ICCJ. Decizia nr. 2040/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2040/2014
Dosar nr. 1304/36/2005
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 28 iunie 1999 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii R.L.G.P., M.G. şi D.D. au chemat în judecată pe pârâţii Statul Român reprezentat prin D.G.F.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa, Municipiul Constanţa prin Primar şi R.A.E.D.P.P. Constanţa pentru a se dispune reconstituirea actului de vânzare-cumpărare nr. x/1898, obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. P.R., compus din teren în suprafaţă de 200 mp şi construcţie; cu cheltuieli de judecată.
În considerentele cererii, reclamanţii au arătat că proprietarul iniţial al imobilului revendicat, P.D., a dobândit terenul prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1898. Pe acest teren, ca urmare a autorizaţiei obţinute la 16 iunie 1889, a început edificarea unei construcţii. P.D. a decedat în 1916 lăsând 5 moştenitori descendenţi. în timpul vieţii acesta a vândut cota de 14 din imobil fiicei sale M. (D.) F. Imobilul a fost preluat de stat prin Sentinţa civilă nr. 4121 din 30 noiembrie 1960 a Tribunalului Popular Constanţa, în temeiul Decretului nr. 111/1951, fiind menţionat ca proprietar M.C., soţul fiicei M.F. Anterior trecerii în proprietatea statului, a mai fost încheiat un antecontract de vânzare-cumpărare prin care M.F. înstrăina cota sa către părinţii reclamantei R.L., respectiv D.C. şi I.
S-a mai arătat că, în anul 1952 locatarii imobilului au fost strămutaţi în localitatea Bicaz-Ardelean, împrejurare în care s-a pierdut actul iniţial de vânzare-cumpărare din 1898.
La 21 februarie 2000 reclamanţii şi-au modificat acţiunea în sensul obligării pârâţilor la plata sumei de 774.145.415 ROL, reprezentând contravaloarea imobilului.
Prin Sentinţa civilă nr. 604 din 11 septembrie 2009, Tribunalul Constanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa prin Primar şi excepţia inadmisibilităţii cererii de reconstituire a actului de proprietate. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a R.A.E.D.P.P. Constanţa şi, pe cale de consecinţă, acţiunea faţă de aceasta a fost respinsă. A fost respinsă acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut că pârâţii Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa justifică calitatea procesuală, spre deosebire de pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa care a înstrăinat imobilul şi, prin urmare, calitatea sa procesuală pasivă a încetat. Prin probele administrate reclamanţii nu au putut face dovada tuturor elementelor contractului de vânzare-cumpărare a cărui reconstituire se solicită, astfel că instanţa nu a putut stabili conţinutul actului, iar, în lipsa titlului de proprietate nici acţiunea în revendicare nu putea fi admisă.
Reclamanţii au declarat apel care a fost respins prin Decizia civilă nr. 21/C din 23 ianuarie 2001 a Curţii de Apel Constanţa.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 5521 din 19 decembrie 2003, a reţinut că instanţa de fond a statuat în mod corect asupra cadrului procesual şi admisibilităţii cererii de reconstituire, însă nu a stăruit în suficientă măsură, prin suplimentarea probelor, pentru a se verifica şi aprofunda susţinerile reclamanţilor. A fost admis recursul declarat de reclamanţi, au fost casate hotărârile pronunţate, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare, în vederea completării probelor.
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. R429/2004. Ca urmare a decesului reclamantei G.P. a fost introdusă în cauză, în calitate de moştenitoare, G.M.E.
La termenul din 17 iunie 2004, instanţa a luat act de renunţarea reclamanţilor la capătul de cerere privind revendicarea imobilului şi de solicitarea acestora de obligare apăraţilor la plata contravalorii imobilului.
Tribunalul Constanţa a pronunţat Sentinţa civilă nr. 1519 din 13 decembrie 2004, prin care a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost respinsă, ca nefondată, acţiunea formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
Reclamanţii R.L., D.D., M.G. şi G.M.E., în termen legal, au declarat apel.
Prin încheierea din 4 aprilie 2005 a Curţii de Apel Constanţa s-a dispus suspendarea soluţionării apelului potrivit art. 47 din Legea nr. 10/2001, având în vedere că reclamanţii nu au intrat în posesia dispoziţiei emisă de Primarul Municipiului Constanţa cu privire la notificarea formulată, prin care au solicitat măsuri reparatorii conform legii speciale pentru imobilul în litigiu.
Cauza a fost repusă pe rol pentru perimare, iar prin încheierea din 10 septembrie 2007 a fost respinsă sesizarea de perimare, faţă de înscrisurile depuse de către părţi, având în vedere că nu a fost soluţionată irevocabil procedura reglementată de Legea nr. 10/2001.
Ulterior, la data de 16 noiembrie 2011, din oficiu, s-a dispus repunerea pe rol pentru verificarea condiţiilor prevăzute de art. 248 C. proc. civ. privind perimarea, iar în acest sens s-a fixat termen la 5 decembrie 2011. Nefiind îndeplinite condiţiile legale mai sus menţionate, instanţa, prin încheierea din 5 decembrie 2011 a respins sesizarea de perimare, ca nefondată, considerând că subzistă motivul suspendării soluţionării apelului.
În raport de H.C.S.M. nr. 788/2011, prin care s-a dispus monitorizarea de către conducerea Curţii de Apel a tuturor dosarelor suspendate şi verificarea subzistenţei motivelor care au condus la suspendarea cauzelor, s-au făcut verificări din oficiu cu privire la stadiul soluţionării dosarelor suspendate conform art. 47 din Legea nr. 10/2001.
La data de 19 septembrie 2013, din oficiu, s-a dispus verificarea subzistenţei motivului care a condus la suspendarea dosarului, conform art. 47 din Legea nr. 10/2001, până la soluţionarea notificării pentru acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul în litigiu.
Pe parcursul judecăţii, la data de 5 mai 2011 a decedat reclamantul D.D., rămânând ca moştenitor testamentar R.L., apelantă în cauza de faţă.
Prin Decizia civila nr. 104/C din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, s-a respins cererea de menţinere a suspendării cauzei, apelul fiind constatat perimat.
Pentru a decide astfel, instanţa a reţinut următoarele:
În baza art. 22 din Legea nr. 10/2001 apelanţii, în baza notificării din 14 august 2001, au solicitat acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent bănesc pentru imobilul situat în str. C.P.R.
Conform art. 25 din aceeaşi lege, Primarul municipiului Constanţa a emis Dispoziţia din 21 februarie 2005, prin care a respins cererea de restituire în natură a imobilului în litigiu, cu motivarea ca acesta a fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973 şi moştenit conform certificatului de moştenitor nr. x/1994 de către G.A.M. şi G.G. S-au acordat măsuri reparatorii în echivalent bănesc, în sumă de 2.337.306.400 ROL, echivalentul a 57.200 euro.
Această dispoziţie nefiind contestată, a devenit irevocabilă şi a fost înaintată Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit standardelor internaţionale de evaluare, după care se va emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor o decizie care reprezintă titlu de despăgubiri, ce va fi valorificată în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Faţă de aceste reţineri, instanţa de apel, având în vedere principiul electa una via, a constatat că apelanţii nu mai pot solicita încă o dată valorificarea dreptului lor, deja împlinit pe calea legii speciale de reparaţie.
De asemenea, faţă de dispoziţiile art. 248 C. proc. civ., s-a reţinut că nu mai subzistă motivul suspendării, fapt pentru care a fost repusă cauza pe rol şi pusă în discuţie perimarea apelului, având în vedere că a trecut mai mult de un an de la încetarea motivului suspendării, cauza rămânând în nelucrare din vina apelanţilor.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele R.L. şi G.M.E., solicitând admiterea căii de atac şi modificarea deciziei atacate în sensul menţinerii măsurii de suspendare a cauzei. Au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, următoarele:
- a fost încălcat dreptul de dispoziţie al apelanţilor, prevăzut de dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, neabrogat prin Legea nr. 165/2013;
- au fost încălcate dispoziţiile art. 250 C. proc. civ., întrucât cursul suspendării cauzei era suspendat până la finalizarea procedurii de soluţionare a notificării;
- în contextul Legii nr. 165/2013, termenul de perimare curge de la data intrării în vigoare a acestui act normativ;
- nu au fost citaţi şi introduşi în cauză moştenitorii defunctului D.D.
Analizând recursul din prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:
Prin demersul judiciar iniţiat la data de 28 iunie 1999, reclamanţii au solicitat reconstituirea actului de vânzare-cumpărare nr. x/1898 şi obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Constanţa, str. P.R., compus din teren şi construcţie.
Potrivit încheierii de şedinţă din 17 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Constanţa, reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind revendicarea imobiliară şi au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii imobilului, astfel că, finalitatea reconstituirii actului de vânzare-cumpărare nr. x/1898 era aceea de a demonstra calitatea de persoane îndreptăţite la obţinerea despăgubirilor.
În ce priveşte critica referitoare la încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 46 din Legea nr. 10/2001, se constată că, din încheierea de şedinţă din data de 4 aprilie 2005 rezultă că, avocatul M.C., apărător al reclamanţilor încă de la începutul demersului judiciar şi autor al motivelor de recurs, a solicitat suspendarea cauzei în baza art. 47 din Legea nr. 10/2001, arătând că, urmare a notificării formulate în baza legii speciale s-a emis dispoziţie prin care s-au acordat despăgubiri pentru imobilul în litigiu.
Aşadar, suspendarea cauzei în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001 a fost dispusă la solicitarea apărătorului reclamanţilor, persoane îndreptăţite în sensul art. 46 din acelaşi act normativ, astfel că nu poate fi decelată o încălcare a dreptului de dispoziţie ai reclamanţilor, astfel cum susţin prin motivele de recurs.
Nici susţinerile recurentelor referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 250 C. proc. civ., întrucât cursul suspendării cauzei era suspendat până la finalizarea procedurii de soluţionare a notificării, nu pot fi primite.
Procedura de restituire prevăzută de Legea nr. 10/2001 începe prin înaintarea unei notificări de către persoana interesată, iar, după depunerea actelor de proprietate cerute de lege, unitatea căreia notificarea i-a fost adresată are obligaţia de a emite dispoziţie motivată. De la data când dispoziţia a ajuns la cunoştinţa persoanei îndreptăţite, unitatea care a emis-o s-a desesizat, îndeplinindu-şi obligaţia stabilită prin art. 26 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de a răspunde notificării ce i-a fost adresată.
Dispoziţia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 este un act civil, întrucât, soluţionând notificările de restituire a bunurilor preluate abuziv de către stat, primarul nu acţionează ca reprezentant al puterii executive locale, ci ca reprezentant al persoanei juridice (unitatea administrativ-teritorială) deţinătoare a bunului.
Indiferent de calitatea entităţii deţinătoare a bunurilor imobile (societate comercială, regie autonomă, instituţie publică, organizaţie cooperatistă, unitate administrativ-teritorială) deciziile sau dispoziţiile de restituire sunt acte de drept privat, respectiv, acte juridice civile [mai exact, acte de dispoziţie făcute asupra bunurilor din patrimoniu şi care, potrivit art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, au valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie].
Cu privire la aceste decizii/dispoziţii emise în procedura prealabilă, legiuitorul a reglementat modalitatea de contestare la îndemâna persoanei îndreptăţite nemulţumite, prin dispoziţiile art. 26 din Legea nr. 10/2001.
În speţă, Primarul municipiului Constanţa a soluţionat notificarea din 14 august 2001, formulată de reclamanţi, emiţând Dispoziţia din 21 februarie 2005, în sensul acordării de măsuri reparatorii în echivalent bănesc în sumă de 2.337.306.400 ROL, echivalentul a 57.200 euro, dispoziţie ce a fost comunicată petenţilor şi care a intrat în circuitul civil, producându-şi astfel efectele.
De altfel, regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv s-a reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, iar, potrivit prevederilor art. 16 din acest titlu, dispoziţiile emise de entităţile învestite cu soluţionarea notificărilor, prin care s-au stabilit sumele ce urmează a se acorda ca despăgubiri, însoţite de documentaţia corespunzătoare trebuie predate, pe baza de proces verbal de predare-primire Secretariatului Comisiei Centrale din cadrul Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor.
În cauză, potrivit adresei nr. 51480/14489/L10/2010 emisă de Guvernul României - Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, dispoziţia emisă de primar, nefiind contestată, a fost înaintată acestei instituţii, fiind înregistrat Dosarul nr. 3764/CC şi repartizat pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor potrivit standardelor internaţionale de evaluare, după care se va emite de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor o decizie care reprezintă titlu de despăgubiri, ce va fi valorificată în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Aşadar, fără să conteste judiciar dispoziţia emisă de primar, reclamanţii au solicitat menţinerea suspendării judecării acţiunii în revendicare, încercând, prin eludarea normei speciale, obţinerea contravalorii imobilului şi pe calea dreptului comun.
Or, acestui demers i se opune principiul electa una via, care presupune că, odată aleasă o cale de valorificare a dreptului şi nefiind contestată soluţia obţinută în cadrul acesteia (în speţă, prin neatacarea dispoziţiei primarului), partea nu o poate abandona, pentru a tinde la valorificarea aceluiaşi drept prin intermediul unei alte proceduri.
Prin urmare, prin neatacarea în instanţă a actului entităţii deţinătoare, emis în soluţionarea notificării, reclamanţii şi-au epuizat, practic, opţiunea de valorificare a drepturilor lor cu privire la imobilul în litigiu în procedura legii speciale, nefiindu-le permisă analizarea şi acordarea de despăgubiri pentru acelaşi imobil în cadrul unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun.
De altfel, instanţa de apel, pentru a se realiza un just echilibru între interesul părţilor şi o bună administrare a justiţiei, în vederea respectării principiului soluţionării cauzei într-un termen rezonabil, faţă de actele şi înscrisurile dosarului şi pasivitatea reclamanţilor din punct de vedere judiciar, având în vedere că aceştia nu au uzat de posibilitatea oferită de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în mod just a constatat că măsura suspendării cauzei nu mai subzista, astfel că, dispoziţiile art. 248 C. proc. civ. au fost corect aplicate. Astfel, de la data rămânerii irevocabile a dispoziţiei de acordare despăgubiri au trecut mai bine de 8 ani, iar din 5 decembrie 2011, când a fost respinsă sesizarea de perimare a apelului, până la data de 19 septembrie 2013, când prin rezoluţia instanţei de apel s-a dispus citarea părţilor pentru data de 4 noiembrie 2013, în vederea verificării subzistenţei motivului suspendării, pricina a rămas în nelucrare din vina reclamanţilor.
Prin urmare, Înalta Curte constată că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanţii sunt în culpa procesuală, datorită necontestării dispoziţiei emise în soluţionarea notificării, astfel că nu mai puteau solicita, încă o data, valorificarea dreptului lor, deja împlinit pe calea Legii nr. 10/2001 (prin adresa nr. 37604/2005 aceştia şi-au exprimat opţiunea în scris privind acceptarea măsurilor reparatorii în echivalent).
În ceea ce priveşte dispoziţiile Legii nr. 165/2013, acestea sunt aplicabile, potrivit art. 4 din acest act normativ, "cererilor formulate şi depuse, în termen legal, la entităţile învestite de lege, nesoluţionate până la data intrării în vigoare a acestei legi, cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanţelor, precum şi cauzelor aflate pe rolul Curţii Europene a Drepturilor Omului suspendate în temeiul Hotărârii-pilot din 12 octombrie 2010, pronunţată în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României". Or, în speţă, instanţa nu a fost învestită cu soluţionarea unei cauze în baza Deciziei nr. XX/2007 sau a unei contestaţii formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, ci cu o acţiune întemeiată pe dreptul comun, astfel că susţinerile potrivit cărora cursul perimării ar fi suspendat nu pot fi primite.
O ultimă critică adusă deciziei atacate este aceea că nu au fost citaţi şi introduşi în cauză moştenitorii defunctului D.D. Or, conform precizării aflată la dosar şi practicalei Deciziei nr. 104/C din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă, atât reclamanta R.L., cât şi apărătorul reclamanţilor, avocat M.C., au învederat instanţei că moştenitor testamentar al defunctului D.D. este însăşi apelanta reclamantă R.L., care era deja parte în cauză. Astfel, nu se poate decela interesul pe care avocatul reclamantelor, prin motivele de recurs, a invocat lipsa de citare a moştenitorilor reclamantului D.D.
Faţă de aceste considerente, care vin în complinirea deciziei atacate, Înalta Curte constată că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele R.L. şi G.M.E., împotriva Deciziei civile nr. 104/C din 2 decembrie 2013 a Curţii de Apel Constanţa, secţia I civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2038/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2041/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
