ICCJ. Decizia nr. 2022/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2022/2014
Dosar nr. 1647/196/2013
Şedinţa publică din 25 iunie 2014
Asupra recursului constată următoarele:
Urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei de către Judecătoria Brăila, secţia civilă, prin Sentinţa nr. 4582 din 13 iunie 2013, Tribunalul Brăila, secţia I civilă, prin Sentinţa nr. 988 din 24 septembrie 2013 a respins, ca inadmisibilă, acţiunea formulată de reclamanta Ş.D. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Brăila prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a constatat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat la 5 noiembrie 1955, Ş.D. şi Ş.S. au dobândit imobilul situat în Brăila, str. . (fostă str. V.) format din teren în suprafaţă de 512 mp şi că prin Decretul nr. 202/1987 s-a dispus exproprierea şi trecerea în proprietatea statului a acestuia.
În vederea aplicării unitare a Legii nr. 10/2001, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit prin Decizia nr. 33/2008 că legea specială înlătură aplicarea dreptului comun fără ca pentru aceasta să fie nevoie ca principiul să fie încorporat în textul legii speciale şi că înlăturarea unor dispoziţii ale legii speciale se poate realiza doar dacă acestea contravin Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului.
Din această perspectivă, s-a reţinut că este relevant în ansamblul circumstanţelor cauzei dacă reclamanta era persoană îndreptăţită în sensul legii speciale şi dacă imobilul aflat în litigiu intră sub incidenţa acestui act normativ.
Tribunalul a constatat că prin prevederile art. 11 din Legea nr. 10/2001 este reglementată situaţia imobilelor expropriate, acestea făcând obiectul actului normativ, astfel că în speţă sunt incidente dispoziţiile legii speciale.
Art. 3 din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora.
În cauză, s-a constatat că reclamanta era persoană îndreptăţită în sensul legii speciale la restituirea în natură a imobilului sau, după caz, la acordarea de despăgubiri.
În ceea ce priveşte compatibilitatea dispoziţiilor dreptului intern şi ale Convenţiei s-a reţinut că s-a statuat de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului că dreptul de acces la instanţe [astfel cum a fost recunoscut prin art. 6 alin. (1) din Convenţie] nu este absolut, el pretându-se la limitări implicit admise, deoarece prin natura sa stabileşte o reglementare din partea statului care, se bucură în această materie, de o anumită marjă de apreciere (cauza Faimblat împotriva României).
Tot astfel, în practica sa recentă (cauza Atanasiu şi alţii împotriva României), instanţa europeană a reţinut că respingerea acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, motivată de necesitatea asigurării unei aplicări coerente a legilor de reparaţie, nu dezvăluie prin ea însăşi o problemă "sub unghiul dreptului de acces la o instanţă" garantat de art. 6 alin. (1) din Convenţie, sub condiţia ca procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001 să se prezinte ca o cale de drept efectiv.
Tribunalul a constatat că nu s-a făcut dovada de către reclamantă a formulării unei notificări şi a parcurgerii procedurii prealabile instituită prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001. Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 563 din Noul C. civ. ce reglementează acţiunea în revendicare, dar incidenţa art. 11 şi 3 din legea specială în ceea ce priveşte imobilul aflat în litigiu înlătură aplicarea dreptului comun, acesta nemaiputându-se invoca pentru a se solicita acordarea de despăgubiri.
Pentru aceste considerente, tribunalul, în baza textelor de lege invocate, a constatat că acţiunea dedusă judecăţii este inadmisibilă şi a respins-a ca atare.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Galaţi, secţia I civilă, prin Decizia nr. 103/A din 11 decembrie 2013, prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei tribunalului.
S-a reţinut că prin prezenta acţiune, reclamanta a solicitat, pe calea dreptului comun, să se constate caducitatea decretului de expropriere, cu consecinţa obligării pârâtului la acordarea de despăgubiri reprezentând diferenţa dintre valoarea celor acordate la momentul preluării abuzive a imobilului şi valoarea actualizată a acestuia.
Apariţia unei legi speciale, în al cărei domeniu de reglementare intră toate imobilele aflate în situaţia celui din prezentul litigiu, nu a putut fi, însă, ignorată doar pentru faptul că partea interesată nu a solicitat aplicarea acesteia.
În acest sens, art. 6 din Legea nr. 213/1998 prevede posibilitatea revendicării bunurilor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 în condiţiile dreptului comun dacă nu există o lege specială de reparaţie, reprezentând, astfel, pentru această categorie de bunuri, consacrarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" ("legea specială derogă de la legea generală").
Conţinutul acestui principiu se referă tocmai la înlăturarea normei generale pentru acele instituţii în care operează norma specială.
Or, Legea nr. 10/2001 reprezintă actul normativ special în materie de obţinere, de către foştii proprietari, a bunurilor preluate în mod abuziv - cu titlu sau fără titlu - de stat în perioada comunistă sau a unei "drepte despăgubiri" (ca în speţă) pentru imobilele ce nu pot fi restituite în natură.
Finalitatea procedurilor, în baza legilor speciale şi a prezentei acţiuni este aceeaşi, şi anume "dreapta despăgubire" pentru imobilul solicitat, astfel încât s-a constatat că există suprapunere între câmpul de reglementare al legilor speciale şi cel al dispoziţiilor de drept comun ale art. 563 - 566 C. civ., punându-se problema concursului dintre legea specială şi legea generală.
Conform principiului sus-enunţat, acest concurs se rezolvă în favoarea legii speciale, care înlătură de la aplicare norma generală, în acest sens pronunţându-se şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 33/2008.
Cum imobilul în litigiu face parte din categoria imobilelor care cad sub incidenţa legilor speciale, iar acţiunea de faţă a fost introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, instanţa nu a mai putut să aplice regulile clasice ale acţiunii de drept comun.
Prin respingerea acţiunii ca inadmisibilă, având în vedere motivele pentru care s-a pronunţat această soluţie, nu s-a pus problema încălcării accesului liber la justiţie sau a dreptului la un proces echitabil şi cu atât mai puţin a dreptului de proprietate, drepturi protejate într-adevăr de Constituţia României şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar nu în mod absolut.
În ceea ce priveşte dreptul de acces la justiţie şi la un proces echitabil, s-a reţinut că acestea sunt asigurate în cadrul procedurii judiciare prevăzute de Legea nr. 10/2001. Curtea Europeană a decis că dreptul de acces la justiţie este compatibil cu anumite limitări, statele dispunând de o anumită marjă de apreciere în acest sens.
În cuprinsul Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 s-a arătat, în acest sens, că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorie de la dreptul comun, cu consecinţa imposibilităţii utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenţie, în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului este una efectivă, ceea ce nu se contestă în cauză.
Faţă de considerentele de mai sus, prin prisma dispoziţiilor art. 296 teza a II-a C. proc. civ., s-a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva acestei ultime decizii a declarat recurs reclamanta Ş.D., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre soluţionare la instanţa de fond.
A criticat hotărârile pronunţate în cauză, întrucât, în opinia sa, legea aplicabilă în speţă este dreptul comun în materie de revendicare imobiliară, care este imprescriptibil.
A apreciat că există o contradicţie fundamentală între "eternitatea" dreptului de proprietate şi existenţa temporară a Legii nr. 10/2001, contradicţie care îi îngrădeşte dreptul de proprietate şi accesul liber la justiţie.
A mai arătat că legea specială, deşi reglementează modalitatea de acces la proprietate, nu înlătură calea acţiunii în revendicare pe dreptul comun.
A precizat, în continuare, că această lege are caracter temporar, efectele sale producându-se practic până la expirarea termenului de depunere a notificărilor. Astfel, chiar dacă nu-i abrogată expres, implicit ea nu mai există, fie că este desuetă, fie că este caducă, efectele sale juridice pe viitor nemaiputându-se produce.
A menţionat că nu s-a motivat de către instanţe, pe text de lege, cum poate respectiva lege să înlăture de viitor dreptul comun în materie, fără a-i paraliza accesul la proprietate şi justiţie.
Recursul este nul.
Potrivit art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub sancţiunea nulităţii, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.
Recursul se motivează, conform art. 303 C. proc. civ., prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ., iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă la motivele de ordine publică.
Potrivit legii, nu orice nemulţumire a părţii poate duce la casarea sau modificarea hotărârii recurate, întrucât a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, indicarea motivului de recurs ca fiind unul din cele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării de critici privind modul de judecată al instanţei raportat la motivul de recurs invocat.
Indicarea greşită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora realizează exigenţele art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că face posibilă încadrarea lor într-unul din motivele prevăzute de art. 304 din cod.
Or, în speţă, se observă că recurenta nu a susţinut în vreun fel nelegalitatea soluţiei atacate, ignorând faptul că obiectul recursului îl constituie decizia pronunţată în apel.
Recurenta s-a limitat a susţine caracterul "temporar" al legii speciale de reparaţie, respectiv Legea nr. 10/2001, în raport de caracterul imprescriptibil al dreptului de proprietate şi a opinat că în speţă trebuie aplicate dispoziţiile dreptului comun în materie.
Or, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, pentru care motive este eronat şi nelegal raţionamentul curţii de apel.
Văzând dispoziţiile art. 302 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod, se va constata nulitatea căii de atac exercitată în asemenea condiţii procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect de nelegalitate a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Constată nul recursul declarat de reclamanta Ş.D. împotriva Deciziei nr. 103/A din 11 decembrie 2013 a Curţii de Apel Galaţi, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2021/2014. Civil. Expropriere. Anulare act,... | ICCJ. Decizia nr. 2023/2014. Civil. Fond funciar. Recurs → |
|---|
