ICCJ. Decizia nr. 2019/2014. Civil

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2019/2014

Dosar nr. 104/36/2001*

Şedinţa publică din 25 iunie 2014

Asupra recursului constată următoarele:

Tribunalul Constanţa, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 1858 din 10 aprilie 2013 a luat act de renunţarea la drept şi la judecată a reclamantei S.M.V. A respins acţiunea formulată de respectiva reclamantă, ca nefondată. A respins excepţiile inadmisibilităţii şi autorităţii de lucru judecat, ca nefondate. A respins acţiunea şi cererea de chemare în garanţie, ca nefondate.

Examinând cu prioritate excepţiile invocate, instanţa a constatat, cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii, ridicată de pârâta SC D. SRL şi de chemaţii în garanţie SC R.S. SRL şi S.I. şi S.C.G., că aceasta este neîntemeiată. Pornind de la Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, referitor la acţiunile întemeiate pe dispoziţiile dreptului comun, având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi soluţionate neunitar de instanţele judecătoreşti, s-a reţinut că în concursul dintre legea specială şi legea generală prioritate are cea specială, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială. Instanţa a apreciat însă că această decizie nu este aplicabilă în cauza dedusă judecăţii având în vedere că acţiunea a fost introdusă anterior adoptării Legii nr. 10/2001, reţinând că dovada faptului că aceste acţiuni nu sunt inadmisibile de plano este şi textul cuprins în art. 46 din Legea nr. 10/2001.

Cu privire la motivul de inadmisibilitate a acţiunii indicat de chemaţii în garanţie a fi îndestularea reclamanţilor în procedura Legii nr. 10/2001, instanţa a apreciat că aceasta nu este o veritabilă excepţie de inadmisibilitate ci constituie o apărare ce va fi analizată pe fondul cauzei.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat raportat la Sentinţa civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007, instanţa a reţinut că potrivit dispoziţiilor art. 1201 C. civ., în forma în vigoare la data sesizării instanţei, este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, având aceeaşi calitate.

Prin Sentinţa civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 s-a respins contestaţia reclamanţilor ca nefondată şi a fost admisă cererea de intervenţie în interesul pârâtului formulată de SC R.S. SRL, prin Decizia nr. 228/C din 7 octombrie 2010, Curtea de Apel Constanţa, secţia civilă, minori şi familie, litigii de muncă şi asigurări sociale a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanţi şi a admis cererea de intervenţie formulată de SC D. SRL, iar prin Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost respinsă excepţia nulităţii ambelor recursuri invocată de intimata - intervenientă SC D. SRL şi au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanţii S.D.P. şi B.T.C.C. împotriva deciziei pronunţate în apel.

Acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Or, acţiunea de faţă a fost introdusă de către reclamanţii S.D.P., în calitate de succesor al reclamantei S.E.E. şi S.M.V., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, Oraşul Techirghiol prin Primar şi SC D. SRL, precum şi a chemaţilor în garanţie SC R.S. SRL şi S.I. şi S.C.G. Instanţa a constatat, pe de o parte, existenţa parţială a identităţii de părţi, însă nu şi identitatea de calitate a părţilor SC D. SRL şi SC R.S. SRL, chemaţii în garanţie S. nefigurând ca părţi în primul proces, iar pe de altă parte, inexistenţa cauzei juridice a declanşării litigiilor, respectiv fostul art. 480 C. civ. şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.

Pentru aceste considerente, reţinând că în cauză nu este întrunită tripla identitate de care este condiţionată constatarea existenţei autorităţii de lucru judecat, instanţa a respins această excepţie, ca nefondată.

În ceea ce o priveşte pe reclamanta S.M.V., instanţa a constatat că la Dosarul nr. 1038/C/2001 al Curţii de Apel Constanţa există declaraţia notarială a acesteia din data de 23 ianuarie 2012, prin care a declarat că renunţă la orice drept asupra imobilului situat în strada R. nr. 52A (fost nr. 65), care face obiectul de litigiu în Dosarul nr. 104/36/2001.

Instanţa, luând act de manifestarea de voinţă a respectivei reclamante, a respins acţiunea, ca nefondată.

Pe fondul cauzei, analizând materialul probator administrat, instanţa a constatat că autoarea reclamanţilor, C.C. a dobândit în proprietate, prin actul de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale transcris sub nr. 980 din 14 martie 1921, conacul moşiei compus dintr-o moară cu atenanse, terenul aferent în suprafaţă de 150 ha şi o vilă în comuna Techirghiol-sat cu terenul aferent în suprafaţă de 2.000 mp, aşa cum a rezultat din procesul-verbal de confiscare întocmit cu ocazia aplicării Decretului nr. 83/1949.

S-a constatat că reclamantul S.D.P. în calitate de succesor al autoarei S.E.E. (conform certificatului de moştenitor nr. 159 din 21 aprilie 2005) a continuat procesul declanşat de mama sa în procedura conferită de Legea nr. 18/1991.

În esenţă, prima instanţă a constatat că terenul revendicat în prezenta acţiune este parte integrantă din suprafaţa de teren de 50 de hectare pentru care s-a făcut propunerea de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 18/1991, prin Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a Comisiei judeţene Constanţa. Susţinerea reclamantului potrivit căreia nu există identitate între cele două terenuri, întrucât terenul ce face obiectul prezentului dosar nu a putut fi restituit în procedura Legii nr. 18/1991 deoarece a fost în intravilan, nu a putut fi primită ca valabilă de instanţă, respectivul teren fiind inclus în intravilanul localităţii Techirghiol în anul 1998, dată până la care acesta a figurat în extravilanul localităţii, conform Planului de Sistematizare şi a P.U.G., putând face, deci, obiectul Legii nr. 18/1991.

S-a constatat, de asemenea, că pârâta SC D. SRL este cumpărător de bună credinţă, reţinându-se că pentru ca o aparenţă să fie creatoare de drept, se cer a fi întrunite mai multe condiţii, cumulativ: să existe o eroare comună şi invincibilă; subdobânditorul să fie de bună-credinţă; actul încheiat între proprietarul aparent şi terţul subdobânditor să fie cu titlu oneros.

Cât priveşte prima condiţie, există eroare atunci când situaţia de fapt aparentă nu corespunde realităţii de drept. O persoană este în aparenţă proprietarul unui bun, dar ulterior se dovedeşte că acest lucru nu era real. Aparenţa înşelătoare trebuie să fie nu numai una comună, adică împărtăşită public, ci şi una irezistibilă, greu de descoperit şi de evitat, contra căreia nicio prudenţă umană nu ar permite apărarea.

Astfel nu s-a putut reţine existenţa acestei erori atât timp cât pârâta SC D. SRL a cumpărat terenul de la chemata în garanţie SC R.S. SRL, care a achiziţionat terenul de la Consiliul local Techirghiol, în baza Sentinţei civile nr. 2685 din 15 martie 2004 pronunţată în Dosarul nr. 10337/2003 aflat pe rolul Judecătoriei Constanţa, urmare constatării intervenirii vânzării-cumpărării între cele două părţi.

Din extrasele de carte funciară depuse la dosar a rezultat că la data autentificării contractelor de vânzare-cumpărare terenurile înstrăinate nu figurau grevate de sarcini, toate acestea conducând la concluzia existenţei bunei-credinţe a pârâtei SC D. SRL

Pentru toate aceste considerente, instanţa a apreciat că acţiunea formulată de reclamant este nefondată.

Respingând acţiunea principală, instanţa a respins şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC D. SRL.

Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia I civilă, prin Decizia nr. 85/C din 23 octombrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei tribunalului.

S-a reţinut astfel că prin acţiunea formulată la data de 17 noiembrie 2000, reclamantele iniţiale au revendicat un imobil situat în Techirghiol, strada R. nr. 65, despre care pretindeau că este alcătuit din clădiri şi teren, invocându-se un "Act de vânzare de drepturi succesorale" din 14 martie 1921, prin care numita C.C. a dobândit 47 ha de teren de cultură situat pe mereaua comunei Techirghiol (cumpărătoarea devenind proprietara unei suprafeţe totale de 150 ha), precum şi partea indiviză din conacul moşiei compus dintr-o moară cu atenase cu o casă de locuit de pe şosea şi o vilă compusă din două camere şi un antreu numită Vila E., cu locul pe care este construită şi curtea în suprafaţă aproximativă de 2000 mp (dobânditoarea ajungând proprietara exclusivă a construcţiilor, deoarece părţile actului de vânzare erau succesorii celui a cărui moştenire o tranzacţionau - C.C. şi V.E. erau fraţii defunctului A.E.).

Deşi niciodată nu s-a individualizat în mod clar imobilul revendicat, acţiunii i-au mai fost anexate înscrisuri care fac referire la Vila C. din localitatea Techirghiol din care a rezultat că acest imobil a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 de la M.N. şi A.P.

În apel (Dosar nr. 1038/C/2001 al Curţii de Apel Constanţa), după suspendarea dispusă în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamantul a depus o expertiză tehnică din Dosarul nr. 2511/2004 privind individualizarea "imobilului în litigiu (teren şi construcţie)", dar nici la acel moment nu s-a precizat exact care este obiectul revendicării.

Când s-a discutat repunerea pe rol a revendicării (18 ianuarie 2012), reclamantul a învederat că a obţinut "restituirea parţială a imobilului revendicat, respectiv a construcţiei şi a suprafeţei de 522 mp" (Dosarul nr. 1038/C/2001, devenit nr. 104/118/2001 al Curţii de Apel Constanţa) conform Dispoziţiei nr. 699/2004 a Primarului oraşului Techirghiol; s-a mai precizat că autoarea apelantului ar fi deţinut în proprietate 2 ha teren în jurul Conacului N., adică imobilul din Techirghiol, str. R. din 1907 nr. 65, actual 52 A şi care "face obiectul prezentei cereri de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ." (pct. 3 al notelor de şedinţă).

Referitor la terenul în suprafaţă de 2 ha (pentru care s-a expediat şi notificarea nr. 115 din 02 iulie 2001 B.E.J. M.O., în soluţionarea căreia Primarul oraşului Techirghiol a emis dispoziţia nr. 699/2004), s-a constatat că aceasta este o parte a terenului în suprafaţă de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii conform Decretului nr. 83/1949 pentru completarea unor dispoziţii din Legea nr. 187/1945 pentru înfăptuirea reformei agrare şi care a făcut obiectul reconstituirii dreptului de proprietate în beneficiul reclamantului S.D.P. în baza Legii nr. 18/1991, astfel că dreptul reclamantului nu există (fiind inutil a se mai cerceta critica privind reţinerea bunei-credinţe a pârâtei SC D. SRL).

Analizând documentaţia de preluare a terenurilor agricole, s-a constatat că suprafaţa totală de teren expropriat de la M.N. a fost de 50 ha, compusă din 45 ha teren arabil "la distanţa de ½ km de reşedinţa administraţiei", 3 ha "conac şi livadă" şi 2 ha "păşune" (conform "Formularul pentru evaluarea şi inventarierea patrimoniului M.C.N. din Techirghiol" fila 130 verso, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanţa); construcţiile foste proprietatea M.C.N. au fost descrise ca fiind "1 casă de administraţie, 1 casă de personal, 1 grajd pentru animale, 2 cocină de porci, 1 coteţ de păsări, magazie cereale 1, remiză maşină 1, atelier 1, 1 puţ, clădire pentru cazan 1" (conform "Proces-verbal" fila 134, Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanţa), terenurile fiind aceleaşi: 45 ha teren arabil, 3 ha conac şi livadă şi 2 ha păşune.

Conform înscrisului intitulat "Tabel III, Modul de folosinţă al ternului" (acelaşi dosar), terenul expropriat avea ca destinaţie utilizarea agricolă pentru 45 ha şi păşuni pentru 2 ha; coroborat cu "Tabelul nominal cu lucrările de expropriere din plasa Mangalia, judeţul Constanţa, număr criteriu 48", din care a rezultat că averea autoarei M.C.N. supusă exproprierii conform Decretului nr. 83/1949 a fost alcătuită din: 45 ha teren arabil, 2 ha păşuni, curţi - 2 ha, păduri - 1 ha, total: 50 ha teren (Dosar nr. 37/118/2004 al Tribunalului Constanţa), s-a constatat că într-adevăr, "conacul" naţionalizat ar fi putut avea o curte de 2 ha, astfel cum s-a pretins - dar nu s-a şi probat - prin prezenta revendicare.

Pentru acest conac situat în extravilanul localităţii Techirghiol, prin dispoziţia nr. 699 din 11 noiembrie 2004 a Primarului oraşului Techirghiol (pronunţată în soluţionarea notificărilor nr. 115/2001 a B.E.J. M.O. - în care se făcea vorbire despre conac şi 150 ha teren din jur - şi nr. 1885/2001 a B.E.J. M.A. - în care se făcea vorbire despre conac şi teren de circa 1 ha) s-a dispus restituirea în natură, pe lângă această construcţie atribuindu-se lui B.T. şi S.E.E. şi suprafaţa de 522,2 mp teren, respingându-se cererea referitoare la terenul de 1 ha, cu motivarea că acesta nu face obiectul Legii nr. 10/2001.

Legalitatea acestei dispoziţii a fost discutată în cadrul Dosarului nr. 37/118/2004, prin care contestaţia prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 2 ha teren (prima dată când a apărut într-o acţiune această suprafaţă, deşi în niciuna dintre notificări nu s-a făcut vorbire despre aceasta), a fost respinsă Sentinţa civilă nr. 1520 din 14 septembrie 2007 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin Decizia civilă nr. 228/C/7 octombrie 2010 a Curţii de Apel Constanţa şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5491 din 24 iunie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

S-a constatat că Înalta Curte a observat neconcordanţa dintre petitul contestaţiei în care solicita restituirea în natură a suprafeţei de 2 ha teren şi conţinutul notificărilor soluţionate prin dispoziţia nr. 699 din 11 noiembrie 2004 dar, chiar şi în aceste circumstanţe, a apreciat că nu s-a făcut dovada existenţei a două conace cu terenuri aferente de 1 ha fiecare.

În plus, s-a reţinut "fără putinţă de tăgadă" că terenul care se vroia restituit în natură în Dosarul nr. 37/118/2004 "este parte integrantă din terenul de 50 de ha pentru care s-a propus acordarea de despăgubiri în echivalent în temeiul Legii nr. 18/1991".

Concluzia anterioară a fost justificată pe constatarea că a făcut obiectul procedurilor Legii nr. 18/1991 întreaga suprafaţă de 50 ha teren aferentă conacului M.N., expropriată în temeiul Decretului nr. 83/1949, din care făcea parte şi ipoteticul teren de 2 ha curţi.

Pe numele lui S.E.E., C.J.S.D.P.T. Constanţa a eliberat titlul de proprietate nr. 27557/1553 din 28 martie 2002 prin care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 10 ha; pe numele lui S.D.P. s-a emis de C.J.S.D.P.T. Constanţa titlul de proprietate nr. 1116/1 iunie 2007 prin care i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra suprafeţei de 14 ha, iar prin Sentinţa civilă nr. 3742 din 29 februarie 2008 pronunţată de Judecătoria Constanţa în Dosarul nr. 8854/212/2006 (irevocabilă prin Decizia civilă nr. 761 din 28 august 2008 a Tribunalului Constanţa), a fost obligată Comisia locală de fond funciar Techirghiol să întocmească propunerea de constituire a dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 2 ha izlaz (păşune) pe vechiul amplasament (vol. II Dosar nr. 37/118/2004 al Curţii de Apel Constanţa).

Astfel, prin cereri iniţiate de reclamanta S.E.E., îndreptăţirea acesteia la reconstituirea dreptului de proprietate pentru cele 100 ha teren, prin restituirea în echivalent, a fost recunoscută în favoarea apelantului prin hotărârile nr. 215 din 19 mai 2006 şi nr. 325/3 noiembrie 2006 ale Comisiei judeţene Constanţa, anexa 23 pentru despăgubiri la pct. 38 şi pct. 40 (Dosarul nr. 37/118/2004 al Curţii de Apel Constanţa vol. I); s-au adăugat alte 62 ha menţionate în anexa 39 a Legii nr. 1/2000 cuvenite moştenitorilor lui S.M.V. şi B.T.

Hotărârile nr. 215 din 19 mai 2006 şi nr. 325/3 noiembrie 2006 ale C.J.S.D.P.T. Constanţa au fost contestate în Dosarul nr. 17442/212/2007 al Judecătoriei Constanţa, iar prin Sentinţa civilă nr. 10592 din 23 aprilie 2010 s-a dispus anularea acestora şi reconstituirea proprietăţii pentru 114 ha sub forma acordării de teren în compensare 38.417 mp şi 29,66 ha pe raza localităţii Techirghiol şi 80,5 ha pe raza localităţii Săcele; în executarea acestei hotărâri, s-au emis în favoarea reclamantului titlul de proprietate nr. 8059 din 25 octombrie 2011 pentru suprafaţa de 40 ha şi titlul de proprietate nr. 7989/5 octombrie 2011 pentru alte 40 ha.

S-a reţinut că împrejurarea conform căreia reclamantul S.D.P. nu a beneficiat de restituirea în natură pentru întreaga suprafaţă de teren reconstituită în procedura Legii nr. 18/1991 şi a Legii nr. 247/2005 nu îl îndreptăţeşte pe acesta să îşi valorifice acelaşi drept recurgând la prevederile dreptului comun - art. 480 C. civ., legiuitorul stabilind ca foştii proprietari ai unor terenuri extravilane sau moştenitorii lor să nu beneficieze de o dublă reparaţie, în proceduri speciale diferite.

Astfel, după cum a rezultat şi din principiul securităţii raporturilor juridice, consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi dintr-o jurisprudenţă constantă a instanţelor, persoanele care au utilizat de o anume cale procedurală pentru satisfacerea/recunoaşterea dreptului lor nu pot folosi o altă cale legală prin care să obţină recunoaşterea aceluiaşi drept, chiar dacă prin mijlocul folosit iniţial nu au reuşit o confirmare deplină a dreptului reclamat.

În plus, în materia fondului funciar, condiţiile şi limitele de restituire a terenurilor preluate de stat în mod abuziv au fost reglementate prin Legile nr. 18/1991 şi nr. 1/2000 (şi, ulterior, prin Legea nr. 247/2005), acte normative cu caracter special care se aplică prioritar în raport de dispoziţiile de drept comun.

Prin această legislaţie reparatorie, Statul Român a optat pentru restituirea parţială a terenurilor agricole şi forestiere. Opţiunea legiuitorului român în ceea ce priveşte limitarea întinderii dreptului la restituire nu vine în contradicţie nici cu legea fundamentală a Statului român şi nici cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că reclamantul nu are un drept de proprietate asupra terenului pentru care solicită măsuri reparatorii, dreptul la reconstituire fiind limitat conform legilor reparatorii în materia fondului funciar.

În acest cadru legislativ, s-au adoptat acte normative cu caracter special, în temeiul cărora persoanele care se consideră îndreptăţite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind restituirea în natură a imobilelor. Existenţa art. 480 C. civ., care ar constitui "dreptul comun" în materia restituirii imobilelor şi excepţia imposibilităţii utilizării acestei reglementări, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială (aici, Legea nr. 18/1991) pentru valorificarea dreptului pretins era una efectivă.

Or, aşa cum s-a observat, reclamantul a obţinut Hotărârea nr. 215 din 19 mai 2006 a Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor Constanţa, prin care i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri pentru suprafaţa de 48 de ha care nu ar putea fi restituită în natură, plus 2 ha izlaz/păşune restituite în natură conform Sentinţei civile nr. 3742/2008 a Judecătoriei Constanţa prin titlul de proprietate nr. 7173/2009, exact pentru suprafaţa totală de 50 ha ce a făcut obiectul exproprierii, conform Decretului nr. 83/1949 în care era inclusă şi suprafaţa de 3 ha "conac şi livadă", menţionată în "Formularul pentru evaluarea şi inventarierea patrimoniului (...)" sau, în altă descriere, cele 2 ha - curţi şi 1 ha - păduri, înscrise în "Tabelul nominal cu lucrările de expropriere (...)"

În temeiul art. 480 C. civ., reclamantul a solicitat din nou măsuri reparatorii pentru suprafaţa de 2 ha, ce ar fi făcut parte din patrimoniul numitei M.C.N. situat în localitatea Techirghiol şi care a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, dar pretenţia acestuia nu a fost primită.

Însă, pentru această suprafaţă, dreptul la măsuri reparatorii a fost epuizat odată cu finalizarea procedurilor în temeiul legilor fondului funciar prin care s-a recunoscut dreptul la despăgubiri (apoi atribuirea de teren în compensare conform Sentinţei nr. 10592 din 23 aprilie 2010 a Judecătoriei Constanţa), iar împrejurarea că demersurile pentru emiterea titlurilor de proprietate nu s-au finalizat nu este de natură să deschidă reclamantului calea dreptului comun, pentru că neexecutarea hotărârii judecătoreşti nu pune în discuţie însăşi existenţa dreptului, fiind o problemă de executare.

Pentru aceste considerente, constatându-se ca fiind fără relevanţă dacă pentru suprafaţa de 2 ha teren se putea emite sau nu un titlu de proprietate la Legea nr. 18/1991, din moment ce reclamantul se bucură de dreptul la despăgubiri pentru tot ceea ce a fost preluat în baza Decretului nr. 83/1949, apelul a fost respins, cel mai puternic argument fiind constatarea că, prin prezenta acţiune, nu s-a mai solicitat restituirea conacului, ci doar a terenului pretins aferent.

Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamantul S.D.P., întemeiat pe motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

A solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei curţii de apel în vederea administrării probei cu expertiza topografică pentru identificarea terenului de 2 ha şi analizarea celui de-al doilea motiv de apel referitor la calitatea SC D. SRL, iar în subsidiar, modificarea în tot a deciziei şi sentinţei şi, pe cale de consecinţă, admiterea acţiunii şi obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 2 ha teren intravilan.

După prezentarea istoricului cauzei, recurentul a criticat hotărârea pentru motivul că instanţele fondului au reţinut în mod greşit că terenul în suprafaţă de 2 ha, ce face obiectul prezentei cereri, întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., a fost restituit în baza Legii nr. 18/1991.

În susţinerea acestei cereri, recurentul a prezentat o serie de argumente, arătând şi faptul că tratamentul juridic diferit reflectă că terenul de 2 ha era considerat intravilan încă de la momentul preluării abuzive a acestuia.

Totodată pornind de la constatările instanţei de apel referitoare la descrierea construcţiilor, a concluzionat că acestea nu puteau fi amplasate pe suprafaţa de 522 mp, restituită în temeiul Legii nr. 10/2001, prin dispoziţia nr. 699/2004 emisă de Primarul oraşului Techirghiol.

A arătat că respectiva suprafaţă de 2 ha a făcut obiectul unei cereri în temeiul Legii nr. 18/1991, formulată în anul 1991, pentru suprafaţa de 100 ha ce a aparţinut numitei N.M., dar ulterior rezolvată numai parţial, respectiv prin Hotărârea Comisiei judeţene pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra terenurilor nr. 215/2006 tocmai pentru că limita prevăzută de Legea nr. 18/1991 era de 50 ha teren pentru proprietar deposedat.

A mai precizat că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia de respingere a cererii de restituire a suprafeţei de 2 ha pe aşa - zisele discrepanţe din notificările formulate de S.E.E. şi B.T.C. cu privire la acest imobil, reţinând eronat că Înalta Curte a observat neconcordanţa dintre petitul contestaţiei prin care s-a solicitat restituirea în natură a suprafeţei de 2 ha teren şi conţinutul notificărilor soluţionate din dispoziţia nr. 699/2004.

A menţionat că nu a susţinut niciodată că suprafaţa de 2 ha nu ar fi cea care a făcut obiectul notificărilor formulate în anul 2001 ci a arătat că respectiva suprafaţă nu fusese niciodată anterior restituită în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991.

De altfel, dacă suprafaţa de 2 ha revendicată la data de 17 noiembrie 2000 nu ar fi fost identică cu cea din respectivele notificări, atunci nu s-ar mai fi dispus de către curtea de apel suspendarea prezentei cauze până la soluţionarea notificărilor, conform art. 471 din Legea nr. 10/2001, la 17 septembrie 2001 şi nu s-ar fi dispus de aceeaşi curte repunerea cauzei pe rol, la 7 decembrie 2011.

O altă critică a vizat respingerea greşită de către instanţele de fond a solicitării de efectuare a unei expertize topografice prin care să se identifice în mod exact suprafaţa de 2 ha, proprietatea lui M.C.N., ocupată în prezent de SC D. SRL.

O ultimă critică a vizat neanalizarea de către instanţa de apel a motivului care se referea la greşita reţinere de către tribunal a faptului că SC D. SRL are calitatea de terţ cumpărător de bună credinţă a terenului din care face parte şi suprafaţa de 2 ha, revendicată.

A arătat astfel că în considerentele deciziei atacate, curtea de apel a precizat în mod expres că dreptul său nu există fiind inutil a se mai cerceta critica referitoare la buna credinţă a SC D. SRL

În situaţia în care se va considera întemeiat acest motiv de recurs, însă nu se va dispune casarea deciziei cu trimiterea spre rejudecare a acestuia, a arătat că înţelege a reda motivele din cererea de apel prin care a susţinut că societatea pârâtă nu a avut calitatea de cumpărător de bună credinţă.

Recursul este nul.

Potrivit art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.

Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.

Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din C. proc. civ..

Or, în speţă, recurentul, deşi a precizat formal că îşi întemeiază pretenţiile pe art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., criticile formulate nu permit încadrarea în motivele de nelegalitate prevăzute de textele de lege menţionate, recurentul nesusţinând în vreun fel nelegalitatea soluţiei din apel.

De altfel, se observă că motivele de recurs le reiau aproape în totalitate pe cele de apel.

Prin urmare, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel, care a fost fundamentată pe anumite considerente în adoptarea soluţiei, recurentul a preluat motivele de apel, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel şi să formuleze astfel critici susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind existenţa judecăţii anterioare.

Eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul instanţei de apel, obiect al recursului constituindu-l decizia pronunţată în apel.

Se reţine totodată că motivele suplimentare celor din apel nu se constituie în veritabile critici de nelegalitate în sensul avut în vedere de art. 304 C. proc. civ.

Se observă, de asemenea, că instanţa de apel a avut în vedere şi motivul referitor la calitatea de terţ cumpărător de bună credinţă a SC D. SRL, pe care însă nu l-a considerat de natură a schimba soluţia în raport de considerentele deja expuse.

Văzând dispoziţiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din C. proc. civ., se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.

Solicitarea intimatei pârâte SC D. SRL, formulată prin întâmpinare, de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces, va fi respinsă ca nedovedită, motivat de faptul că nu s-au depus înscrisuri în justificarea acestora.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul S.D.P. împotriva Deciziei nr. 85/C din 23 octombrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.

Respinge cererea formulată de intimata pârâtă SC D. SRL de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nedovedită.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2018/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2020/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2019/2014. Civil