ICCJ. Decizia nr. 2020/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2020/2014
Dosar nr. 2871/3/2012
Şedinţa publică din 25 iunie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Urmare declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin Sentinţa civilă nr. 18963 din 1 noiembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Sentinţa nr. 357 din 14 februarie 2013 a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii C.A. şi C.A.Z. A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Municipiul Bucureşti pe cererea de chemare în garanţie. A respins, ca neîntemeiată, acţiunea principală formulată de reclamanta Ş.C. A respins cererile de chemare formulate de pârâţii C.A., C.A.Z. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca rămase fără obiect şi pe cea formulată de pârâţii persoane fizice în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că imobilul în litigiu a fost dobândit de părinţii reclamantei, Ş.I. şi Ş.R. prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 36855/1946.
Prin Decizia Consiliului Popular al municipiului Bucureşti nr. 1100 din 23 iulie 1979, în baza Decretului nr. 223/1974, cota de ½ din imobil, precum şi suprafaţa de 147 mp teren au trecut în proprietatea statului.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995 între SC R. SA şi C.A. şi C.A.Z., aceştia din urmă au devenit proprietarii imobilului, pe contract fiind făcută menţiunea cu cota indiviză ½.
În baza Legii nr. 10/2001, reclamanta, în calitate de moştenitoare a părinţilor săi - conform certificatelor nr. 270/2003 şi declaraţiei de drept de moştenire din 23 iulie 2006 - a formulat notificare prin BEJ A.P. solicitând acordarea de despăgubiri băneşti pentru imobilul preluat de stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Reclamanta nu a solicitat constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, formulând, la data de 4 decembrie 2007, acţiune în revendicare a imobilului întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.
Sub aspectul calităţii procesuale pasive a pârâţilor, tribunalul a reţinut faptul că aceştia au dobândit imobilul în baza Legii nr. 112/1995. Cum pârâţii au fost chemaţi în judecată în calitate de deţinători ai imobilului, iar din actele dosarului a rezultat că au posesia acestuia, raportat la obiectul cererii, calitatea procesuală pasivă a fost constatată ca fiind dovedită.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a apreciat că în condiţiile în care apartamentul revendicat de reclamantă a fost vândut în temeiul Legii nr. 112/1995 coroborat cu faptul că la 14 februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, după această dată (cum este cazul în speţă, acţiunea fiind introdusă la data de 4 decembrie 2007), imobilul nu mai putea fi revendicat de la cumpărătorul fost chiriaş decât dacă se solicita şi se obţinea în prealabil declararea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare. În plus, restituirea în natură era condiţionată de formularea cererii de restituire, conform procedurii reglementate de Legea nr. 10/2001.
S-a constatat că titlul de proprietate al pârâţilor trebuie preferat, întrucât criteriile de preferabilitate stabilite de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, act aplicabil în cauză datorită naturii bunului litigios, dau preferinţă chiriaşului cumpărător în temeiul Legii nr. 112/1995.
În privinţa aplicabilităţii în cauză a Legii nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că incidenţa acestei legi este dată de situaţia imobilului în litigiu, respectiv de imobil preluat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989. Aplicarea Legii nr. 10/2001 este obligatorie, în speţă, chiar dacă s-a stabilit că statul nu a avut un titlu valabil asupra bunului litigios, deoarece art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 prevede în mod expres că "bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie", iar Legea nr. 10/2001 este tocmai legea specială de reparaţie.
Incidenţa Legii nr. 10/2001 în cauză nu ar putea fi înlăturată prin voinţa reclamantei şi cu atât mai puţin prin cea a judecătorului, care este obligat să aplice legea. Ca atare, compararea titlurilor în cadrul acţiunii în revendicare trebuie făcută prin raportarea la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, deoarece numai în acest fel se poate stabili care dintre cele două titluri este mai caracterizat. Acţiunea în revendicare nu poate face abstracţie de situaţia juridică a imobilului în litigiu, de modul de preluare şi de dispoziţiile legale privind regulile de restituire ale acestei categorii de imobile stabilite prin acte normative edictate după 22 decembrie 1989.
Tribunalul a constatat că soluţia este în acord cu Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, obligatorie pentru instanţele judecătoreşti, în care s-a stabilit că "de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv dispoziţiile art. 480 C. civ."
Tribunalul a reţinut că în lipsa anulării contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 nu se poate acorda preferinţă titlului prezentat de reclamantă, această soluţie decurgând din art. 45 din Legea nr. 10/2001, în varianta în vigoare la data promovării acţiunii de faţă.
Într-adevăr, regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 stabilit prin Legea nr. 10/2001 este unul derogatoriu de la dreptul comun în privinţa condiţiilor în care se poate restitui fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia imobilul preluat abuziv.
Soluţia nu este contrară dispoziţiilor art. 480 şi următ. C. civ., care constituie dreptul comun în ceea ce priveşte regimul juridic al revendicării, deoarece aceste texte legale permit ca pentru anumite categorii de bunuri să fie instituite reguli speciale.
Regulile speciale pot consta în instituirea unor termene de prescripţie extinctivă pentru introducerea acţiunii în revendicare, în instituirea unor condiţii în care se poate revendica sau chiar în interzicerea revendicării unor bunuri dobândite de terţi în anumite condiţii prevăzute de lege.
În fine, tribunalul a mai reţinut că soluţia respingerii ca neîntemeiată a acţiunii în revendicare în cauza de faţă nu aduce atingere dreptului reclamantei la respectarea bunurilor, drept garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
În prealabil, a fost menţionat că acest text al Convenţiei nu garantează de principiu dreptul la restituirea unor bunuri preluate de stat, indiferent de modul de preluare, la o dată anterioară ratificării de către România a acestei convenţii. Pe de altă parte, în ipoteza în care, după ratificarea Convenţiei, Statul român a adoptat o lege de reparaţie cu privire la imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, articolul 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu garantează dreptul la restituirea în natură de către stat a bunurilor preluate anterior ratificării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi indiferent dacă acel bun se mai află sau nu la stat. Acest aspect a fost subliniat fără echivoc în jurisprudenţa sa de către Curtea de la Strasbourg (cauza Constandache împotriva României).
Tribunalul a apreciat ca nu s-a născut în patrimoniul reclamantei un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Astfel, noţiunea autonomă de bun presupune întrunirea în speţă a criteriilor consacrate de respectiva jurisprudenţă, criterii care nu se regăsesc în cauză. Astfel, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că există un "bun" în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 din Convenţie în măsura în care în mod cumulativ printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie o instanţă judecătorească a recunoscut unei persoane calitatea de proprietar al bunului şi prin dispozitivul hotărârii a dispus în mod expres restituirea bunului către acea persoană (Păduraru c. României).
În cauză, tribunalul a constatat că nicio instanţă nu a dispus restituirea imobilului în litigiu către reclamantă, iar anularea contractului încheiat în baza Legii nr. 112/1995 nu s-a solicitat.
Pe de altă parte, tribunalul a reţinut că reclamanta deţine ½ din imobil, concluzia care s-a impus fiind aceea că părţile sunt coproprietare asupra imobilului, or în această situaţie revendicarea nu este admisibilă.
Pentru considerentele expuse, tribunalul a apreciat acţiunea reclamantei ca fiind neîntemeiată.
Faţă de soluţia dată cererii principale, cererile de chemare în garanţie formulate de pârâţii C.A., C.A.Z. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice au fost respinse ca rămase fără obiect.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de Municipiul Bucureşti pe cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii C., având în vedere dispoziţiile speciale ale Legii nr. 10/2001 - art. 50 alin. (3) - care reglementează o răspundere a Statului Român derogatorie de la dreptul comun, tribunalul a apreciat că pe respectiva cerere, calitate procesuală pasivă are Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi, prin urmare, excepţia a fost constatată întemeiată şi a fost admisă.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 259 A din 31 octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut, în ceea ce priveşte primul motiv de apel invocat, vizând respingerea acţiunii în revendicare ca fiind inadmisibilă, că, deşi este corectă afirmaţia reclamantei referitoare la modalitatea în care tribunalul a apreciat asupra inadmisibilităţii demersului judiciar al acesteia prin raportare la cota indiviză deţinută asupra imobilului revendicat, fără a pune acest aspect în discuţia părţilor, dar statuând în legătură cu pretinsa inadmisibilitate a acţiunii din perspectiva arătată prin considerentele sentinţei, trebuie remarcat că tribunalul a examinat anterior şi fondul pricinii, concluzionând în sensul caracterului netemeinic al acţiunii şi respingând, ca atare, cererea principală.
Curtea nu a putut reţine în aceste condiţii existenţa vreunei vătămări procesuale a părţii reclamante, cu atât mai mult cu cât a apreciat că trebuie înlăturate în cadrul controlului judiciar din apel respectivele considerente legate de inadmisibilitate, acestea fiind oricum greşite prin raportare la normele incidente în speţă.
Curtea a avut astfel în vedere dispoziţiile noului C. civ., respectiv cele ale art. 643 alin. (1), conform cărora "Fiecare coproprietar poate sta singur în justiţie, indiferent de calitatea procesuală, în orice acţiune privitoare la coproprietate, inclusiv în cazul acţiunii în revendicare".
Or, aceste dispoziţii legale erau aplicabile în cauza de faţă, în conformitate cu art. 63 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil care prevede "Dispoziţiile art. 643 alin. (1) şi 2 C. civ. se aplică şi în cazurile în care hotărârea judecătorească nu a rămas definitivă până la intrarea în vigoare a Codului civil".
S-a reţinut ca fiind nefondat motivul de apel referitor la omisiunea primei instanţe de a clarifica, prin raportare la cererile formulate de reclamantă, obiectul acţiunii în revendicare.
Curtea a constatat, în acest sens, că apelanta reclamantă a pus în discuţie, prin această critică de nelegalitate, lipsa de rol activ a tribunalului, care, în opinia sa, ar fi trebuit să solicite o precizare clară a imobilelor revendicate în speţă, avându-se în vedere că nu întregul imobil a fost vizat de actele de expropriere, iar asupra terenului ce excede suprafeţei de 60,35 mp aflată sub construcţie, pârâţii, în opinia apelantei, nu au invocat şi nici nu pot dovedi vreun drept de proprietate, situaţie în care s-a apreciat că nu ar fi fost cercetat fondul cauzei.
Chiar dacă, potrivit prevederilor art. 129 C. proc. civ., judecătorul este obligat să clarifice cadrul procesual, prin raportare la cereri, cu privire la natura drepturilor pretinse în cauză şi întinderea acestor drepturi, pentru a putea ordona administrarea probelor pertinente, concludente şi utile cauzei, rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil, al disponibilităţii şi cel al contradictorialităţii, neputând constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia dintre părţi şi în apărarea intereselor acesteia.
Din analiza considerentelor avute în vedere de prima instanţă a reieşit că, raportându-se la obiectul acţiunii deduse judecăţii, tribunalul s-a pronunţat asupra fondului cauzei, stabilind netemeinicia pretenţiilor reclamantei îndreptate împotriva pârâţilor persoane fizice în privinţa imobilului revendicat - teren şi construcţie - pentru considerente care au fost analizate şi în apel, prin prisma criticilor formulate în cauză.
Pe de altă parte, tribunalul, respingând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată de reclamantă, soluţie necriticată de părţile interesate prin exercitarea apelului, a stabilit, privitor la întinderea imobilului revendicat, că reclamanta a justificat chemarea în proces a pârâţilor întemeindu-se pe contractul de vânzare-cumpărare, instanţa analizând, prin urmare, temeinicia revendicării din aceasta perspectivă şi în limitele fixate prin cererea de chemare în judecată.
În măsura în care reclamanta, apreciind că acţiunea introductivă nu a fost redactată în termeni neechivoci şi în conformitate cu dispoziţiile art. 112 C. proc. civ., avea, fără îndoială, posibilitatea să aducă precizări acestei cereri, cu respectarea dispoziţiilor art. 132 din cod, dar curtea a constatat, fată de cele reţinute anterior, că nu se poate discuta despre o încălcare a rolului activ al judecătorului, cu atât mai mult cu cât rolul activ nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii în exercitarea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1).
În acelaşi context, curtea nu a putut primi nici susţinerile apelantei vizând necesitatea completării probatoriului în faţa instanţei de fond pentru stabilirea deplină a situaţiei juridice a terenului şi identificarea construcţiilor edificate pe acesta.
Curtea a constatat, astfel, că, fiind devolutiv, apelul este o cale de atac care duce la rejudecarea pricinii în fond, astfel că problemele de fapt şi de drept dezbătute în faţa primei instanţe sunt repuse în discuţia instanţei de apel. Potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ., părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât de cele invocate la prima instanţă sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanţa de apel putând încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, iar în conformitate cu prevederile art. 295 din cod, instanţa de apel va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea altor probe, dacă le consideră necesare pentru soluţionarea cauzei.
În aplicarea acestor prevederi legale, instanţa de apel poate completa probatoriul administrat în faţa primei instanţe, reclamanta având deci posibilitatea de a administra dovezile pe care le considera necesare în susţinerea pretenţiilor deduse judecăţii. Curtea a reţinut însă că, deşi aspectul necesităţii completării probatoriului în speţă a făcut obiectul unor dezbateri contradictorii în faza apelului, reprezentantul apelantei reclamante a arătat expres că nu are alte probe de solicitat în afara celor deja administrate în cauză.
În ceea ce priveşte criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea în revendicare prin raportare la dispoziţiile legale incidente în raportul juridic dedus judecăţii, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislaţiei speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, curtea le-a respins, pentru considerente care le complinesc pe cele avute în vedere de tribunal.
Astfel, tribunalul, reţinând că imobilul în litigiu este unul preluat abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în mod corect a avut în vedere la pronunţarea soluţiei regula de drept conform căruia concursul dintre legea specială şi legea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, reţinând astfel în cauză incidenţa Legii nr. 10/2001, cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestor prevederi legale speciale asupra cererii de revendicare formulată de reclamantă - ţinând seama, în acest sens, şi de cele statuate prin Decizia nr. XXXIII din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.
Deşi apelanta a învederat că a uzat de procedurile speciale instituite prin Legea nr. 10/2001 şi a iniţiat procedura administrativă prealabilă în vederea obţinerii măsurilor reparatorii prevăzute prin dispoziţiile acestui act normativ, neprimind însă niciun răspuns, curtea a constatat că în mod constant, în jurisprudenţa instanţei supreme s-a arătat că accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze unei instanţe judecătoreşti. În lipsa unei asemenea posibilităţi, dreptul de acces la instanţă ar fi atins în substanţa sa. Or, în măsura în care aceste exigenţe sunt respectate, dreptul de acces la justiţie nu este afectat.
Înalta Curte a reţinut astfel că persoana îndreptăţită are posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluţionare a notificării. În cadrul acestui control, partea interesată poate deduce judecăţii însuşi dreptul său de proprietate asupra imobilului în litigiu.
Tot instanţa supremă, prin decizia anterior menţionată, obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ. [actualul art. 3307 alin. (4)], a reţinut că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este efectivă, iar faptul că această cale specială este sau nu una efectivă poate fi constatat printr-o analiză în concret a fiecărei cauze.
Prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010 s-a arătat fără echivoc că "în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare fondată pe dispoziţiile civile de drept comun, Curtea apreciază că respingerea acesteia argumentată de necesitatea de a asigura aplicarea coerentă a legilor reparatorii nu ridică de una singura o problemă din pct. de vedere a liberului acces la justiţie garantat de articolul 6 § 1 al Convenţiei, cu condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să constituie o cale judiciară eficientă" (par.118).
Trebuie remarcat însă că prin aceeaşi decizie în interesul legii mai sus arătată, Înalta Curte a sesizat faptul că în procedura de aplicare a Legii nr. 10/2001, în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii, poate apărea conflictul cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adiţional la Convenţie, ceea ce impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, prioritatea normei din Convenţie, care, fiind ratificată prin Legea nr. 30/1994, face parte din dreptul intern, aşa cum se stabileşte prin art. 11 alin. (2) din Legea fundamentală.
Or, pentru a se atinge finalitatea unei acţiuni întemeiate pe dreptul comun ca şi un remediu efectiv, care să acopere, până la o eventuală intervenţie legislativă, neconvenţionalitatea unor dispoziţii ale legii speciale, Înalta Curte a mai reţinut că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Pe de altă parte, contrar susţinerilor apelantei, s-a remarcat faptul că prin decizia sus-menţionată s-a exclus posibilitatea ca acţiuni în revendicare similare celei de faţă să mai fie soluţionate după regulile de comparare şi preferabilitate specifice dreptului comun, cu ignorarea regulilor rezultând din aplicarea dispoziţiilor speciale de drept substanţial ale Legii nr. 10/2001.
Or, singurele aspecte relevante faţă de pretenţiile reclamantei sunt dacă bunul revendicat a fost preluat abuziv şi intră ca atare în domeniul reglementat de legea specială de reparaţie şi dacă reclamanta se poate prevala de un bun actual într-o acţiune întemeiată pe dreptul comun.
Sub acest aspect, curtea a constatat că dreptul de proprietate care s-a aflat iniţial în patrimoniul reclamantei nu este garantat de prevederile art. 1 din Protocolul adiţional al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, principiul în acest domeniu, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii Europene, fiind acela că speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui vechi drept de proprietate care este de mult timp imposibil de exercitat în mod efectiv nu poate fi considerată ca un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.
În acelaşi context, instanţa europeană a considerat că, în măsura în care cel interesat nu îndeplineşte condiţiile esenţiale pentru a putea redobândi un bun trecut în proprietatea statului sub regimul politic anterior, există o diferenţă evidentă între "simpla speranţă de restituire", oricât ar fi ea de îndreptăţită din punct de vedere moral şi o "speranţă legitimă", de natură mult mai concretă, bazată pe o dispoziţie legală sau pe o decizie judiciară (Hotărârea în cauza Kopecky contra Slovaciei din 28 septembrie 2004).
Reclamanta s-ar fi putut prevala de un bun în sensul Convenţiei, numai dacă ar dovedi în cauza de faţă că întruneşte toate condiţiile legii pentru a beneficia de restituirea imobilului preluat abuziv. Această situaţie juridică nu se poate dovedi însă decât în cadrul şi cu respectarea cerinţelor prevăzute de Legea nr. 10/2001 (actul normativ aplicabil în materia acestor imobile), prin decizia sau dispoziţia emisă de unitatea deţinătoare/entitatea învestită cu soluţionarea notificării care atestă calitatea notificatoarei de persoană îndreptăţită la restituire în natură ori, după caz, printr-o hotărâre judecătorească de restituire.
Or, reclamanta nu a parcurs toate procedurile de restituire prevăzute de lege, iar în cauză nu există nicio hotărâre judecătorească anterioară prin care să se fi stabilit că reclamanta nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu şi prin care să se fi dispus restituirea acestuia în patrimoniul său, cu referire la acest aspect, fiind relevantă Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României din 12 octombrie 2010.
Nu a putut fi deci primită nici susţinerea apelantei reclamante în sensul că, odată ce instanţele se pronunţă asupra constatării preluării de către stat, fără titlu, a unui imobil în perioada de referinţă, consecinţele nu pot fi decât acelea de restabilire a situaţiei anterioare, în natură sau prin echivalent, singura speranţă legitimă creată reclamantei apelante fiind cea dată prin aplicarea Legii nr. 10/2001, respectiv o speranţă la o reparaţie echitabilă pentru abuzul săvârşit de Statul comunist.
În acelaşi timp, curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a apreciat că pârâţii sunt deţinători ai unui titlu asupra imobilului în litigiu, în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 248/112/1996 încheiat conform Legii nr. 112/1995 - act de înstrăinare în legătură cu care prima instanţă a constatat, văzând dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 (republicată), că nu s-a solicitat de către reclamantă declararea nulităţii acestuia.
Curtea de apel a reţinut la rândul său că, în temeiul respectivului contract de vânzare-cumpărare, intimaţii pârâţi cumpărători, care se află şi în posesia apartamentului ce face obiectul contractului au - spre deosebire de apelanta reclamantă - un bun, în sensul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului menţionată.
Prin urmare, s-a arătat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi principiul securităţii raporturilor juridice trebuie respectate şi în cazul pârâţilor cumpărători de bună credinţă ai imobilului revendicat şi, prin urmare, aceştia din urmă nu pot fi lipsiţi de proprietate decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege.
Deşi, aşa cum a reţinut Curtea Europeană în numeroase cauze, Statul Român nu a făcut dovada eficienţei funcţionării mecanismului de acordare de despăgubiri, ceea ce este relevant este că o lege specială cu caracter reparatoriu, la care reclamanta a apelat, prevede în acest scop proceduri stricte şi creează fondul necesar din care persoanele îndreptăţite ar trebui îndestulate.
Stabilirea obligaţiei Statului de creare a unui mecanism adecvat de plată a despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi introducerea unei proceduri simplificate şi eficiente (cum s-a dispus prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României, parag. 232) echivalează în acelaşi timp cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
De altfel, în ceea ce priveşte eficienţa procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, revenind la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că instanţa europeană recunoaşte dreptul suveran al legiuitorului intern de a opta asupra soluţiei legislative pe care o consideră cea mai adecvată posibilităţilor sale economico-sociale-financiare şi intereselor sale politice (parag. 174 şi următoarele din aceeaşi hotărâre adoptată în cauza Maria Atanasiu şi alţii contra României).
Din perspectiva argumentelor de fapt şi de drept care au condus tribunalul la concluzia respingerii acţiunii, curtea a constatat că prin sentinţa apelată, s-a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente, inclusiv prin raportare la obligativitatea respectării deciziilor pronunţate de instanţa supremă şi, prin urmare, în temeiul art. 296 C. proc. civ., a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Ş.C., pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei şi, procedând la o nouă judecată a cererii de apel, admiterea apelului declarat împotriva sentinţei şi, pe cale de consecinţă, cu titlu principal, anularea hotărârii tribunalului, dispunându-se trimiterea dosarului, spre rejudecare, acestei instanţe, iar în subsidiar, urmare casării deciziei recurate, în rejudecarea fondului cauzei, schimbarea în tot a sentinţei, cu consecinţa admiterii acţiunii în revendicare şi obligarea pârâţilor C. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul în litigiu.
A considerat ca fiind nelegală decizia, ca şi hotărârea pronunţată de prima instanţă din perspectiva respingerii acţiunii în revendicare prin aprecierea ca inadmisibil a demersului judiciar promovat de reclamantă, coproprietară în cotă de ½ asupra imobilului alături de pârâţii C., câtă vreme aceştia din urmă au fost constataţi de către instanţă drept coproprietari asupra restului cotei de ½ din imobil.
A arătat că nelegalitatea sentinţei tribunalului constă în omisiunea primei instanţe de a pune în discuţia prealabilă a părţilor inadmisibilitatea acţiunii din perspectiva reţinută prin considerente, în condiţiile în care s-a reţinut că acţiunea nu este admisibilă pentru argumente neinvocate de către pârâţi ci de către instanţă, din oficiu.
A susţinut că nelegale sunt în egală măsură hotărârile fondului şi prin prisma omisiunii instanţelor de a lămuri, prin raportare la cererile reclamantei, obiectul cererii de revendicare, respectiv fără să stabilească în mod cert ce a înţeles a deduce judecăţii.
A apreciat astfel că instanţa de fond era datoare să clarifice ce revendică reclamanta şi ce formează obiectul judecăţii cererii, conchizând că nu a fost cercetat fondul cauzei, apreciindu-se eronat că pârâţii persoane fizice pot pretinde vreun drept şi asupra imobilului teren, cu consecinţe majore asupra modului de soluţionare a cauzei în ansamblul său.
În continuare, s-a criticat hotărârea pronunţată în apel şi din alte considerente, arătându-se că tribunalul a omis să cerceteze motivele care vizează nevalabilitatea titlului statului, cu atât mai mult cu cât această chestiune nu a fost analizată segmentat pe imobile şi că nu este culpa reclamantei că până la momentul promovării acţiunii în revendicare aceasta nu a primit o justă şi legală soluţionare notificării depusă în baza Legii nr. 10/2001.
Cu titlu subsidiar, precizând că are cunoştinţă de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la existenţa unui bun, a arătat că în speţă nici cumpărătorii casei nu pot pretinde vreun drept asupra întregii suprafeţe de teren aflate în folosinţă, pentru ca demersul judiciar al reclamantei să poată fi paralizat la modul absolut.
Recursul este nul.
Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, recurenta deşi a precizat formal că îşi întemeiază pretenţiile pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurenta nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.
De altfel, se observă că motivele de recurs le reiau pe cele de apel. În concret, prin primul motiv de recurs s-a criticat nelegalitatea hotărârilor anterioare pronunţate în cauză pentru motivele aprecierii ca inadmisibil a demersului judiciar al reclamantei şi nesupunerii acestui aspect în dezbaterea părţilor. Or, se observă că acest motiv de recurs este identic cu primul motiv de apel, analizat de către instanţă. În aceeaşi situaţie se află şi cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel referitor la omisiunea instanţei de a lămuri, prin raportare la cererile formulate de reclamantă obiectul acţiunii în revendicare, care, de asemenea, a constituit motiv de apel, preluat ca atare. Şi următoarele motive de recurs sunt preluate din motivele de apel, respectiv criticile legate de modalitatea în care tribunalul a analizat cererea în revendicare prin raportare la dispoziţiile legale incidente în raportul juridic dedus judecăţii, inclusiv cele referitoare la aspectele aplicării legislaţiei speciale cu caracter reparatoriu în materia imobilelor preluate abuziv în perioada regimului politic comunist, pe care curtea le-a respins, pentru considerente care le-au complinit pe cele avute în vedere de tribunal.
Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurenta a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existenţa judecăţii anterioare.
În acest context, se constată că deşi prin decizia recurată s-a menţinut soluţia primei instanţe, curtea de apel, răspunzând motivelor de apel, a procedat şi la complinirea considerentelor tribunalului, făcându-şi propria judecată.
Ca atare, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunţată în apel.
Se reţine totodată că prin motivele suplimentare celor din apel, recurenta nu a formulat nicio critică concretă faţă de soluţia din apel şi faţă de considerentele avute în vedere de curte la adoptarea soluţiei, aceste motive neputându-se constitui în veritabile critici de nelegalitate.
Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta Ş.C. împotriva Deciziei nr. 259 A din 31 octombrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2019/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2021/2014. Civil. Expropriere. Anulare act,... → |
|---|
