ICCJ. Decizia nr. 2018/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2018/2014
Dosar nr. 1986/90/2010*
Şedinţa publică din 25 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 mai 2010, reclamantul T.B.I. a solicitat obligarea pârâtei SC S. SCM Rm. Vâlcea să înainteze către Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (ANRP) Bucureşti, în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dosarul privind notificarea formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, având ca obiect suprafaţa de 1448 mp teren situat în municipiul Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii de 500 RON/pentru fiecare zi de întârziere (1), ca pârâta să fie obligată să-şi ridice construcţiile şi să-i restituie în deplină posesie terenul în suprafaţă de 3916 mp, astfel cum s-a dispus prin Decizia civilă nr. 365/A din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti (2) şi ca pârâta să fie obligată la plata lipsei de folosinţă pentru terenul în suprafaţă de 5364,22 mp situat în Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, pentru perioada folosirii acestuia (3), invocând incidenţa dispoziţiilor art. 2 alin. (2), art. 3 alin. (1) lit. a), art. 9, art. 10, art. 25 alin. (5) şi art. 40 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că prin decizia civilă sus-menţionată, Curtea de Apel Piteşti, în cadrul procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001, a statuat cu privire la dreptul său de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 5364,22 mp şi a dispus restituirea în natură a suprafeţei de 3916 mp teren şi acordarea de despăgubiri, în condiţiile legii speciale, pentru suprafaţa de 1448 mp teren, imposibil de restituit în natură.
Reclamantul a susţinut, totodată, că acest teren a fost dat în folosinţă, prin Decizia nr. 591 din 28 decembrie 1988 a Consiliului Judeţean Vâlcea, antecesorului pârâtei S. SCM, societate cooperatistă, persoană juridică de drept privat şi că, pârâta se face vinovată de daunele suferite prin nepredarea terenului şi neemiterea titlului de despăgubire, sens în care solicită admiterea cererii.
Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cât priveşte capătul de cerere privind restituirea în natură a terenului de 3916 mp, în raport de menţiunile Deciziei nr. 365/2007 a Curţii de Apel Piteşti, iar cât priveşte capătul de cerere prin care se solicită acordarea de despăgubiri, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Pârâta a mai susţinut că pentru suprafaţa de 1448 mp teren, reclamantul urmează să primească despăgubiri de la ANPR Bucureşti, iar în ceea ce priveşte suprafaţa de 3916 mp teren, că nu foloseşte acest teren şi că el se află la dispoziţia reclamantului din anul 2007, fără însă ca acesta să se prezinte şi să solicite preluarea sa.
Prin Sentinţa civilă nr. 596/2 iunie 2011, Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubire, invocată de pârâtă.
Prin aceeaşi sentinţă au fost respinse capetele 1 şi 2 ale cererii de chemare în judecată, ca rămase fără obiect, şi, respectiv, capătul 3 al cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiat.
În motivarea deciziei, tribunalul a reţinut că primul capăt al cererii de chemare în judecată a rămas fără obiect, întrucât pârâta a înaintat către ANRP Bucureşti, din data de 29 iunie 2010, documentaţia constituită cu ocazia soluţionării notificării formulate în procedura Legii nr. 10/2001, cu menţiunea că, în cauză, nu au fost administrate dovezi care să confirme susţinerea reclamantului potrivit căreia documentaţia transmisă nu ar fi completă.
Cu privire la cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a constatat că pârâta, urmare a demersurilor efectuate, a obţinut certificatul de urbanism nr. 1060 din 27 iunie 2010 şi autorizaţia de desfiinţare a construcţiilor, nr. 1143/30437/6 decembrie 2010, şi că la data de 25 februarie 2011 a procedat, în conformitate cu autorizaţiile legale obţinute, la ridicarea construcţiilor, fapt atestat prin procesul verbal nr. 215 din 25 februarie 2011, dată de la care terenul este liber şi de construcţii.
Referitor la cel de-al treilea capăt al cererii de chemare în judecată, tribunalul a reţinut, în raport de precizările făcute la termenul de judecată din 28 octombrie 2010 de reclamant, că acţiunea în despăgubire este întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
În raport temeiul de drept al acţiunii şi de împrejurarea că reclamantul şi-a fundamentat pretenţia de despăgubire pe faptul emiterii unei decizii de restituire în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, tribunalul a reţinut că nu poate primi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi nici excepţia autorităţii de lucru judecat.
Cât priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, tribunalul a reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 dau dreptul la despăgubiri reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor restituite numai din momentul emiterii deciziei de restituire şi că, în raport de acest moment, cererea de despăgubire, înregistrată la data de 28 mai 2010, se dovedeşte a fi formulată în termenul de prescripţie, de 3 ani.
Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat invocată în raport de Decizia civilă nr. 365/A din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, tribunalul a reţinut că nu poate fi primită, întrucât nu este dată identitatea de părţi, de obiect şi de cauză juridică.
Pe fondul cererii de despăgubire, tribunalul a constatat că nu poate fi primită.
Anume, referitor la suprafaţa de 3916 mp teren, pentru care, în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, s-a dispus restituirea în natură către reclamant, tribunalul a constatat, în esenţă, că nu este dată culpa pârâtei în ceea ce priveşte întârzierea înregistrată în predarea terenului, întrucât, potrivit probatoriilor administrate, reclamantului i s-a stabilit dreptul la restituirea în natură a acestui teren prin Decizia civilă nr. 365/A din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, dată la care pentru acest teren era emis şi titlul de proprietate nr. 81 din 17 august 2007, în procedura Legii nr. 18/1991, în favoarea numitelor B.O. şi O.M.P., care şi-au înscris dreptul de proprietate în registrul de publicitate imobiliară.
În atare situaţie, instanţa a reţinut că pârâta, care deţinea terenul în mod legal, în baza Deciziei nr. 591 din 28 decembrie 1988 a Consiliului Judeţean Vâlcea, a fost în imposibilitate să îl predea, ea neputând alege unul sau altul dintre cei doi proprietari, acesta fiind şi motivul pentru care nu s-a putut încheia, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, un protocol de predare primire a terenului cu reclamantul.
Tribunalul a constatat că titlul de proprietate emis numitelor B.O. şi O.M.P. a fost anulat, la cererea reclamantului, prin Sentinţa civilă nr. 5453 din 13 mai 2007 a Judecătoriei Râmnicu Vâlcea, rămasă irevocabilă la data de 27 mai 2011.
Tribunalul a reţinut, totodată, că imposibilitatea predării terenului la momentul pronunţării Deciziei nr. 365/2007 a Curţii de Apel Piteşti era justificată şi de faptul că pârâta avea obligaţia legală de a-l preda liber de orice tulburare din partea vreunui terţ, ceea ce în cauză nu se putea realiza la acel moment.
Referitor la suprafaţa de 1448 mp teren, tribunalul a constatat că în cadrul procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001 s-a statuat cu privire la imposibilitatea restituirii sale în natură, motiv pentru care reclamantului i-au fost acordate despăgubiri în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 247/2005.
În concluzie, tribunalul a constatat că nu poate fi primită solicitarea de despăgubire formulată de reclamant pentru întreaga suprafaţă de 5946 mp teren, dat fiind că, pentru considerentele mai sus arătate, nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei, lipsind vinovăţia acesteia.
Tribunalul a mai reţinut şi că reclamantul nu a făcut nici dovada prejudiciului pretins, prejudiciu care nu poate reprezenta, astfel cum eronat pretinde, lipsirea de o chirie egală cu taxa stabilită de autorităţile locale pentru desfăşurarea activităţilor comerciale sezoniere în zonă în care este situat terenul.
Prin Decizia civilă nr. 91/A din 24 octombrie 2011, Curtea de Apel Piteşti a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.
În motivarea deciziei s-a reţinut că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă în raport de faptul că reclamantul a dobândit dreptul asupra imobilului în litigiu în baza unui contract de cesiune de drepturi litigioase încheiat la data de 30 iulie 2007 cu numiţii G.N.M. şi G.I.C., caz în care nu are calitatea de persoană îndreptăţită, în accepţiunea prevederilor ale art. 3 şi 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu poate recurge la procedura acestei legi speciale de reparaţie în vederea finalizării procedurilor iniţiate de vânzătorii dreptului litigios.
Prin Decizia nr. 6310 din 17 octombrie 2012 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamant, a casat decizia curţii de apel şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
În motivarea deciziei, instanţa de recurs a reţinut, în esenţă, că pretenţiile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată îşi au originea într-o altă cauză, soluţionată irevocabil, prin care reclamanţilor din acel dosar, G.N.M. şi G.I.C. li s-a restituit în natură terenul în suprafaţă de 3.916 mp, iar pentru suprafaţa de teren de 1448 mp, cauza a fost trimisă ANRP Bucureşti în vederea stabilirii de despăgubiri în condiţiile legii speciale (Sentinţa civilă nr. 93 din 23 ianuarie 2007, definitivă prin Decizia civilă nr. 365 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti şi irevocabilă prin Decizia civilă nr. 8720 din 26 octombrie 2009 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie).
S-a constatat, totodată, că prin contractul de vânzare-cumpărare de drepturi autentificat sub nr. 1360 la data de 30 iulie 2007, G.N.M. şi G.I.C. au vândut lui T.B.I. toate drepturile decurgând din calitatea de persoane îndreptăţite, în sensul Legii nr. 10/2001, printre care şi "toate drepturile deduse judecăţii (...) împreună cu toate drepturile procesuale decurgând din calitatea de reclamanţi".
Prin urmare, instanţa de recurs a statuat că reclamantul T.B.I. este titularul drepturilor litigioase dobândite în baza sus-menţionatului contract şi că, faţă de obiectul litigiului pendinte, calitatea procesuală activă nu presupunea existenţa calităţii de persoană îndreptăţită, ci existenţa calităţii de titular al drepturilor ce se intenţiona a fi realizate în justiţie, caz în care, în mod greşit instanţa de apel a primit excepţia inadmisibilităţii acţiunii deduse judecăţii.
Prin Decizia civilă nr. 158 din 17 decembrie 2013, Curtea de Apel Piteşti, secţia I civilă, a respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei s-a reţinut că prima instanţă, contrar celor susţinute de reclamant, a soluţionat cererea cu respectarea limitelor investirii. Anume, instanţa de apel a reţinut că reclamantul, prin precizările formulate cu privire la temeiul de drept al cererii în despăgubire, la termenul de judecată din data de 28 octombrie 2010, a stabilit cadrul procesual în care urma să se desfăşoare judecata, ca fiind cel prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Ca atare, cum dispoziţiile acestei legi de reparaţie stabilesc că dreptul la plata de despăgubiri pentru contravaloarea lipsei de folosinţă a terenurilor restituite în cadrul procedurilor prevăzute de acest act normativ se naşte la momentul emiterii dispoziţiei de restituire, instanţa de apel a reţinut că nu poate primi apărarea reclamantului potrivit căreia dreptul său la despăgubire s-ar fi născut începând cu anul 1988, când pârâta a intrat în posesia acestui teren.
În ceea ce priveşte despăgubirea reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru suprafaţa de 3.916 mp, instanţa de apel a reţinut, în raport de considerentele arătate, că o astfel de cerere poate avea ca obiect doar despăgubirile pe ultimii trei ani anterior formulării cererii şi că, în raport de momentul înregistrării, 28 mai 2010, a fost formulată în termenul legal de prescripţie, cum corect a statuat şi prima instanţă.
Referitor la această pretenţie de despăgubire, instanţa de apel a constatat că atâta timp cât pentru acest teren erau emise două titluri de proprietate, în mod corect prima instanţă a reţinut că pârâta a fost pusă în situaţia de a şti cui să predea terenul până la clarificarea situaţie, ea nefiind în măsura să aleagă pe unul sau altul dintre cei doi titulari ai titlurilor exhibate pentru a îi preda imobilul şi, pe cale de consecinţă, că nu este îndeplinită condiţia relativă la vinovăţie în vederea angajării răspunderii sale delictuale.
Nefiind dată condiţia referitoare la vinovăţia pârâtei, instanţa de apel a reţinut că nu se mai justifică analizarea celorlalte condiţii ale răspunderii civile delictuale, respectiv, nici criticile formulate de reclamant cu privire la întinderea prejudiciului şi cuantumul despăgubirii băneşti pretinse.
Cât priveşte suprafaţa de 1.448 mp teren, pentru care, în litigiul soluţionat irevocabil în procedura Legii nr. 10/2001, s-a statuat cu privire la dreptul reclamantului de a primi despăgubiri în condiţiile legii de reparaţie, instanţa de apel a reţinut că aceste despăgubiri reprezintă modalitatea în care statul a înţeles să evalueze şi să repare prejudiciul suferit, atât ca urmare a deposedării abuzive de stat de imobile, cât şi ca urmare a imposibilităţii restituirii acestor imobile în natură.
Instanţa de apel a mai reţinut că prin transformarea vechiului drept de proprietate într-un drept de creanţă având ca obiect sumele acordate ca măsură reparatorie pentru bunurile preluate abuziv, statul şi-a îndeplinit obligaţia de reparare a prejudiciul suferit prin deposedarea abuzivă, şi că acest fapt împiedică beneficiarii măsurilor reparatorii să formuleze alte pretenţii, cum ar fi cea dedusă judecăţii de reclamant, de plată a contravalorii lipsei de folosinţă.
Tribunalul a reţinut că întârzierea de către autorităţile statului în emiterea titlului de despăgubire în cadrul procedurilor speciale nu poate fundamenta pretenţia de despăgubire din procesul pendinte împotriva pârâtei.
Instanţa de apel a statuat că nu poate primi nici apărarea reclamantului privind încălcarea de către prima instanţă a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, motivat de faptul că obiectul acţiunii deduse judecăţii nu îl constituie revendicarea, ci plata unei despăgubiri, iar temeiul juridic al pretenţie de despăgubire îl constituie dispoziţiile unei legi de reparaţie, anume, ale Legii nr. 10/2001.
În fine, instanţa de apel a reţinut că atâta timp cât pârâta a înaintat ANRP Bucureşti dosarul constituit în cadrul procedurii administrative prevăzută de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, dosarul nefiindu-i restituit sub motiv că ar fi incomplet, în mod corect prima instanţă a constatat că nu poate primi capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei de a-şi îndeplini această obligaţie.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul T.B.I., invocând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., reclamantul invocă caracterul contradictoriu al considerentelor hotărârii recurate referitoare la excepţia prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire dedusă judecăţii. Anume, reclamantul susţine că instanţa de apel a statuat, pe de o parte, că acţiunea dedusă judecăţii, în raport de temeiul de drept invocat, nu este prescrisă [la pagina 7 alin. (12)] pentru ca, ulterior, să reţină că despăgubirile pretinse pot fi acordate "potrivit termenului general de prescripţie pe ultimii trei ani" [la pagina 8 alin. (6)], fără însă a pronunţa o soluţie de admitere a acestei excepţii.
În consecinţă, reclamantul solicită înlăturarea considerentelor care pun în discuţie admiterea excepţiei prescripţiei dreptului la acţiunea în despăgubire de la momentul deposedării de către stat de imobilul în litigiu, întrucât această excepţie nu putea fi primită pentru argumentele pe care le detaliază pe larg în justificarea caracterului imprescriptibil al unei astfel de acţiuni, rezultat al interpretării, per a contrario, a dispoziţiilor art. 1890 C. civ., precum şi a aplicării prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, ale art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în forma din 19 octombrie 2007 şi, respectiv, al incidenţei posibilelor cauze de natură a întrerupe cursul prescripţiei, cum ar fi existenţa regimului comunist.
Reclamantul a mai invocat şi caracterul contradictoriu al constatărilor instanţelor de fond referitoare la existenţa în sarcina pârâtei a obligaţiei de predare a terenului şi, mai apoi, la lipsa vinovăţiei pârâtei în legătură cu neîndeplinirea acestei obligaţii.
În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., reclamantul susţine că la judecata în fond s-au stabilit greşit limitele investirii instanţei, întrucât, atâta timp cât dreptul său la despăgubire s-a născut în anul 1988, instanţele aveau a analiza cererea de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului pentru ultimii 22 de ani şi nu, cum greşit s-a statuat, doar pentru ultimii 3 ani, după momentul emiterii deciziei de restituire în natură a terenului în procedura Legii nr. 10/2001.
În dezvoltarea criticii întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamantul susţine că instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (2), ale art. 3 şi pe cele ale art. 9 din Legea nr. 10/2001 raportului juridic dedus judecăţii.
Anume, reclamantul susţine, în esenţă, că statuarea din cuprinsul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor preluate abuziv de stat se face după primirea deciziei de restituire, nu poate crea confuzie cu privire la faptul că dreptul de proprietate recunoscut în cadrul legii de reparaţie este valabil din momentul deposedării abuzive de către stat a fostului proprietar de imobil.
Ca atare, reclamantul afirmă că, în raport de aceste dispoziţii legale şi de cele ale art. 9 din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora imobilul se retrocedează în starea în care se afla la data cererii de restituire şi liber de orice sarcini, era îndreptăţit la plata de despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a întregului teren preluat de statul comunist încă de la momentul deposedării abuzive.
Cât priveşte terenul de 3916 mp teren, reclamantul arată că erau îndeplinite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale a pârâtei.
În argumentarea acestei critici, reclamantul susţine că instanţele de fond au evaluat greşit probatoriile când au statuat cu privire imposibilitatea predării terenului de către pârâtă, sub motiv că pentru acest teren au fost emise două titluri de proprietate, întrucât titlul de proprietate emis în procedura Legii nr. 18/1991 era lovit de nulitate.
Aşa fiind, reclamantul susţine că pârâta cunoştea adevăratul proprietar al terenului, în persoana sa, şi că acesteia, în calitatea sa de detentor precar al terenului din anul 1988, îi incumba atât obligaţia de predare a terenului, cât şi obligaţia de a repara prejudiciul cauzat fostului proprietar în ultimii 22 ani prin lipsirea de folosinţa terenului.
Reclamantul susţine, de asemenea, că argumentele reţinute de instanţele de fond în justificarea soluţiilor pronunţate contravin şi prevederilor art. 480 C. civ., care consacră obligativitatea respectării dreptului de proprietate, precum şi celor ale art. 166 C. proc. civ., care impun respectarea autorităţii lucrului judecat.
Reclamantul arată că după pronunţarea Deciziei civile nr. 365 din 18 octombrie 2007 a Curţii de Apel Piteşti, pârâta avea obligaţia să se conformeze şi prevederilor art. 3711 alin. (1) C. proc. civ. (să execute, de bună voie, obligaţia de predare), precum şi prevederilor art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (să încheie protocolul de predare primire în condiţiile stipulate de acest text de lege) şi că, dată fiind nerespectarea acestor obligaţii, instanţa de apel avea a face aplicarea şi în această cauză, ca în alte cauze similare, a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/2001, care impuneau obligarea pârâtei la plata unei sume de bani calculată pe zi de întârziere, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului restituit.
În dezvoltarea criticilor, reclamantul susţine şi că hotărârea recurată a fost dată, inclusiv în ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, cu încălcarea prevederilor art. 2 alin. (2), art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, în esenţă, susţinând că aceste texte legale se constituie în temei de drept atât pentru pretenţia de restituire în natură a imobilelor preluate de stat abuziv, cât şi pentru pretenţia de plată a despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă pentru aceste imobile.
Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului în suprafaţă de 1448 mp teren, pentru care, în procedura Legii nr. 10/2001 i-au fost acordate despăgubiri, reclamantul susţine că a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor "Legii nr. 10/2001, art. 20 Constituţie şi Convenţiei Europene privind apărarea Drepturilor Omului".
Reclamantul arată că ANRP Bucureşti îi poate acorda cu titlu de despăgubire doar valoarea de circulaţie a terenului de 1448 mp, şi susţine că în aplicarea dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, faţă şi de împrejurarea că până la această dată titlul de despăgubire nu a fost emis, este îndreptăţit să fie despăgubit şi cu contravaloarea lipsei de folosinţă pentru acest teren.
Reclamantul mai critică hotărârea instanţei de apel ca fiind greşită şi din perspectiva prevederilor art. 6 alin. (1) din Convenţie şi ale art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european generată în aplicarea acestor prevederi (cu trimitere la anumite hotărâri de speţă), întrucât prin soluţia pronunţată a înlăturat, "printr-o evidentă inechitate, speranţa legitimă (…) cu privire la concretizarea dreptului la restituirea fructelor civile" pentru terenul în litigiu.
În finalul memoriului de recurs, reclamantul prezintă "condiţiile şi întinderea prejudiciului suferit pentru lipsa de folosinţă" a întregului teren în suprafaţă de 5364 mp, susţinând că singura "metodă obiectivă aplicabilă în speţă, privind evaluarea prejudiciului, este cea raportată la situaţia locală, astfel cum este percepută şi concretizată prin Hotărârile de Consiliu Local", pentru argumentele descrise pe larg, şi solicită a se avea în vedere modul de calcul a despăgubirii prezentat de expertul C., apreciind că sunt suficiente elemente care să contureze o evaluare corectă a prejudiciului suferit de către instanţa de recurs.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit, pentru următoarele considerente:
În drept, motivul de recurs bazat pe nemotivare, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se grefează pe ceea ce trebuie să cuprindă partea a doua a unei hotărâri judecătoreşti şi, anume, pe considerentele acesteia, în care sunt prezentate faptele reţinute, rezultat al evaluării probatoriilor administrate şi, respectiv, dispoziţiile legale aplicate şi care fundamentează soluţia.
Motivarea contradictorie presupune ca hotărârea recurată să cuprindă în considerentele sale (şi, nu prin raportare la apărările părţilor) constatări de fapt distincte şi contradictorii care fac imposibilă aplicarea textelor de lege reţinute şi, pe cale de consecinţă, exercitarea de către Înalta Curte a controlului în ceea ce priveşte aplicarea legii.
Totodată, motivarea contradictorie nu se confundă cu eroarea de fapt pretins săvârşită de instanţele de fond, ca urmare a interpretării greşite a probatoriilor.
Eroarea de fapt ori omisiunea pronunţării instanţelor asupra unor dovezi administrate la judecata în fond, puteau fi invocate în faţa instanţei de recurs doar prin intermediul motivelor prevăzute de dispoziţiile art. 304 pct. 10 şi pct. 11 C. proc. civ. care, însă, au fost abrogate prin dispoziţiile O.U.G. nr. 138/2000, astfel cum au fost modificate şi completate prin Legea nr. 219/2005.
Cât priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., el poate fi invocat atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare expresă şi reală a legii, anume, când soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii şi înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport de fapte, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite de judecătorii fondului.
În fine, criticile de nelegalitate trebuie să se grefeze pe conţinutul hotărârii atacate şi nu pe chestiuni de drept străine raportului juridic dedus judecăţii în faţa instanţelor de fond, întrucât, în caz contrar, partea nu poate justifica interesul în exercitarea căii de atac a recursului.
În speţa supusă analizei, se constată că reclamantul subsumează motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., critica potrivit căreia considerentele hotărârii recurate relative la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ar fi contradictorii ca, de altminteri, şi constatările de fapt relative la existenţa obligaţiei de predare a terenului de către pârâtă şi cele relative la lipsa sa de vinovăţie cât priveşte neîndeplinirea acestei obligaţii.
Verificând cuprinsul considerentelor hotărârii recurate, se constată că statuările de fapt şi de drept ale instanţei de apel privind chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune nu sunt contradictorii.
Dimpotrivă, instanţa de apel a răspuns criticilor formulate de reclamant, explicând că analiza excepţiei s-a realizat în raport de obiectul şi temeiul juridic al cererii în despăgubire dedusă judecăţii, astfel cum aceasta a fost precizată şi calificată la judecata în primă instanţă.
Anume, instanţa de apel a reţinut că dreptul material la acţiunea în despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului restituit în procedura Legii nr. 10/2001 s-a născut la momentul emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului, astfel cum prevăd dispoziţiile acestei legi speciale de reparaţie, adică la data 18 octombrie 2007.
În raport de acest moment, instanţa de apel a constatat că cererea în despăgubire, înregistrată la data 28 mai 2010, este formulată în interiorul termenului general de prescripţie, de 3 ani, prevăzut de dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, termen care s-ar fi împlinit la data de 18 octombrie 2010, caz în care excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune nu poate fi primită, astfel cum corect a statuat şi prima instanţă.
Prin intermediul acestui motiv de recurs, reclamantul dezvoltă şi argumente potrivit cărora instanţele de fond au interpretat şi aplicat greşit mai multe dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 atunci când au stabilit că dreptul său la despăgubire s-ar fi născut la data emiterii dispoziţiei de restituire în natură, 18 octombrie 2007 şi nu în anul 1988, astfel cum a pretins. Aceste argumente se circumscriu însă motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi vor fi analizate în cadrul acestui motiv.
În raport de considerentele arătate, Înalta Curte urmează a constata că nu poate primi solicitarea reclamantului de a se înlătura din cuprinsul hotărârii recurate considerentele care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune, favorabilă reclamantului, sub motiv că acestea ar pune în discuţie caracterul imprescriptibil al unei acţiuni în despăgubire pentru perioada de timp anterioară emiterii dispoziţiei de restituire în natură.
De altminteri, referitor la această solicitare, reclamantul afirmă, contradictoriu, că instanţele de fond ar fi procedat la analiza implicită a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunea în despăgubire pentru perioada 1988 - 2007, însă a omis să pronunţe o soluţie explicită cu privire la această chestiune.
Cât priveşte critica prin care se invocă caracterul contradictoriu al constatărilor de fapt ale instanţelor de fond relative la existenţa în sarcina pârâtei a obligaţiei de a preda terenul, pe de o parte şi, respectiv, la lipsa de vinovăţie a pârâtei pentru întârzierea în predarea terenului, ca şi condiţie pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe de altă parte, Înalta Curte constată, de asemenea, că nu poate fi primită.
Aceasta, întrucât, considerentele hotărârii nu evidenţiază existenţa unor statuări intrinseci, distincte şi contradictorii, cele două chestiuni de fapt fiind analizate în succesiunea impusă de necesitatea verificării condiţiilor răspunderii civile delictuale.
De altfel, în argumentarea criticii, reclamantul contestă ca fiind greşită cea de a doua constatare de fapt, relativă la lipsa de vinovăţie a pârâtei, susţinând, cu trimitere la unele probatorii, că pârâta se face vinovată de neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului, întrucât putea aprecia că titlul de proprietate emis unor terţe persoane pentru terenul în litigiu era lovit de nulitate.
O astfel de critică, prin care se pretinde săvârşirea unei erori de fapt de către instanţele de fond, în aprecierea probatoriilor administrate, nu se confundă cu critica privind contradictorialitatea considerentelor unei hotărâri şi, în condiţiile abrogării prevederilor art. 304 pct. 11 C. proc. civ., nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.
Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu poate fi primit, întrucât reclamantul nu dezvoltă nicio critică prin care să evidenţieze pretinsa denaturare de către instanţele de fond a naturii actului juridic dedus judecăţii.
Astfel, potrivit art. 304 pct. 8 C. proc. civ., este caz de modificare a unei hotărâri, atunci când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii (în înţelesul material al acestuia, de negotium iuris) i-a schimbat natura ori înţelesul, denaturându-i clauzele clare şi neechivoce.
În speţă, fără să facă referire la un asemenea act care să fi fost dedus judecăţii, reclamantul reiterează susţinerea potrivit căreia instanţele de fond au dat o interpretare greşită mai multor dispoziţii ale Legii nr. 10/2001 (pe care le detaliază şi cu privire la care propune o altă interpretare) atunci când au stabilit că dreptul său la despăgubire s-a născut la data de 18 octombrie 2007, data emiterii deciziei de restituire, şi nu în anul 1988, astfel cum a pretins, critici care, astfel cum s-a arătat, vor fi analizate în cadrului motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând criticile ce se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a constata că nu pot fi primite pentru considerentele ce vor urma.
Instanţele de fond, în urma precizărilor formulate de reclamant, s-au învestit cu judecata unei cereri în despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unui teren în suprafaţă totală de 5355 mp, întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001.
Condiţiile de acordare a contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobilele ce au făcut obiectul măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 sunt stabilite prin dispoziţiile art. 25 (5) coroborate cu cele ale art. 40 din această lege specială de reparaţie, dispoziţii care fac aplicarea la un caz particular a condiţiilor răspunderii civile delictuale prevăzute de dispoziţiile art. 998 - 999 C. civ.
Potrivit dispoziţiilor legii speciale sus-menţionate, dreptul de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a unor astfel de imobile se naşte la momentul expirării unui termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a deciziei/dispoziţiei de restituire.
În consecinţă, cât timp şi-a întemeiat pretenţia de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a terenului în litigiu pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi cât timp dispoziţiile acestei legi de reparaţie stabilesc momentul la care se naşte dreptul de despăgubire, reclamantul nu poate solicita ca, pe cale de interpretare, acest moment să fie mutat la o altă dată, în speţă, la data de 28 decembrie 1988, când antecesoarea pârâtei a primit de la stat terenul în folosinţă.
Aşa fiind, analizarea de către instanţele de fond a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune raportat la momentul emiterii dispoziţiei de restituire în natură a terenului către reclamant, precum şi a temeiniciei pretenţiei de despăgubire, raportat tot la acest moment, nu se constituie într-o greşită stabilire a limitelor judecăţii ori într-o încălcare a principiului disponibilităţii, cum eronat se afirmă, ci într-o respectare a principiului legalităţii, care impune atât părţilor litigante, cât şi instanţelor ca judecata să se desfăşoare în acord cu dispoziţiile legale invocate ca fundament juridic.
Totodată, în condiţiile în care legea specială prevede cu claritate momentul la care se naşte dreptul la acţiune, solicitarea reclamantului ca, pe cale de interpretare a dispoziţiilor art. 2 alin. (2), art. 3 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ., să se constate că dreptul său la acţiune s-ar fi născut la o altă dată, anume la data de 28 decembrie 1988, nu poate fi primită, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni textelor legale aplicate raportului juridic dedus judecăţii la judecata în fond, invocate ca temei juridic al pretenţiei în despăgubire.
De altminteri, este de observat că prin dispoziţiile legale mai sus arătate nu se reglementează în favoarea persoanelor îndreptăţite, în înţelesul legii speciale, vreun drept de despăgubire pentru lipsa de folosinţă a imobilelor şi nici în sarcina entităţilor deţinătoare obligaţii la plata unor astfel de despăgubiri.
Dispoziţiile legale arătate nu statuează, astfel cum se afirmă, nici cu privire la caracterul prescriptibil ori imprescriptibil al unor cereri în despăgubire pentru imobilele ce cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, în sensul prevederilor art. 1890 C. civ., chestiune de drept care, fiind străină judecăţii instanţelor de fond în procesul pendinte, nu poate fi analizată nici de instanţa de recurs.
În acest context al analizei este de menţionat şi că dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe lângă faptul că nu au fost reţinute ca fiind incidente raportului juridic dedus judecăţii, nu puteau fi nici invocate la data de 28 mai 2010 ca temei juridic al vreunei pretenţii, întrucât au fost abrogate prin dispoziţiile art. I pct. 2 din Legea nr. 1/2009.
Totodată, este de observat că reclamantul, în susţinerea criticii privind greşita aplicare de către instanţele de fond a prevederilor art. 40 coroborate cu cele ale art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi cu cele ale art. 3711 alin. (1) C. proc. civ., cu ocazia analizării condiţiilor răspunderii civile delictuale, nu dezvoltă aspecte de nelegalitate ale hotărârii recurate, ci aspecte de netemeinicie.
Anume, reclamantul se rezumă să critice statuările instanţelor de fond referitoare la existenţa cauzelor obiective care au condus la imposibilitatea încheierii de către părţi a protocolului de predare primire a terenului în suprafaţă de 3916 mp şi pe cele referitoare la lipsa de vinovăţie a pârâtei cât priveşte neîndeplinirea obligaţiei de predare a terenului.
Acestea sunt însă elemente de fapt ale procesului deduse din coroborarea mijloacelor de probă administrate în cauză, inclusiv referirea la efectele actelor juridice nule, şi ele nu pot face, astfel cum s-a arătat, obiect al controlului exercitat de instanţa de recurs.
De altminteri, deşi invocă în apărare dispoziţiile legale mai sus arătate, reclamantul nu a probat faptul formulării vreunei solicitări către pârâtă ori către executorul judecătoresc pentru predarea suprafeţei de 3916 mp teren, afirmând că demersurile sale au fost doar verbale.
În acest context analizei, Înalta Curte observă că aspectele relative la întinderea şi condiţiile prejudiciului prezentate de reclamant prin recurs nu au fost analizate de instanţa de apel, pentru considerentele expuse în hotărâre, caz în care ele nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs.
Cât priveşte soluţia de respingere a cererii de despăgubire pentru terenul în suprafaţă de 1448 mp pentru care, în procedura Legii nr. 10/2001 reclamantului i-au fost acordate măsuri reparatorii în echivalent, se constată că reclamantul nu îşi fundamentează critica pe considerentele de drept ale instanţei de apel.
Anume, reclamantul formulează această critică în termeni generali, susţinând că soluţia ar încălca prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, pe cele ale art. 20, Tratatele internaţionale privind drepturile omului, din Constituţia României şi pe cele ale Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, fără a arăta în ce anume ar consta această încălcare.
Astfel de critici, formulate în termeni generali, prin trimitere la o normă de drept care s-a constatat că nu este aplicabilă raportului juridic dedus judecăţii şi, respectiv, la dispoziţii constituţionale ori convenţionale, fără însă a se arăta relevanţa acestora din punct de vedere al analizei, nu întrunesc cerinţa referitoare la motivarea recursului în conformitate cu dispoziţiile procedurale, motiv pentru nu pot fi primite şi analizate.
În acelaşi sens, susţinerea de către reclamant că acordarea unei despăgubiri pentru terenul în suprafaţă de 1448 mp s-ar justifica pe faptul întârzierii emiterii titlului de despăgubire de către autorităţile statului, nu se constituie într-o critică de nelegalitate la adresa hotărârilor recurate şi, mai mult, ignoră cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata în faţa instanţelor de fond.
Aceasta, întrucât, o astfel de despăgubire, pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea emiterii titlului de despăgubire în cadrul legii speciale, nu se confundă cu despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin lipsa de folosinţă a terenului, care a făcut obiectul analizei instanţelor de fond în procesul pendinte.
În fine, este de menţionat că, în materia imobilelor preluate abuziv de statul comunist, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, statul român beneficiază de o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate.
Aşa fiind, pretenţiile de despăgubire pentru astfel de imobile, preluate abuziv de statul comunist, trebuie formulate de persoanele îndreptăţite în cadrul procedurilor şi cu respectarea condiţiilor impuse de actele normative de reparaţie, şi nu în afara cadrului legal instituit de legiuitor pentru acordarea de compensaţii pentru aceste imobile.
Ca atare, constatarea de către instanţele de fond a faptului că în procesul pendinte reclamantul nu este îndreptăţit să primească un anumit tip de despăgubire, întrucât, în raport de probatoriile administrate s-a constatat neîndeplinirea condiţiilor impuse de legea specială pentru acordarea acesteia, nu pune în discuţie încălcarea prevederilor art. 6 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi nici pe cele ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, cum eronat se afirmă prin recurs.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul T.B.I. împotriva Deciziei nr. 158 din 17 decembrie 2013 a Curţii de Apel Piteşti, secţia I civilă
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2008/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2019/2014. Civil → |
|---|
