ICCJ. Decizia nr. 2041/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Pretenţii, uzucapiune. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2041/2014
Dosar nr. 13608/3/2008
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti, la data de 25 ianuarie 2007, reclamanta V.C. a chemat în judecată pe pârâţii C.A. şi C.M., N.C., V.A.S. şi R.R., şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cele patru apartamente din imobilul situat în Bucureşti, C.V., sectorul 1.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480 C. civ.
Pârâta R.R.M. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. a din imobilul situat în imobilul din C.V. sector 1, prin uzucapiunea de 10 ani.
La data de 1 martie 2007, pârâta-reclamantă R.R.M. a formulat, în temeiul art. 60 C. proc. civ., cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti prin Primarul General, a SC H.N. SA şi a Ministerului Finanţelor Publice, solicitând obligarea chematelor în garanţie la plata în solidar de despăgubiri în valoare de 300.000 euro pentru apartamentul nr. a din imobilul situat în Bucureşti, C.V. sector 1, din care 100.000 euro reprezintă preţul actualizat al apartamentului şi 200.000 euro, daune-interese, adică diferenţa dintre preţul achitat şi preţul de piaţă actual de achiziţionare a acestui apartament.
La data de 26 martie 2007, pârâta N.C. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei. Aceeaşi excepţie a fost invocată şi de pârâţii C.A. şi C.M.
La data de 26 aprilie 2007, pârâta-reclamantă R.R.M. a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ., cerere precizatoare a cererii reconvenţionale, în sensul că a indicat valoarea de circulaţie a apartamentului nr. a din imobilul situat în Bucureşti, C.V., sector 1 ca fiind de 300.000 euro.
La data de 21 februarie 2008, chematul în garanţie Ministerul Economiei şi Finanţelor a formulat cerere de chemare în garanţie a SC H.N. SA. A invocat, totodată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Economiei şi Finanţelor.
Prin Sentinţa civilă nr. 2413 din 21 februarie 2008, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti având în vedere prevederile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ. şi valoarea imobilului, astfel cum aceasta a fost stabilită prin raportul de expertiză efectuat.
Prin Sentinţa civilă nr. 1066 din 27 mai 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins excepţia lipsei capacităţii de folosinţă şi excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei ca neîntemeiate, a respins excepţia lipsei calităţii procesule pasive a Ministerului Finanţelor Publice în cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta-reclamantă R.R.M., ca neîntemeiată.
A respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantei şi a admis cererea reconvenţională formulată de pârâta R.R.M.
A constatat că pârâta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ½ din apartamentul nr. a situat în Bucureşti, C.V. prin uzucapiunea de 10 ani.
A respins cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta R.R.M., ca neîntemeiată.
Cu privire la excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a reclamantei, tribunalul a reţinut că, atâta timp cât printr-un înscris oficial nu s-a făcut dovada că V.C. ar fi decedat, iar corespondenţa purtată cu instituţiile din Franţa au confirmat faptul că aceasta ar fi în viaţă, semnând în faţa executorilor judecătoreşti asociaţi autorizaţi de Tribunalul de pe lângă Puteaux la data de 23 septembrie 2010, reclamanta are capacitate de folosinţă.
Cu privire la calitatea procesuală activă, tribunalul a reţinut că, prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta a demonstrat că este titulara unui prezumtiv drept de proprietate asupra imobilul situat în Bucureşti C.V., în calitate de moştenitoare a fostului proprietar N.N.
Cu privire la modalitatea trecerii în proprietatea statului a imobilului, prima instanţă a reţinut că acesta a fost preluat cu titlu, în baza Decretului de expropriere nr. 244/1949, dar în mod abuziv, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai reţinut că, prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare formulată de reclamantă în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a dispus, la data de 19 ianuarie 1999, punerea în posesie cu privire la imobil. Însă, anterior acestei date, s-au încheiat, în temeiul Legii nr. 112/1995, contracte de vânzare-cumpărare cu foştii chiriaşi, pârâţii din prezenta cauză.
Situaţia juridică a imobilului în litigiu este reglementată de art. 2 din Legea nr. 10/2001, iar potrivit art. 6 pct. 2 din Legea nr. 213/1998, bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.
Tribunalul a avut în vedere şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi şi, analizând titlurile de proprietate în litigiu, a reţinut că reclamanta a dobândit imobilul prin succesiune legală de la fostul proprietar, N.N. La momentul încheierii de către pârâţi a contractelor de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost respectate dispoziţiile acestei legi. Acţiunea în revendicare soluţionată în anul 1998 a fost pronunţată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fără ca pârâţii persoane fizice să fie părţi în acel litigiu. Nu a existat nicio altă acţiune în revendicare formulată în contradictoriu cu foştii chiriaşi şi nicio notificare prin care să li se aducă la cunoştinţă împrejurarea că reclamanta înţelege să solicite restituirea în natură a imobilului, iar contractele e vânzare-cumpărare nu au fost anulate în nicio modalitate prevăzută de lege.
Tribunalul a apreciat că titlurilor de proprietate ale pârâţilor sunt mai bine caracterizate, deoarece aceştia au dobândit imobilul prin contracte de vânzare-cumpărare cu titlu oneros încheiate cu Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statului Român, al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat, şi cu respectarea Legii nr. 112/1995. În acest fel, se respectă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, buna-credinţă a terţilor subdobânditori şi prevederile legii speciale, derogatorii de la legea generală a imprescriptibilităţii dreptului de proprietate.
Cu privire la cererea reconvenţională formulată de R.R.M., tribunalul a reţinut că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1847 C. civ. pentru uzucapiunea de scurtă durată: pârâta reclamantă a dobândit cota de ½ din apartamentul nr. a prin succesiune de la mama sa, M.M.A., decedată la 19 iulie 1998, unindu-şi posesia cu cea exercitată de mama sa, care, la rândul său dobândise apartamentul prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997. Astfel, posesia se întemeiază pe un just titlu, şi anume contractul de vânzare-cumpărare încheiat de mama pârâtei-reclamante care provine de la un pretins non dominus, şi atât pârâta reclamantă, cât şi mama sa s-au comportat faţă de bunul dobândit ca un adevărat proprietar. Prin urmare, tribunalul a admis cererea reconvenţională şi a constatat că pârâta reclamantă a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei de ½ din apartamentul nr. a prin împlinirea termenului de uzucapiune de 10 ani.
Cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de către pârâta R.R.M., tribunalul a apreciat că pârâtul Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă, făcând referire la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, la art. 1084 C. civ. şi la Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
Cererea de chemare în garanţie a fost respinsă pe fond, prima instanţă apreciind că această soluţie se impune întrucât acţiunea în revendicare a fost admisă, pârâta reclamantă R.R.M. nu a căzut în pretenţii, iar imobilul a rămas în proprietatea acesteia.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta V.C.
La termenul de judecată din data de 29 noiembrie 2013, în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc. civ., a formulat cerere de intervenţie în interes propriu, numita D.M.F., care a solicitat instanţei să constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra cotei indivize de ½ din apartamentul nr. a din imobilul situat în imobilul din C.V. sector 1, prin uzucapiunea de 5 ani, prin joncţiunea posesiei cu cea a mamei sale, M.M.A. Prin încheierea din 5 martie 2013, cererea de intervenţie în interes propriu a fost încuviinţată.
Prin Decizia civilă nr. 22A din 21 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de reclamanta V.C., decedată pe parcursul procesului, şi continuat de moştenitorii V.L. şi V.N. A schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, C.V., sector 1, astfel: pârâţii C.A. şi C.M. apartamentul nr. b, mansardă, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1998, pârâta N.C. apartamentul nr. c, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997, pârâta R.R. apartamentul nr. a, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, pârâta V.A.S. apartamentul nr. d, obiect al contractului de vânzare-cumpărare din 15 ianuarie 1997.
A fost respinsă cererea reconvenţională formulată de pârâta R.R., ca neîntemeiată.
A fost desfiinţată în parte sentinţa apelată cu privire la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta reclamantă R.R. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice şi a fost trimisă cauza spre rejudecarea acestei cereri la Tribunalul Bucureşti.
Au fost păstrate celelalte dispoziţii ale sentinţei şi a fost respinsă cererea de intervenţie în nume propriu formulată în apel de intervenienta D.M.F.
Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a avut în vedere următoarele considerente:
Prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, definitivă şi irevocabilă, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.E. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi s-a dispus restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie către reclamantă a imobilului situat în Bucureşti, C.V. sector 1 împreună cu terenul aferent.
Această hotărâre are ca efect recunoaşterea, indirect şi cu efect retroactiv, a dreptului de proprietate al reclamantei asupra bunului său, ceea ce îi conferă calitatea de titular al unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Instanţa de apel a apreciat că, în aceste condiţii, este de prisos analizarea nevalabilităţii titlului statului, care, în contextul distincţiei pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii.
Intimaţii beneficiază şi ei de protecţia dreptului lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 în termenul de prescripţie prevăzut de art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.
În această situaţie, titlurile de proprietate ale intimaţilor asupra imobilului în litigiu, respectiv contractele de vânzare-cumpărare s-au consolidat, conferindu-le intimaţilor un "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Rămâne de analizat în ce măsură privarea de proprietate a apelantei reclamante, prin înstrăinarea bunului său de către stat chiriaşilor, corespunde cerinţelor primului alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1, respectiv dacă această "ingerinţă" a statului este prevăzută de legea internă, este justificată de o cauză de utilitate publică şi dacă există un just echilibru între cerinţele protejării unui interes general al comunităţii şi imperativul protejării dreptului fundamental al individului, în sensul acordării unei compensaţii rezonabile şi efective în schimbul bunului de care a fost deposedat.
Această analiză a fost deja făcută de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele soluţionate în materia imobilelor preluate de stat (Străin împotriva României, Hotărârea din 21 iulie 2005, Păduraru împotriva României, Hotărârea din 1 decembrie 2005, Porţeanu împotriva României, Hotărârea din 16 februarie 2006).
Dacă în ceea ce priveşte îndeplinirea primelor două cerinţe, Curtea Europeană a reţinut că acestea ar fi, în principiu, întrunite (cauza Străin împotriva României), în privinţa proporţionalităţii ingerinţei, Curtea a ajuns la concluzia contrară.
Astfel, Curtea a statuat că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Străin contra României, parag. 39 şi 59 în care, Curtea a constatat că Legea nr. 112/1995, invocată de către stat, nu permitea acestuia să vândă chiriaşilor un bun naţionalizat în mod abuziv, de vreme ce legea în cauză reglementa doar vânzarea bunurilor legal intrate în patrimoniul statului).
Elocventă este şi distincţia pe care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a făcut-o în hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu, între situaţia în care reclamantul are o hotărâre judecătorească prin care se dispune expres restituirea bunului, caz în care are în patrimoniul său un "bun actual" care i-ar permite restituirea imobilului în natură chiar şi în cadrul unei acţiuni în revendicare de felul celei de faţă, şi situaţia în care reclamantul se prevalează de o simplă constatare a nelegalităţii titlului statului, care poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurii administrative şi a îndeplinirii cerinţelor legale pentru obţinerea acestor reparaţii (parag. 140 - 143 din Hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu).
În speţa de faţă, apelanta reclamantă deţine în patrimoniu un "bun actual", constituit prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, C.V., sectorul 1 împreună cu terenul aferent.
În acest context, încălcarea dreptului de proprietate al apelantei reclamante nu poate fi remediată efectiv şi eficient în contextul legislaţiei speciale interne, având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care aceasta ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungeşte privarea apelantei reclamante de bunul său.
În ceea ce priveşte lipsa unui remediu efectiv în dreptul intern, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că, deşi Legea nr. 10/2001 le oferă părţilor interesate atât accesul la o procedură administrativă, cât şi, ulterior, dacă este necesar, la o procedură contencioasă, acest acces rămâne teoretic şi iluzoriu, nefiind în prezent în măsură să conducă într-un termen rezonabil la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Toate aceste argumente, deduse din practica instanţei europene în domeniul restituirii imobilelor preluate abuziv, justifică concluzia că apelanta reclamantă este în imposibilitatea de a-şi recupera bunul.
În această situaţie, respingerea acţiunii în revendicare a apelantei reclamante ar echivala cu o lipsire de proprietate, combinată cu absenţa unei despăgubiri adecvate.
În lipsa unei despăgubiri, singura soluţie pentru a înlătura privarea de proprietate la care apelanta reclamantă este supusă în mod continuu este înlăturarea dispoziţiilor legii interne, ca efect al prevederilor art. 20 alin. (2) din Constituţie şi aplicarea directă a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi a jurisprudenţei instanţei europene.
Pe cale de consecinţă, restituirea în natură a imobilului către apelanta reclamantă este unica măsură reparatorie posibilă pentru privarea de proprietate suferită prin vânzarea imobilului către chiriaşi.
Aceştia din urmă nu pot invoca încălcarea dreptului lor de proprietate decurgând din contractele de vânzare-cumpărare neanulate, deoarece au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului de piaţă a imobilului. Astfel, Legea nr. 1/2009 permite pârâţilor foşti chiriaşi, cumpărători în temeiul Legii nr. 112/1995, să obţină o reparaţie integrală a pierderii bunului, prin obligarea statului, pe calea dreptului comun, la restituirea preţului de piaţă al imobilului, stabilit conform standardelor internaţionale de evaluare.
De altfel, chiar în prezentul litigiu a fost formulată pe calea chemării în garanţie a Ministerului Finanţelor Publice o astfel de cerere de către intimata pârâtă reclamantă R.R.
Curtea de apel a mai reţinut că pârâta reclamantă R.R. nu poate invoca buna-credinţă pentru a paraliza acţiunea în revendicare şi a păstra imobilul în litigiu.
Din cuprinsul art. 1898, alin. (1) C. civ., rezultă că buna-credinţă presupune o eroare din partea unei persoane, însă această eroare nu decurge din simpla ignoranţă pur subiectivă a celui care se prevalează de ea, ci numai dintr-o aparenţă înşelătoare suficient de credibilă.
Instanţa de apel a mai reţinut că nu sunt întrunite condiţiile erorii comune şi invincibile susţinută de către intimata pârâtă reclamantă R.R. şi nici cele ale uzucapiunii de scurtă durată deoarece nu este îndeplinită condiţia ca adevăratul proprietar, căruia i se opune prescripţia achizitivă, să fi locuit în circumscripţia tribunalului unde se afla imobilul şi nici aceea ca posesia exercită să fie utilă, câtă vreme această posesie a fost întreruptă, în condiţiile art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, prin promovarea de către reclamantă a acţiunii în revendicare, admisă prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în nume propriu formulată de intervenienta D.M.F., curtea de apel a reţinut că prescripţia achizitivă invocată de aceasta nu poate fi analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 931 din noul C. civ., care reglementează uzucapiunea tabulară, date fiind prevederile art. 223 din Legea nr. 71/2011 şi art. 6 din noul C. civ.
În ceea ce priveşte îndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 1895 C. civ. raportat la art. 1847 C. civ., curtea de apel a precizat că a arătat deja care sunt argumentele pentru care nu poate fi reţinută prescripţia achizitivă ca mod de dobândire a dreptului de proprietate de către pârâtă reclamantă R.R. Cum intervenienta este sora intimatei R.R. şi, în această calitate, a dobândit cealaltă cotă de ½ din moştenirea rămasă de pe urma mamei lor, M.M.A., i se aplică în mod identic raţionamentul avut în vedere la respingerea cererii reconvenţionale.
Având în vedere că tribunalul nu a analizat fondul cererii de chemare în garanţie formulată de pârâta reclamantă R.R. în contradictoriu cu Ministerul Finanţelor Publice, aceasta fiind respinsă ca rămasă fără obiect în raport de modul în care a fost soluţionată acţiunea principală, curtea de apel a desfiinţat în parte sentinţa apelată cu privire la această cerere, pe care o a trimis-o spre rejudecare la Tribunalul Bucureşti.
Împotriva Deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în termen legal au declarat şi motivat recurs pârâţii R.R.M., C.A. şi C.M., N.C. şi V.A.S.
1. Pârâta R.R.M. formulează următoarele motive de recurs, pe care le întemeiază pe prevederile art. 8 şi 9 C. proc. civ.:
a. Pârâta beneficiază, în baza prevederilor art. l din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de protecţia dreptului său de proprietate asupra apartamentului nr. a situat Bucureşti, C.V., sector 1, pe care l-a dobândit în baza contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997 (încheiat pe numele defunctei sale mame, M.M.A.).
Reclamanta V.C. nu a solicitat niciodată anularea contractului de vânzare-cumpărare menţionat anterior, încheiat în baza prevederilor Legii nr. 112/1995.
În acest mod, titlul de proprietate al pârâtei asupra apartamentului s-a consolidat, conferindu-i un "bun actual" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Mai mult, pârâta a achiziţionat apartamentul înainte de pronunţarea Sentinţei civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 de către Judecătoria sectorului 1 Bucureşti prin care s-a dispus restituirea către reclamanta V.C. a imobilului din Bucureşti, C.V., sector 1, în care se află şi apartamentul nr. a. Această sentinţă recunoaşte nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului din C.V., ceea ce poate valora doar o recunoaştere a unui drept la despăgubire pentru reclamantă.
b. Prin Hotărârea nr. 2108/1998, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea de restituire în natură a imobilului în cauză, formulată de V.E. Reclamanta nu a atacat cu contestaţie această hotărâre, astfel încât, la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997 au fost respectate dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Deşi la data pronunţării Sentinţei civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, pârâta, prin autoarea sa, M.M.A., era proprietara apartamentului nr. a, prin acţiunea în revendicare formulată, reclamanta V.C. nu a solicitat judecata în contradictoriu cu pârâta şi nici nu a notificat-o în vreun fel despre împrejurarea că solicită restituirea în natură a imobilul ce fusese preluat de către stat.
În aceste condiţii, pârâta a dobândit cu bună-credinţă apartamentul nr. a, prin contractul de vânzare-cumpărare cu titlu oneros semnat cu Primăria Municipiului Bucureşti, în calitate de reprezentant al Statului Român, al cărui titlu de proprietate nu fusese anulat, şi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Prin urmare, reclamanta V.C., prin moştenitori legali, nu mai poate beneficia decât de măsuri reparatorii prin echivalent.
c. Pârâta a dobândit, alături de sora sa, intervenienta D.M.F., fiecare, cota de ½ din apartamentul nr. a, prin succesiune de la mama lor, M.M.A., decedată la data de 19 iulie 1998.
Prin unirea posesiei cu a autoarei lor, care, la rândul său, a dobândit apartamentul nr. a, prin contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997, s-a împlinit termenul de uzucapiune de 10 ani cerut de legiuitor în baza prevederilor art. 1847 din C. civ. vechi.
Cererea reclamantei V.C., care face obiectul prezentului dosar, a fost introdusă pe rolul instanţei de judecată la data de 25 ianuarie 2007.
Pârâta are un just titlu, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare din 14 ianuarie 1997 care provine de la non dominus, astfel încât este îndeplinită condiţia cerută de legiuitor pentru uzucapiunea scurtă de la 10 la 20 de ani.
Atât autoarea pârâtei, cât şi pârâta s-au comportat faţă de bunul dobândit ca un adevărat proprietar, ceea ce a consolidat titlul lor de proprietate prin împlinirea termenul de uzucapiune de 10 ani.
d. Decizia nr. 33/2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie statuează că adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun nu încălcă art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului în situaţia în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.
Pârâta deţine "un bun" în sensul Convenţiei, astfel încât, dacă ar pierde bunul în materialitatea lui, prin restituirea în natură către reclamantă, ar suferi un prejudiciu din perspectiva exerciţiului concret al atributelor dreptului de proprietate şi al posesiunii bunului.
2. Pârâţii C.A. şi C.M. şi pârâta N.C., deşi prin cereri de recurs distincte, formulează motive de recurs cu conţinut identic.
Criticile formulate sunt întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. şi vizează următoarele aspecte:
Capătul de cerere privitor la restituirea imobilului trebuie respins de plano deoarece se sprijină pe eventuala constatare a nulităţii titlului pârâţilor.
Prin aplicarea principiilor de drept privitoare la prevalenţa legilor speciale asupra dreptului comun se ajunge la concluzia că încheierea actului de vânzare-cumpărare a fost făcută cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 şi are ca efect menţinerea valabilităţii sale.
Într-o asemenea situaţie, modalitatea de comparare a celor două titluri şi rezultatul la care a ajuns tribunalul sunt cele corecte.
Astfel, pârâţii au încheiat contractul de vânzare-cumpărare pentru un imobil care nu se afla în litigiu şi nu făcea obiectul unei proceduri administrative de retrocedare, iar contractul s-a conformat cerinţelor Legii nr. 112/1995.
De altfel, o minimă securitate a circuitului civil presupune necesitatea păstrării actului juridic încheiat în litera şi spiritul legii.
În aceeaşi perspectivă - a incidenţei legilor speciale - înstrăinarea valabilă juridic a imobilului are drept consecinţă imposibilitatea retrocedării sale în natură, cei care se pretind persoane îndreptăţite având numai posibilitatea de a obţine măsuri reparatorii. Dispoziţiile Legilor nr. 112/1995, nr. 10/2001 şi nr. 247/2005 sunt fără echivoc în acest sens.
Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile luate prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată de Înalta Curte într-un recurs în interesul legii, reiese cu evidenţă că, în speţă, acţiunea în revendicare este inadmisibilă, ea aducând atingere dreptului de proprietate al pârâţilor, dobândit în condiţii de perfectă legalitate.
Instanţa supremă a statuat clar că, în materia retrocedărilor imobiliare, primează modalitatea pusă la dispoziţia solicitanţilor de legislaţia specială.
Soluţia de admitere a acţiunii are ca efect direct privarea pârâţilor de un drept dobândit în condiţiile prevăzute de lege şi, în acelaşi timp, distrugerea oricărei urme de securitate a circuitului juridic civil. Menţinerea acestei soluţii ar echivala cu lipsirea de orice efect a unor titluri de proprietate pe deplin valabile, cu rezultatul negării de facto a dreptului de proprietate dobândit în condiţii de deplină legalitate.
Există serioase dubii cu privire la cine şi în ce condiţii a promovat acţiunea, ca şi cu privire la natura şi valabilitatea titlului pe care se întemeiază actualii intimaţi. Faptul că s-a adus la cunoştinţa instanţei de fond decesul pretinsei reclamante abia atunci când tribunalul a admis proba cu interogatoriul acesteia, întăreşte aceste dubii, iar cu privire la titlu, înscrisurile depuse de părţile adverse menţin starea de neclaritate juridică pe care s-au sprijinit şi se sprijină intimaţii.
Pârâţii C.A. şi C.M. arată, în plus, faptul că apartamentul proprietatea lor are o situaţie de fapt şi juridică total diferită de a celorlalte din clădire. El a fost construit (adăugat la nivelul mansardei clădirii) după trecerea întregului imobil în proprietatea statului, aşa încât partea adversă nu poate ridica nici un fel de pretenţii cu privire la acesta.
3. Pârâta V.A. formulează următoarele critici, pe care le întemeiază în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti nu este opozabilă pârâtei, nu face referire la apartamentul nr. d pe care aceasta îl deţine în proprietate. La data pronunţării hotărârii, Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu mai era proprietar al acestui apartament, deoarece dreptul de proprietate îi aparţinea pârâtei prin cumpărare, conform Legii nr. 112/1995.
Titlul de proprietate al pârâtei s-a consolidat şi este ocrotit prin întreaga legislaţie în materie, inclusiv prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Pârâta a dobândit imobilul prin contract de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cu respectarea întocmai a prevederilor acestei legi.
Reclamanta nu a notificat niciodată intenţia sa de a revendica în natură acest apartament, iar din înscrisurile pe care chiar reclamanta le-a depus, rezultă că aceasta a solicitat despăgubiri, restituirea în natură fiind cerută doar pentru apartamentul nr. e din imobil.
Argumentarea instanţei de apel în sensul că încălcarea dreptului de proprietate al reclamantei nu poate fi remediat efectiv şi eficient având în vedere procedura greoaie şi de durată pe care aceasta ar trebui să o parcurgă în temeiul Legii nr. 165/2013, timp în care se prelungeşte privarea apelantei de bunul său, este neîntemeiată întrucât reclamanta are posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru acest apartament.
Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, condiţionează admiterea acţiunii în revendicare de neatingerea unui alt drept de proprietate ori securităţii raporturilor juridice civile.
În speţă, prin admiterea acţiunii în revendicare, se aduce atingere dreptului de proprietate legal dobândit de pârâtă şi, totodată, securităţii raporturilor juridice civile, întrucât se ajunge la lipsirea de eficienţă a unor acte întocmite în condiţii legale şi intrate în circuitul civil.
În cadrul acţiunii în revendicare a unui imobil, pentru care atât reclamantul cât şi pârâtul invocă titluri, trebuie să se facă o comparare a acestor titluri, dându-se efecte celui mai bine caracterizat şi ţinându-se seama de toate criteriile care conferă prioritate unuia sau altuia dintre titluri.
Or, pârâta a cumpărat imobilul cu respectarea Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă, putându-se vorbi de acordarea, pe această cale, a unui criteriu de preferinţă în favoarea sa, ca dobânditor de bună-credinţă.
Mai mult, pe lângă faptul că deţine în proprietate un bun actual, pârâta are şi posesia bunului, astfel încât titlul său de proprietate s-a consolidat şi este preferabil celui opus de reclamantă.
Fiind înscris dreptul real de proprietate în favoarea sa în cartea funciară, pârâta se bucură de protecţia dreptului asupra bunului, este titular de rol fiscal şi plăteşte toate impozitele şi taxele datorate pentru acest imobil. Drept urmare, instanţa nu poate decât să acorde prioritate titlului său de proprietate.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reţine următoarele:
O parte din criticile formulate sunt comune celor patru cereri de recurs şi, de aceea, Înalta Curte le va grupa pentru a le răspunde prin argumente comune.
Astfel, toţi recurenţii critică modul în care, în interpretarea prevederilor art. 480 C. civ., instanţa de apel a aplicat criteriile de comparare a titlurilor de proprietate ce se opun, dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în legătură cu acestea, precum şi Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
În analizarea acestor critici, Înalta Curte are în vedere premisele necontestate în cauză şi anume:
Prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998, rămasă definitivă şi irevocabilă, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, a admis acţiunea formulată de reclamanta V.E. împotriva Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a obligat pârâtul să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, C.V. Anterior acestui litigiu, prin contractele de vânzare-cumpărare nr. a/1997, nr. b/1998, nr. c/1997 şi nr. d/1997, încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, pârâţii R.R.M., C.A. şi C.M., N.C. şi V.A.S. au dobândit apartamentul nr. f, apartamentul nr. b, mansardă, apartamentul nr. 10 şi apartamentul nr. 38 din imobilul menţionat.
Aceste contracte de vânzare-cumpărare nu au fost anulate pe cale judecătorească, reclamanta neînţelegând să uzeze de dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001.
În acest fel, astfel cum s-a reţinut în cauză, ambele părţi au titluri de proprietate cu privire la apartamentele ce fac obiectul contractelor de vânzare-cumpărare menţionate, şi care sunt situate în imobilul restituit reclamantei prin hotărâre judecătorească definitivă.
Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este legală în ceea ce priveşte soluţia pronunţată în urma comparării titlurilor de proprietate ce se opun.
Titlul reclamantei este preferabil, întrucât dreptul său de proprietate a fost consolidat prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă, prin care instanţa a admis acţiunea în revendicare, obligând Consiliul Local al Municipiului Bucureşti să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul ce cuprinde apartamentele în litigiu.
Pârâţii, în schimb, au dobândit bunul prin cumpărare de la un proprietar care deţinea imobilul în mod abuziv, fără titlu valabil.
Titlul de proprietate al reclamantei este preferabil şi din perspectiva jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Astfel, prin Hotărârea pilot pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României, Curtea Europeană a reţinut că existenţa unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă şi executorie, instanţele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar şi dacă în dispozitivul hotărârii s-a dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140 şi 143).
Or, reclamanta beneficiază de o astfel de hotărâre definitivă şi executorie - Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti - prin care i s-a recunoscut calitatea de proprietar al bunului în litigiu şi care cuprinde dispoziţia expresă de restituire a imobilului.
Prin urmare, ea este titulara unui bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi al jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, iar, în aceste condiţii, privarea ei de proprietate nu se poate realiza decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege. Considerarea titlului recurenţilor ca fiind preferabil celui opus de reclamantă, ar însemna încălcarea nejustificată şi disproporţionată a dreptului de proprietate al reclamantei, în condiţiile în care aceasta se bucură de protecţia oferită de art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
Este adevărat că şi recurenţii pretind că beneficiază de protecţia aceleiaşi norme europene, cât timp contractele lor de vânzare-cumpărare nu a fost anulate. În cazul lor, însă, Înalta Curte apreciază că lipsirea de proprietate este justificată prin faptul că, în raport cu dreptul de proprietate al reclamantei, dreptul de proprietate al pârâţilor nu este suficient de consolidat potrivit dreptului intern, iar lipsirea de proprietate se realizează pentru a proteja un drept de proprietate care, pentru considerentele anterior expuse, este consolidat şi preferabil.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurenţilor în sensul că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie deoarece reclamanta ar putea beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia în interesul legii menţionată, Înalta Curte a stabilit prioritatea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între normele europene şi cele cuprinse în legea specială internă.
S-a reţinut în considerentele deciziei în interesul legii că trebuie stabilit, printr-o analiză în concret a fiecărei cauze, dacă calea oferită de legea specială este sau nu una efectivă pentru valorificarea dreptului pretins de reclamant şi că nu se poate aprecia că existenţa Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situaţiile, posibilitatea de a se recurge la acţiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o atare acţiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să i se asigure accesul la justiţie.
Or, în cauză, se regăseşte ipoteza finală avută în vedere în decizia în interesul legii - anume aceea în care reclamantul se prevalează de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului - şi de aceea, în mod corect instanţa de apel a analizat pretenţiile reclamantei inclusiv din perspectiva normei europene şi a apreciat, în mod corect, că titlul său de proprietate este preferabil celui opus de recurenţi.
Nu s-ar putea opune concluziilor instanţei de apel niciuna dintre susţinerile formulate prin motivele de recurs.
Astfel, nu pot fi primite criticile formulate de recurentele R.R.M. şi V.A.S. vizând împrejurarea că la data pronunţării Sentinţei civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, apartamentele pe care le deţin erau deja înstrăinate, astfel încât Consiliul General al Municipiului Bucureşti nu mai era proprietar al acestora, iar respectiva hotărâre nu le este opozabilă.
Dacă Consiliul General al Municipiului Bucureşti trebuia sau nu să fie parte în acel litigiu este un aspect care excede prezentei cauze şi care putea fi valorificat numai în cadrul apărărilor formulate sau în căile de atac exercitate în litigiul finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti.
Este adevărat că pârâţii nu au fost părţi în litigiul finalizat prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti. Principiul relativităţii efectelor hotărârii judecătoreşti şi al lucrului judecat, care protejează părţile în sensul că acea hotărâre judecătorească nu poate crea drepturi sau obligaţii în favoarea sau împotriva celor care nu au fost părţi în proces, nu atrage însă consecinţa inopozabilităţii hotărârii judecătoreşti faţă de terţi.
Astfel, deşi terţi faţă de hotărârea judecătorească menţionată, recurenţii nu pot nega situaţia juridică pe care această hotărâre judecătorească a creat-o şi vor trebui să recunoască existenţa sa ca pe un fapt juridic în virtutea obligaţiei ce incumbă tuturor de a recunoaşte realitatea juridică pe care orice hotărâre judecătorească o cuprinde.
În compararea titlurilor de proprietate în litigiu nu pot fi reţinute drept criterii pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat aspectele indicate de recurenţi legate de împrejurarea că prin Hotărârea nr. 2108/1998, Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 a respins cererea de restituire în natură a imobilului în cauză, formulată de V.E., iar reclamanta nu a atacat cu contestaţie această hotărâre, de faptul că la momentul încheierii contractelor de vânzare-cumpărare au fost respectate dispoziţiile din Legea nr. 112/1995 ori de buna-credinţă a cumpărătorilor rezultată din lipsa oricărei notificări din partea reclamantei.
Toate aceste aspecte ar fi avut eventual relevanţă într-un litigiu având ca obiect nulitatea actelor juridice prin care recurenţii au dobândit apartamentele pe care le ocupă. Or, instanţa nu a fost învestită cu o astfel de cerere, şi de aceea, toate aspectele care vizează legalitatea contractelor de vânzare-cumpărare, condiţiile de valabilitate ale acestora şi eventuale cauze de înlăturare a efectelor nulităţii, nu pot fi cenzurate în prezenta cauză.
Tot astfel, împrejurarea că, având înscris dreptul de proprietate, recurenţii sunt cei care plătesc taxele şi impozitele aferente apartamentelor pe care le ocupă nu poate constitui un criteriu de preferabilitate a titlurilor lor, ci reprezintă respectarea unor obligaţii care le incumbă în calitate de proprietari.
Recurenţii susţin, totodată că, soluţia pronunţată încalcă principiul securităţii raporturilor juridice şi pentru respectarea acestuia, titlul de proprietate al pârâţilor ar trebui să prevaleze celui invocat de reclamantă.
Fără a nega importanţa principiului analizat, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi opus în cauza de faţă cu consecinţa nesocotirii dreptului recunoscut în favoarea reclamantei în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Potrivit jurisprudenţei instanţei europene, principiul securităţii raporturilor juridice impune ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi rediscutată. Or, în cauză, nu a existat o hotărâre judecătorească definitivă prin care dreptul de proprietate al pârâţilor să fie recunoscut.
Pe de altă parte, chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului, având în vedere situaţii în care s-au aflat în conflict dreptul de proprietate al chiriaşului-cumpărător al bunului în temeiul Legii nr. 112/1995 şi cel al fostului proprietar, a decis că vânzarea de către stat unor terţi de bună-credinţă a bunului altuia, chiar dacă anterioară confirmării definitive în instanţă a dreptului de proprietate al reclamantului, combinată cu lipsa totală a oricărei despăgubiri, reprezintă o privare de proprietate contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Cauza Străin contra României).
Recurenţii susţin nelegalitatea deciziei recurate şi prin raportare la faptul că, în opinia lor, reclamanta are posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru acest apartament.
Nici această susţinere nu este fondată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, analizând existenţa unui remediu efectiv în legislaţia internă pentru încălcarea dreptului de proprietate al foştilor proprietari, a constatat că, deşi legea internă oferă accesul la o procedură administrativă ce poate fi urmată de una contencioasă, acesta este unul teoretic şi iluzoriu, nefiind în măsură să conducă, într-un interval rezonabil, la restituirea în natură sau la plata unei despăgubiri în favoarea persoanelor pentru care restituirea în natură nu mai este posibilă.
Pe de altă parte, recurenţii au la dispoziţie calea dreptului comun pentru recuperarea preţului apartamentelor cumpărate, în temeiul Legii nr. 1/2009.
Recurenta R.R.M. critică decizia instanţei de apel şi pentru greşita interpretare a prevederilor art. 1847 C. civ., susţinând că, în temeiul acestor prevederi legale, a devenit proprietara apartamentului pe care-l ocupă prin uzucapiunea de 10 ani.
Critica nu poate fi primită.
Aşa cum rezultă din cuprinsul art. 1895 C. civ., una din condiţiile cerute pentru dobândirea proprietăţii prin prescripţia de 10 până la 20 de ani este aceea ca posesia exercitată să fie una de bună-credinţă.
Potrivit dispoziţiilor art. 1898 C. civ., buna-credinţă este credinţa achizitorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a-i putea transmite proprietatea.
Prin Sentinţa civilă nr. 10160 din 19 iunie 1998 a Judecătoriei sector 1 Bucureşti, a fost admisă acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.C. în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti.
Această hotărâre judecătorească, pe de o parte, a întrerupt cursul prescripţiei în condiţiile art. 16 alin. 1 pct. b) din Decretul nr. 167/1958, iar pe de altă parte a făcut ca posesia exercitată după pronunţarea ei să nu mai poată fi considerată una utilă deoarece recurenta putea, cu minime diligenţe, să ştie că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, reclamantei i se recunoscuse dreptul de proprietate asupra imobilului pe care-l ocupa.
Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei R.R.M. cu privire la joncţiunea posesiei sale cu cea a autoarei ei. Calitatea de chiriaş pe care mama recurentei a avut-o cu privire la apartamentul în litigiu a conferit posesiei pe care aceasta a exercitat-o caracteristicile unei detenţii precare. Or, detenţia precară nu poate fi unită niciodată cu posesia pentru a duce la dobândirea dreptului de proprietate.
Înalta Curte nu va analiza susţinerile recurenţilor C.A. şi C.M. prin care aceştia pretind că apartamentul pe care-l ocupă a fost construit după trecerea întregului imobil în proprietatea statului şi, din acest motiv, reclamanta nu ar putea ridica niciun fel de pretenţii cu privire la acesta.
Aceste susţineri vizează modul în care instanţa de apel a reţinut situaţia de fapt prin interpretarea probelor administrate în cauză. Or, faţă de împrejurarea că dispoziţiile art. 304 pct. 11 C. proc. civ. care permiteau instanţei de recurs să cenzureze modul în care instanţa de apel a interpretat probatoriul administrat în cauză au fost în mod expres abrogate prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, Înalta Curte nu mai este legal sesizată cu analiza criticilor care au un astfel de conţinut.
Celelalte critici formulate prin motivele de recurs constituie simple afirmaţii, fără precizări de natură juridică a eventualelor greşeli pe care le conţine hotărârea recurată şi fără o minimă argumentare în drept a unor criticii de nelegalitate.
Or, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Cât timp această condiţie nu este îndeplinită, criticile formulate cu nerespectarea acesteia nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analiza lor.
Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursurile declarate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii R.R.M., C.A., C.M., N.C. şi V.A.S. împotriva Deciziei civile nr. 22A din 21 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2040/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2042/2014. Civil → |
|---|
