care a decedat la data de 28 februarie 2003, fiind moştenit de soţia supravieţuitoare G.M.Z., potrivit certificatului de moştenitor nr. 4 din 25 aprilie 2003 eliberat de B.N.P. I.T.P.
La data de 05 septembrie 1987 a decedat T.D., moştenitori fiind soţia supravieţuitoare T.A. şi fiica T.G., conform certificatului de moştenitor nr. 186 din 01 martie 1988 eliberat de fostul Notariat de Stat al Sectorului 4 Bucureşti, iar la data de 13 mai 2001 a decedat T.A., având ca unic moştenitor - legatar universal pe M.G. (fostă T.), în calitate de fiică, după cum reiese din certificatul de legatar nr. 57 din 16 iulie 2004 eliberat de B.N.P. A.N.
O.E. a decedat la data 08 ianuarie 1998, având ca unic moştenitor pe fiica sa O.A., conform certificatului de moştenitor nr. 02 din 11 ianuarie 1999 eliberat de Biroul Notarial E. Bucureşti.
Rezultă că reclamantele sunt succesoarele în drepturi ale foştilor proprietari ai imobilului revendicat, imobil care a făcut obiectul ofertei de donaţie autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti.
Prin această ofertă de donaţie, donatorii P.M., O.E. şi T.D. au declarat că oferă spre donaţie statului român terenul proprietatea lor situat în Bucureşti, Calea P. nr. 55, sector 5, în suprafaţă de 805 mp.
În cuprinsul ofertei de donaţie, s-a instituit clauza în conformitate cu care, prin derogare de la dispoziţiile art. 814 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii actului, donatorii ofertanţi au fost de acord ca donaţia să-şi producă efectele din momentul acceptării de către donatar în condiţiile Decretului nr. 478/1954 privitor la donaţiile făcute statului, fără a mai fi necesară comunicarea actului de acceptare.
La data de 08 august 2001,O.A., M.G. şi G.T.A. au formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 solicitând restituirea în natură a terenului donat.
Prin dispoziţia nr. 9243 din 11 decembrie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti, a fost respinsă cererea privind restituirea în natură a imobilului şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 800 mp situat în Bucureşti, Calea P. nr. 55, sector 5,imposibil de restituit în natură, persoanelor îndreptăţite O.A., M.G.M.
Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, analizând dosarul transmis în conformitate cu dispoziţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005, a solicitat ca reclamantele să depună copia legalizată a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea donaţiei, cu menţiunea definitivă şi irevocabilă, astfel justificându-se interesul reclamantelor în formularea prezentei acţiuni.
Referitor la oferta de donaţie, instanţa reţine că pentru a fi valabilă, aceasta trebuie să cuprindă voinţa donatorului în sensul de dispune în mod actual şi irevocabil de un drept în favoarea unei alte persoane, fără ca acest element activ al patrimoniului să fie înlocuit în patrimoniul său printr-o valoare echivalentă. Intenţia de a dona trebuie să fie neîndoielnică, iar lipsa acesteia afectează validitatea actului.
Potrivit art. 948 pct. 4 şi art. 966 C. civ. de la 1864, aplicabile faţă de dispoziţiile art. 3 - 4 din Legea nr. 71/2011, obligaţia fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea nici un efect, sancţiunea ce operează pentru lipsa sau nevalabilitatea cauzei unei convenţii fiind nulitatea absolută a acesteia. Există două elemente ce compun cauza actului juridic, şi anume scopul imediat (causa proxima) şi scopul mediat (causa remota). Scopul imediat, numit şi scopul obligaţiei, este stabilit pe categorii de acte civile, iar în actele juridice cu titlu gratuit, cum este şi cazul donaţiei de faţă, acest scop trebuie sa con stea în intenţia de a gratifica (animus donandi). Scopul mediat, numit şi scopul actului juridic, constă în motivul determinant al încheierii actului juridic şi se referă fie la însuşirile unei prestaţii, fie la calităţile unei persoane.
Se mai reţine că, împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar unul dintre principiile de bază ale dreptului civil român este acela ai priorităţii voinţei reale a contractanţilor, astfel că, în particular, în materie de liberalităţi, pentru că donaţia este în mod precumpănitor opera dispunătorului, ceea ce se cere a fi ocrotită cu precădere este voinţa donatorului.
Or, în cauza de faţă, din probatoriul administrat, rezultă cu prisosinţă că este exclusă existenţa unei intenţii liberale, de a gratifica statul, din partea autorilor reclamantelor, din declaraţia martorului audiat în cauză rezultând că oferta de donaţie s-a încheiat în vederea demolării locuinţei, pentru sistematizarea zonei şi a se construi actuala sală polivalentă.
Mai mult, instanţa urmează să aibă în vedere şi faptul că oferta a fost efectuată într-o perioadă în care statul obliga proprietarii, prin presiuni fizice şi morale, să-şi cedeze proprietăţile, refuzul de a da curs acestor cereri putându-se solda cu consecinţe grave asupra libertăţii persoanei, împrejurare care prezumă lipsa cauzei actului juridic de donaţie.
Pe de altă parte, se constată că nu s-a procedat la emiterea unei decizii de acceptare a ofertei de donaţie, conform art. 814 C. civ. de la 1864, contractul de donaţie neperfectându-se.
Prin urmare, având în vedere situaţia de fapt expusă, a lipsit "animus donandi" din partea autorilor reclamantelor, element esenţial ce intră în componenţa cauzei contractului de donaţie, cu consecinţă directa asupra validităţii acestuia, inclusiv asupra ofertei de donaţie, în sensul nulităţii absolute, potrivit dispoziţiilor art. 966 C. civ. de la 1864.
Pentru considerentele expuse, tribunalul va admite în parte cererea de chemare în judecată şi va constata nulitatea absoluta a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 de fostul Notariat de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti.
Faţă de constatarea nulităţii ofertei de donaţie, rezultând implicit nev al abilitatea titlului statului asupra terenului în litigiu, tribunalul a apreciat că nu se mai impune a se pronunţa distinct asupra cererii de constatare a inexistenţei unui titlu valabil al statului asupra imobilului, această cerere fiind întemeiată de reclamante tocmai pe inexistenţa donaţiei determinată de nulitatea ofertei de donaţie.
În ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, invocată din oficiu, tribunalul a apreciat că este întemeiată şi urmează sa o admită, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.
Astfel, reclamantele au formulat o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, potrivit art. 480 C. civ. de la 1864, în conformitate cu care "proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Totodată, acestea au urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, obţinând o dispoziţie cu propunere de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent.
Acţiunea în revendicare este acţiunea pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, respectiv mijlocul juridic prin care cel care se pretinde proprietarul unui bun solicită de la cel care are stăpânirea acestuia restituirea bunului.
În cazul imobilelor preluate de stat în perioada 1945 - 1989 se ridică problema posibilităţii recurgerii la acest mijloc juridic în condiţiile existenţei unor reglementări a unor mijloace juridice de restituire a acestor imobile prin legi speciale, respectiv dacă procedurile administrative de restituire reglementate de Legea nr. 10/2001 mai permit sau nu celor interesaţi sa recurgă şi la protecţia dreptului de proprietate asigurată prin acţiunea în revendicare.
Soluţia pentru rezolvarea acestei probleme a fost dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia în interesul legii nr. 33/2008, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, potrivit art. 3307 alin. (4) C. proc. civ., prin care s-a invocat necesitatea respectării principiului de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială. Ca atare, se impune soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare în acele cazuri în care, deşi bunul se află în patrimonial unei unităţi deţinătoare dintre cele enumerate de art. 21 din Legea nr. 10/2001 republicată, persoana interesată nu uzează de căile procedurale reglementate special de acest act normativ în vederea obţinerii restituirii, deşi are deschisă calea acestora, ci apelează la căile dreptului comun, respectiv acţiunea în revendicare, precum şi în ipoteza în care persoana interesată a uzat de procedura administrativă, dar nu a obţinut restituirea în natură a imobilului, ci măsuri reparatorii în echivalent
În privinţa imobilelor care se încadrează în ipoteza Legii nr. 10/2001 nu mai este posibilă restituirea decât în condiţiile prevăzute de acest act normativ, fiind exclusă acţiunea în revendicare de drept comun, concluzie desprinsă din prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cu care bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie, coroborate cu cele ale art. 1 din Legea nr. 10/2001.
Această soluţie se impune în cazul imobilelor care fac obiectul Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestei legi, deoarece legiuitorul a reglementat în mod expres condiţiile în care are loc restituirea în natură şi în subsidiar prin echivalent, a imobilelor preluate abuziv în perioada 1945-1989, condiţii care sunt diferite de cele ale acţiunii în revendicare. în legea menţionată, s-a instituit o procedură administrativă prealabilă, cât şi anumite termene şi sancţiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat. Obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială faţa de Codul civil de la 1864, care constituie dreptul comun al acţiunii în revendicare, iar în raportul dintre o norma specială şi una generală, norma specială urmează a se aplica cu prioritate şi cu excluderea normei generale. Aşa fiind,persoana interesată nu are alegerea între procedura administrativă de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi calea acţiunii în revendicare de drept comun, ci este obligatorie recurgerea la prima cale pentru obţinerea în natură a imobilului preluat abuziv de către stat, atât timp cât respectivul imobil se găseşte în patrimoniul unităţii deţinătoare, iar în măsura în care nu obţine restituirea în natură a bunului poate contesta dispoziţia în condiţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
O asemenea soluţie, care presupune închiderea căii acţiunii în revendicare de drept comun pentru imobilele care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, după intrarea în vigoare a acestui act normativ, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată. Astfel, celui interesat îi este asigurat accesul la justiţie în sensul art. 21 din Constituţie şi al art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, cu precizarea că asigurarea acestui principiu nu exclude reglementarea în dreptul intern a unor proceduri administrative prealabile. Dimpotrivă, în jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a recunoscut posibilitatea pentru statele membre de a prevedea obligativitatea parcurgerii unor proceduri administrative anterior formulării unor acţiuni injustiţie.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a admis că dreptul de acces la instanţă nu este unul absolut, fiind compatibil cu limitări implicite şi recunoscându-se statelor o anumită marjă de apreciere. Accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată sa aibă posibilitatea să se adreseze şi unei instanţe judecătoreşti, întrucât, în lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la o instanţă ar fi atins în substanţa sa. Astfel, Legea nr. 10/2001 constituie un act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Faptul ca acest act normativ prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că, împotriva dispoziţiei sau deciziei emise în procedura administrativă legea prevede calea contestaţiei în instanţă, conform art. 26, căreia i se conferă o jurisdicţie deplină, după cum a statuat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia în interesul legii nr. 33/2008.
Prin urmare, accesul la justiţie nu este afectat prin imposibilitatea de a formula o acţiune în revendicare potrivit dreptului comun, în paralel cu procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001. Accesul liber la justiţie nu presupune şi o obligaţie pozitivă a statului de a asigura persoanei interesau posibilitatea de a recurge la toate mijloacele procesuale prevăzute de legea interni pentru protecţia unui drept subiectiv civil. Dacă s-ar admite o asemenea obligaţie pozitivă a statului, aceasta ar însemna că nu ar fi posibilă nici suprimarea în anumite materii a unor căi de atac. Pe de altă parte, posibilitatea statului de a organiza pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 1945 - 1989 o procedura administrativă de soluţionare a cererilor de restituire, procedură care să excludă posibilitatea formulării şi a unei acţiuni în revendicare de drept comun, se circumscrie marjei de apreciere a statului recunoscută potrivit art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În raport de cele arătate, rezultă ca Legea nr. 10/2001 constituie o lege specială, care îşi găseşte aplicarea cu prioritate faţă de legea generală, concursul dintre acestea fiind soluţionat în favoarea legii speciale prin aplicarea principiului de drept în temeiul căruia specialul derogă de la general, fiind fără relevanţă lipsa unei menţiuni exprese în Legea nr. 10/2001 care să interzică acţiunea în revendicare de drept comun. De asemenea, actul normativ indicat ca normă specială nu contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prin aceea că reglementează o procedură administrativă obligatorie, atât timp cât soluţiile dispuse ori refuzul de a răspunde pot fi supuse controlului judecătoresc,în faţa unei instanţe independente şi imparţiale.
Pentru toate aceste considerente, tribunalul urmează să respingă ca inadmisibil capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 805 m.p., situat în Bucureşti, Calea P. nr. 55, sector 5.
Împotriva Sentinţei civile nr. 526 din 07 martie 2012 au formulat apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti iar reclamanţii O.A., M.G. şi G.M.Z. au formulat cerere de aderare la apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
În motivarea cererii de apel Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut în sinteză, următoarele critici;
Printr-un prim motiv s-a susţinut că în mod greşit nu s-a reţinut excepţia lipsei calităţii procesual pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice .
În dezvoltarea motivului s-a arătat că instanţa de fond trebuia să determine cine este în prezent beneficiarul contractului de donaţie şi să se raporteze nu numai la legislaţia în vigoare de la momentul încheierii contractului de donaţie ci şi la dispoziţiile în vigoare din acest moment deoarece efectele actuale ale unei eventuale admiteri se restrâng în patrimoniul beneficiarului donaţie, respectiv unitatea administrativ-teritorială în raza căreia se află bunul donat.
Se mai arată că la data perfectării actului de donaţie (1974) nu exista distincţia între bunurile care intrau în patrimoniul Statului şi cele care intrau în patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale cu titlu de drept de administrare directă, însă în prezent exista delimitarea între bunurile din patrimoniul Statului şi cele din patrimoniul unităţilor administrativ teritoriale, conform dispoziţiilor art. 4 şi 6 din Legea nr. 213/1998 şi art. 123 şi 122 din Legea nr. 215/2001.
Din coroborarea acestor texte susţine apelanta calitatea procesual pasivă are unitatea administrativ teritorială şi deci se impunea admiterea excepţiei lipsei calităţii procesual pasive.
Printr-un al doilea motiv s-a susţinut greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, excepţie care se invoca din nou.
În dezvoltarea motivului s-a arătat că viciile de consimţământ se sancţionează cu nulitatea relativă şi nu cu nulitatea absolută şi că termenul de exercitare este de 3 ani care curge de la data încetării constrângerii morale adică din decembrie 1989, conform art. 959 C. civ. în aceste condiţii dreptul de a cere anularea contractului de donaţie este prescris.
Printr-un al treilea motiv s-a susţinut că au fost respectate condiţiile de fond şi de formă ale contractului de donaţie şi ca, în speţă, nu s-a făcut dovada lipsei consimţământului ori dovada violentei morale, ca viciu de consimţământ.
S-a mai arătat că în cererea de chemare în judecată s-a invocat lipsa intenţiei de a gratifica dar că autorii reclamantei au fost de acord cu aceasta şi au renunţat în fata notarului la comunicarea acceptării donaţiei pe care au semnat-o în formă autentică.
Printr-un al patrulea motiv s-a susţinut că în mod greşit s-a dispus obligarea la plata cheltuielilor de judecată atâta timp cât nu se poate reţine o culpă procesuală a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice care nu a dat dovada de rea credinţa sau neglijenţă în declanşarea litigiului.
În motivarea cererii de apel, în sinteză, Municipiul Bucureşti a susţinut următoarele critici:
Printr-un prim şi ultim motiv s-a susţinut că nu poate fi vorba de o cauză ilicită, falsă sau imorală a donaţiei şi că intenţia de a gratifica a existat din partea autorilor reclamanţilor care au oferit Statului român prin donaţie, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. P. nr. 55, sector 4.
S-a mai arătat că actul de donaţie a fost încheiat cu respectarea Decretului nr. 758/1954 şi că nu s-a tăcut dovada încălcării legii oferta de donaţie purtând semnătura donatorilor.
În motivarea cererii de aderare la apel reclamanţii O.A., M.G. şi G.M.Z. au susţinut, în sinteză, următoarele critici:
Printr-un prim şi ultim motiv s-a susţinut că s-a greşit admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare pe drept comun.
În dezvoltarea motivului au fost susţinute următoarele argumente şi anume: eronat s-a reţinut ca temei pentru admiterea excepţiei dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi statuările din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată în recursul în interesul legii.
Apelanţii-reclamanţi arată că ulterior pronunţării Deciziei nr. 33/2008 Curtea Europeană în cauza Faimblat împotriva României a statuat că declararea ca inadmisibilă a unei acţiuni în revendicare formulată în baza Codului civil, după apariţia Legii nr. 10/2001, contravine art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi că este admisibilă o asemenea acţiune, indiferent de procedura urmată.
S-a mai susţinut că respingerea acţiunii ca inadmisibilă încalcă dreptul reclamanţilor de acces la justiţie.
Apelanţii reclamanţi arată că faţă de problemele de drept dezlegate prin cauza Faimblat, care sunt obligatorii problemele de drept dezlegate prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, privind opţiunea între Legea nr. 10/2001 şi acţiunea de drept comun în revendicare şi raportul dintre Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului urmează a fi înlăturate, conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Apelanţii reclamanţii susţin că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu s-a statuat că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun este inadmisibilă ci că se va acorda prioritate Convenţiei în cadrul acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, în cazul în care exista neconcordanţe între legea specială şi Convenţie cu condiţia de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice.
De asemenea s-a susţinut că chiar Decizia nr. 33/2008 arată expres că atunci când există neconcordanţe între Legea specială, Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Dreptului Omului se acordă prioritate convenţiei.
Apelanţii reclamanţi susţin că prin respingerea ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare li s-a negat dreptul de acces la instanţa dar şi art. î din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Se mai arata de apelantele reclamante că deţin un bun în înţelesul convenţiei, care rezulta din constatarea nulităţii ofertei de donaţie prin hotărârea primei instanţe şi că dreptul de proprietate asupra terenului ce formează obiectul capătului de cerere în revendicare nu a fost pierdut niciodată.
Acest bun - susţin apelanţii se află în prezent în deţinerea Municipiului Bucureşti, este liber şi ar putea fi restituit în natura, dar nu s-a putut proba acest aspect pentru că s-a invocat din oficiu excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar soluţionarea în fond a acţiunii nu este de natură să prejudicieze cu nimic Statul Român şi nici pe Municipiul Bucureşti, în condiţiile în care prevalează în legile de restituire, principiul restituirii în natură.
Prin Decizia civilă nr. 355 A din 11 decembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondate apelurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice reprezentat de Direcţia Generală a Finanţelor Primăria Municipiului Bucureşti.
A admis cererea de aderare la apel formulată de intimaţii reclamanţi O.A., M.G. şi G.M.Z. şi, în consecinţă: a anulat în parte Sentinţa civilă nr. 526 din 7 martie 2012, respectiv respingerea ca inadmisibilă a capătului de cerere în revendicare şi a trimis cauza la instanţa de fond pentru a soluţiona în fond acest capăt de cerere.
A obligat apelantele pârâte la 1000 RON cu aplicarea art. 274 (3) C. proc. civ.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut următoarele;
Referitor la apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Primul motiv, potrivit cu care nu ar exista calitatea procesual pasivă, astfel cum a fost dezvoltat este nefondat pentru următoarele argumente;
Prin al doilea capăt de cerere reclamanta a solicitat să se constate nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 808/5 februarie 1974 formulată de autorii reclamanţilor P.M., O.E. şi T.D. având ca beneficiar Statul Român.
Doctrina şi practica judiciară, valorificată şi în noul C. civ. în art. 6 alin. (3), a stabilit că nulitatea unui act juridic se examinează în raport de legea aplicabilă de la momentul încheierii actului. Nulitatea unui act juridic este deci contemporană cu cauzele de nulitate printre care şi cu legea aplicabilă la momentul încheierii actului.
În actul juridic, aşa cum rezulta din oferta de donaţie beneficiar este Statul Român şi nu o unitate administrativ teritorială.
Faptul că ulterior bunul a fost transmis în patrimoniul Municipiului Bucureşti, nu înseamnă că trebuie modificat şi beneficiarul iniţial al donaţiei. Câtă vreme beneficiar a fost Statul Român, în acţiunea în nulitate a ofertei de donaţie numai acesta are calitate procesual pasivă.
Referitor la cel de-al doilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat este, de asemenea, nefondat pentru următoarele argumente.
Reclamanţii când au formulat acţiunea de constatare a nulităţii absolute a ofertei de donaţie nu au invocat drept cauză de nulitate viciile de consimţământ ci au invocat lipsa cauzei. Lipsa cauzei este un motiv de nulitate absolută care, potrivit art. 2 din Decretul 167/1958 poate fi invocate oricând.
Referitor la cel de-al treilea motiv de apel astfel cum a fost dezvoltat, şi acesta este nefondat pentru următoarele argumente.
În speţă nu s-a invocat lipsa consimţământului ori violenţa ca viciu de consimţământ ci lipsa cauzei. Faptul că autorii reclamanţilor au semnat oferta de donaţie şi au renunţat la comunicarea acceptării donaţiei nu probează existenţa cauzei donaţiei. Or, din probele administrate, inclusiv din oferta de donaţie nu rezultă care a fost scopul donaţiei.
Şi cel de-al patrulea motiv de apel, astfel cum a fost dezvoltat este nefondat, pentru următoarele argumente; Art. 275 C. proc. civ. de la 1865 arată că dacă pârâtul a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului acesta - pârâtul - nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată . Din actele dosarului nu rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ar fi recunoscut pretenţiile reclamantului, aşa cum dispune art. 275 C. proc. civ. în aceste condiţii continuarea procesului dovedeşte existenţa culpei procesuale şi deci critica este nefondată,
În ce priveşte apelul Municipiului Bucureşti critica astfel cum a fost dezvoltată este nefondat pentru următoarele argumente:
Din lucrările dosarului, respectiv cererea de chemare în judecată, rezultă că nu s-a invocat cauza ilicită, falsa sau imorală ci lipsa cauzei donaţiei, care împreună cu consimţământul forma voinţa,
Faptul că autorii reclamanţilor au semnat oferta de donaţie şi ca donaţia s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor Decretului 758/1954 nu înseamnă că s-a probat existenţa cauzei donaţiei. Aşa cum se poate observa din însăşi înscrisul "ofertă de donaţie" nu rezulta scopul acestuia şi deci corect instanţa de fond a reţinut lipsa cauzei.
Pentru toate aceste argumente apelul Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi apelul Municipiului Bucureşti, în temeiul art. 296 C. proc. civ., vor fi respinse ca nefondate.
În ce priveşte cererea de aderare la apel, critica astfel cum a fost dezvoltată este fondată pentru următoarele argumente;
Apelantele reclamante au urmat procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 în sensul ca prin dispoziţia nr. 9243 din 11 decembrie 2007 emisă de Primarul General al Municipiului s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului şi s-a propus acordarea de măsuri reparatorii în echivalent pentru terenul în suprafaţă de 800 mp situat în Bucureşti, Calea P. nr. 55, sector 5, imposibil de restituit în natură, dar fără să se fi anulat contractul de donaţie.
Prezenta acţiune a fost declanşată de reclamante urmare solicitării Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor de a depune copia legalizată a hotărârii judecătoreşti prin care s-a constatat nulitatea donaţiei, hotărâre pe care apelantele - reclamante nu o deţin încă în formă irevocabilă.
Prin admiterea capătului de cerere privind constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 808 din 05 februarie 1974 la fost Notariat de Stat Local al Sectorului 5 Bucureşti, soluţie pe care instanţa de apel a menţinut-o, s-a ajuns la situaţia juridică potrivit cu care dreptul de proprietate asupra imobilului teren să se afle în patrimoniul apelantelor reclamante iar detenţia se află la Municipiul Bucureşti.
Fără îndoială imobilul continuă să facă obiectul Legii nr. 10/2001 şi că, potrivit principiului "legea specială derogă de la legea generală" apelantele - reclamante erau ţinute să urmeze calea Legii nr. 10/2001,
Această cale a fost însă epuizată iar, după constatarea nulităţii absolute a ofertei de donaţie nu se mai poate repeta procedura administrativă pentru că un alt termen de depunere a unei alte notificări nu mai exista.
În ce priveşte argumentele din apelul reclamantelor, în sensul că s-a aplicat greşit art. 6 alin. (2) şi statuările din Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie faţă de faptul ca prin hotărârea din cauza Faimblat contra României s-a declarat admisibilă acţiunea în revendicare, curtea reţine următoarele:
Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, într-adevăr reglementează posibilitatea exercitării unei acţiuni în revendicare pentru imobilele preluate fără titlu valabil, sau prin vicierea consimţământului, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie.
Imobilul pretins de reclamante, anterior constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie nu se încadrează în dispoziţiile art. 6 alin. (2), teza întâi, în sensul că nu era considerat preluat fără titlu valabil şi nici cu vicierea consimţământului, pentru că art. 2 alin. (1) lit. a) - h) din Legea nr. 10/2001 arată că în toate aceste texte de lege se consideră că titlul a fost valabil dar abuziv.
Prin constatarea nulităţii ofertei de donaţie au devenit incidente şi dispoziţiile art. 6 alin. (2) teza întâi, în sensul că preluarea este fără titlu valabil.
Imobilul continuă însă să facă obiectul legii nr. 10/2001, mai degrabă pe art. 2 alin. (1) lit. i) decât pe art. 2 alin. (1) lit. c), dar o nouă notificare nu se mai poate face.
Curtea constată că reclamantele nu şi-au întemeiat acţiunea în revendicare pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 28/1998 ci pe dispoziţiile art. 480 C. civ., şi deci aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (2) pentru a se reţine excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare este greşită, pentru că acest text de lege este o aplicaţie particulară a principiului legea specială derogă de la legea generală.
În Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se arată că în concursul dintre legea specială şi legea generală se aplica legea specială.
Deci în concursul dintre Legii nr. 10/2001 şi Codul civil de la 1864 se aplica Legea nr. 10/2001.
Legea nr. 10/2001 a fost aplicată, prin emiterea dispoziţiei nr. 9243 din 11 decembrie 2007 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti - în situaţia în care oferta de donaţie nu era anulată iar, în situaţia nou creată nu mai poate fi aplicată.
La noua situaţie juridică a imobilului, când se consideră că apelantele - reclamante nu au pierdut niciodată dreptul de proprietate, se pune problema concursului dintre Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, sub aspectul accesului la instanţă.
În ce priveşte posibilitatea aplicării Legii nr. 10/2001 la situaţia de drept existentă în urma constatării nulităţii absolute a ofertei de donaţie, se observă că, constatarea nulităţii donaţiei era o condiţie prealabilă emiterii dispoziţiei de propunere de acordare de măsuri reparatorii care nu a fost îndeplinită la momentul emiterii dispoziţiei. îndeplinirea condiţiei, după emiterea dispoziţiei, a creat o situaţie juridică nouă între părţi care fiind contencioasă trebuie soluţionată. Legea nr. 10/2001 care reglementează regimul juridic al imobilului nu mai poate fi aplicată, deoarece nu prevede posibilitatea repetării notificării şi emiterii unei alte dispoziţii,
În concret deci, Legea nr. 10/2001 nu mai asigură accesul efectiv la instanţă faţă de noua situaţie juridică a imobilului şi deci greşit s-a reţinut de instanţa de fond că reclamanţii au închisă calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun pentru că ar avea la dispoziţiei calea Legii nr. 10/2001.
În speţă deci în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi Convenţia Europeana a Dreptului Omului, în situaţia dată, are prioritate art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prioritate care se dă în cadrul unei acţiuni în revendicare pe dreptul comun, astfel că nelegal s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare.
La rejudecare instanţa de fond urmează a stabili dacă terenul revendicat a dobândit sau nu între timp, caracterul de utilitate publică în raport de care va decide asupra posibilităţii restituirii în natură,
Împotriva acestor din urmă hotărâri au formulat recurs Municipiul Bucureşti prin Primar General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.
Prin recursul formulat Municipiul Bucureşti prin Primarul General a invocat motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a susţinut următoarele critici de nelegalitate:
La încheierea actului de donaţie au fost respectate atât prevederile Codului civil cât şi cele speciale impuse de Decretul nr. 478/1953, iar motivele de nulitate absolută invocate de reclamanţi sunt în principal lipsa cauzei.
Conform art. 814 din vechiul C. civ., "acceptarea donaţiei se face printr-un act autentic ce cuprinde oferta de donaţie, fie printr-un act posterior."
Cum, decizia a fost întocmită de fostul Sfat Popular Bucureşti, aceasta are caracterul unui act autentic fiind îndeplinită astfel condiţia de formă prevăzută de art. 814 C. civ.
A mai susţinut recurenta-pârâtă că donaţia este un act juridic eminamente irevocabil, caracter consacrat de art. 801 C. civ., neputând fi reţinute susţinerile reclamanţilor că ar lipsi intenţia de a gratifica.
În ceea ce priveşte cererea de aderare la apel, recurentul-pârât susţine că, în mod greşit instanţa de apel a admis-o, întrucât dreptul reclamanţilor a fost tranşat pe calea administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001, fiind emisă dispoziţia nr. 9243 din 11 decembrie 2007, prin care a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu.
Cu privire la cheltuielile de judecată, recurentul-pârât a arătat că în mod greşit a fost obligat la plata sumei de 1000 RON, nefiind în culpă procesuală.
Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, a criticat decizia instanţei de apel, ca nelegală, invocând următoarele critici de nelegalitate încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În expunerea criticilor aduse deciziei pronunţate în apel, recurentul - pârât a reiterat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, susţinând că interesele Statului nu sunt reprezentate în instanţă de către Ministerul Finanţelor Publice ci de către unitatea administrativ-teritorială în patrimoniul căreia a intrat imobilul în cauză, reclamanţii având deschisă calea anulării în termen de trei ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
O altă critică vizează faptul că atât oferta de donaţie cât şi acceptarea acesteia au fost făcute cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, iar în speţă nu s-a făcut dovada lipsei intenţiei.
Hotărârea instanţei de apel a fost criticată şi pentru greşita obligare a Statului Român la plata cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada relei credinţe sau a neglijenţei în declanşarea litigiului.
Prin întâmpinarea formulată intimaţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de Municipiul Bucureşti prin Primarul General pe motiv că nu sunt formulate critici ce pot fi încadrate în cazurile expres prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Examinând recursul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General prin prisma excepţiei nulităţii acestuia invocată de intimaţii - reclamanţi se constată că aceasta este neîntemeiată urmând a fi respinsă, întrucât criticile formulate pot fi încadrate în cazul de modificare prevăzut de art, 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursurile formulate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice sunt nefondate, în considerarea argumentelor ce succed:
Un element esenţial al contractului de donaţie este acceptarea donaţiei, acceptare care trebuie făcută prin act autentic, conform dispoziţiilor art. 814 C. civ. şi art. 2 alin. (2) din Decretul nr. 478/1954, referitor la donaţiile făcute statului.
Ca atare, împrejurarea că oferta de donaţie a fost întocmită în formă autentică nu echivalează cu perfectarea actului în condiţiile în care nu s-a făcut dovada acceptării donaţiei printr-un act autentic posterior.
Aşa cum în mod corect a reţinut şi tribunalul, scopul imediat urmărit de autorii reclamanţilor atunci când au formulat oferta de donaţie, nu a fost nicidecum intenţia de a gratifica statul ci doar intenţia de a pune capăt presiunilor la care erau supuşi de autorităţile statului, în contextul în care locuinţa urma a fi demolată pentru sistematizarea zonei.
Din acest punct de vedere, criticile formulate de recurenţi referitoare la faptul că oferta de donaţie a fost încheiată cu respectarea condiţiilor de formă şi de fond prevăzute de legea în vigoare la momentul încheierii actului de donaţie, sunt nefondate.
Nefondată este şi critica formulată de recurentul-pârât referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, întrucât la data întocmirii actului de donaţie unicul titular al dreptului de proprietate socialistă de stat era Statul Român.
În prezent, ca efect al Legii nr. 213/1998 şi al Legii nr. 215/2001, ce-şi găsesc fundament în normele constituţionale (art. 136) se face distincţie între dreptul de proprietate ce aparţine statului şi dreptul de proprietate ce aparţine municipiilor, oraşelor şi comunelor.
Este nefondată şi critica vizând greşita soluţionare a excepţiei prescripţiei dreptului material ia acţiune.
Prin acţiunea introductivă de instanţă, intimaţii - reclamanţi au solicitat nulitatea absolută a ofertei de donaţie autentificată sub nr. 818 din 5 februarie 1974, pentru lipsa cauzei, în temeiul art. 948 pct. 4, art. 966 şi art. 968 C. civ., astfel încât nulitatea absolută poate fi invocată oricând, conform art. 2 din Decretul nr. 167/1958.
Nefondată este şi critica formulată de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General referitoare la cererea de aderare la apel, întrucât intimatele-reclamante nu şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 6 alin. (2) teza 5 din Legea nr. 213/1998 ci pe dispoziţiile art, 480 C. civ., şi deci respingerea acţiunii ca inadmisibilă este greşită.
Nefondată este şi critica recurenţilor-pârâţi privind obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Textul art. 274 C. proc. civ. instituie prezumţia de culpă procesuală a celui ce cade în pretenţii.
Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute de partea câştigătoare.
De aceea, prin art. 275 C. proc. civ., legiuitorul a precizat că pârâtul care recunoaşte pretenţiile până la prima zi de înfăţişare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Chiar dacă instanţa de apel a admis în parte acţiunea, acest lucru nu poate avea influenţă asupra cheltuielilor de judecată.
În consecinţă, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile formulate vor fi respinse ca nefondate.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., recurenţii vor fi obligaţi să plătească intimatei-reclamante O.A. suma de 1000 RON cheltuieli de judecată în recurs ce constau din onorariu apărător conform chitanţei nr. 361 din 18 aprilie 2001 emisă de Cabinet de Avocat - D.C.M.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Municipiul Bucureşti prin primarul general.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi Statui Român prin Ministerul Finanţelor Publice, împotriva Deciziei nr. 355/A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Obligă pe recurenţi la plata sumei de 1000 RON cheltuieli de judecată către intimata reclamantă O.A.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 19 iunie 2014,
| ← ICCJ. Decizia nr. 1971/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1975/2014. Civil. Contestaţie decizie de... → |
|---|
