ICCJ. Decizia nr. 2038/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2038/2014
Dosar nr. 25887/3/2010
Şedinţa publică din 25 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 6 Bucureşti sub nr. 8252/303/2009 - a cărei competenţă de soluţionare a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, prin Sentinţa nr. 3576 din 3 mai 2010 - reclamanta G.L. a chemat în judecată pe pârâta SC A.C. SRL, solicitând să fie obligată aceasta să-i lase în deplină proprietate şi posesie suprafaţa de 359 mp teren situat în Ş.G., sector 6.
În motivare, s-a arătat că prin Decizia civilă nr. 400 din 20 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, s-a dispus obligarea Primăriei Municipiului Bucureşti, să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, suprafaţa de 359 mp, identificată conform expertizei efectuate (din care a rezultat că acest teren este ocupat de către SC A.C. SRL). S-a mai arătat că s-a încercat, fără rezultat, soluţionarea amiabilă a cauzei cu acest pârât, care a fost notificat de reclamată.
Prin cerere completatoare, reclamanta a arătat că înţelege să cheme în judecată şi pe pârâta SC E. SA (actualmente, SC E.D.M. SA), pentru a fi obligată să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul în suprafaţă de 119 mp situat în Bucureşti, Ş.G., teren pe care pârâta îl ocupă fără titlu.
Reclamanta a formulat şi cerere de chemare în garanţie împotriva pârâtei Primăria Municipiului Bucureşti, pentru ca aceasta să ia măsurile ce se impun pentru îndeplinirea obligaţiei ce-i revine, de a pune la dispoziţie terenurile de 395 mp, ocupat de SC A.C. SRL şi respectiv 119 mp, ocupat de SC E. SA, situate în Bucureşti, Ş.G. S-a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti la daune-interese generate de lipsa de folosinţă a terenului, de câte 100 euro pe zi.
Faţă de cererea formulată de reclamantă, instanţa a dispus introducerea în cauză, în calitate de chemat în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti (şi a dispus "scoaterea din cauză" a Primăriei Municipiului Bucureşti).
Pârâta SC A.C. SRL a formulat cerere de arătare a titularului dreptului, indicând pe numiţii A.M. şi A.C.M., ca proprietari.
Reclamanta şi-a precizat, la data de 20 ianuarie 2012, la solicitarea instanţei, temeiul de drept al acţiunii indicând dispoziţiile art. 480 C. civ. şi art. 44 din Constituţie.
Prin Sentinţa nr. 1546 din 21 septembrie 2012, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA şi a chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiate. A admis acţiunea, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii SC A.C. SRL, SC E.D.M. SA, titularii dreptului de proprietate A.M. şi A.C.M. şi cu chematul în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti. În consecinţă, a obligat pe pârâta SC E.D.M. SA şi pe titularii dreptului de proprietate A.M. şi A.C.M. să lase reclamantei, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile în suprafaţă de 119 mp, respectiv 359 mp, situate în Bucureşti, str. G., sector 6, astfel cum au fost identificate prin raportul de expertiză efectuat de expertul C.A. şi a respins cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut caracterul neîntemeiat al excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei SC E.D.M. SA şi a chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti, în condiţiile în care, prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, urmare a admiterii apelului formulat de reclamantul G.T., a fost admisă acţiunea acestuia şi obligat pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile în suprafaţă de 359 mp şi 119 mp, identificate conform expertizei topografice C.A. Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul declarat de reclamantul G.T. şi continuat de G.L. împotriva deciziei menţionate, care a fost modificată în parte, în sensul obligării pârâtului să plătească reclamantului suma de 14.396,65 RON, reactualizată la data plăţii, despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului de 200 mp nerestituit în natură şi a construcţiilor demolate, fiind menţinute celelalte dispoziţii.
Tribunalul a reţinut, din conţinutul acestor hotărâri, că autorii reclamantului au deţinut în proprietate o suprafaţă de teren de 714 mp şi o casă din cărămidă în Bucureşti, str. G. iar din cei 714 mp, 200 mp sunt ocupaţi de domeniul public, 395 mp de o firmă privată şi 119 mp de SC E. SA.
Totodată, din raportul de expertiză efectuat de către expertul C.A., a rezultat că 119 mp sunt ocupaţi de SC E. SA şi 395 mp de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind libere de construcţii. Ulterior, prin Decizia din 7 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, s-a dispus restituirea în natură, către G.T., a terenului în suprafaţă de 119 mp, având în vedere notificarea transmisă în baza Legii nr. 10/2001.
S-a reţinut astfel, că, deşi reclamanta a obţinut un titlu prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele de 359 mp şi 119 mp, această hotărâre nu a putut fi adusă la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti deoarece terenurile sunt ocupate de alte părţi, cărora hotărârea nu le este opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acţiune în revendicare împotriva acestora.
Întrucât SC E.D.M. SA ocupă terenul în suprafaţă de 119 mp, aşa cum reiese atât din raportul de expertiză cât şi din recunoaşterea sa prin decizia de restituire, fiind posesor neproprietar, tribunalul a reţinut că aceasta are calitate procesuală pasivă în cadrul acţiunii în revendicare.
În ceea ce priveşte calitatea procesuală pasivă a Consiliului General al Municipiului Bucureşti în privinţa cererii de chemare în garanţie, instanţa a reţinut că acesta are legitimare procesuală, câtă vreme a fost obligat prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă să-i lase în deplină proprietate şi posesie aceste terenuri, iar chemarea în garanţie are ca scop respectarea dreptului de proprietate al reclamantei în cazul în care acţiunea principală ar fi respinsă.
Referitor la apărarea de fond privind inadmisibilitatea acţiunii în revendicare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa a reţinut că, potrivit contractului de vânzare nr. x/1943 autentificat, autorii reclamantei, F.G. şi G.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. G., în suprafaţă de 714 mp şi o construcţie. Acest imobil a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fiind cuprins în anexa Decretului Consiliului de Stat nr. 343/1986, ca fond fix aprobat pentru casare şi demolare, fără plata de despăgubiri.
Reclamanta a dovedit calitatea procesuală activă asupra acestui imobil, atât prin hotărârile judecătoreşti pronunţate anterior, unde a fost introdusă în cauză ca moştenitoare a numitului G.T., cât şi conform certificatului de moştenitor din 3 octombrie 2002, din care rezultă că este unica succesoare a acestui defunct.
În ce priveşte invocarea Deciziei nr. 33/2008, s-a reţinut că aceasta a tranşat problema admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, dar nu în modul pe care îl susţine pârâta, întrucât, din motivarea deciziei menţionate, rezultă că instanţa supremă a considerat inadmisibile acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun doar în situaţia în care nu a fost formulată o notificare în temeiul Legii nr. 10/2001.
Or, în speţă, o astfel de notificare a fost formulată de autorul reclamantei şi, totodată, acţiunea în revendicare anterioară, promovată în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost introdusă anterior apariţiei Legii nr. 10/2001.
Cu privire la fondul pricinii, s-a reţinut că, prin contractul de vânzare nr. x/1943 autentificat la Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorii reclamantei, F.G. şi G.G., au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. G., în suprafaţă de 714 mp şi o construcţie.
Titlul de proprietate al reclamantei a fost reconfirmat prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
De asemenea, din raportul de expertiză a rezultat că 119 mp sunt ocupaţi de SC E. SA şi 395 mp de către SC A.C. SRL, ambele terenuri fiind libere de construcţii. Prin Decizia din 7 septembrie 2001 emisă de SC E. SA, s-a dispus restituirea în natură, către G.T., a terenului în suprafaţă de 119 mp, având în vedere notificarea în baza Legii nr. 10/2001.
Astfel, deşi reclamanta a obţinut un titlu prin care s-a dispus obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafeţele de 359 mp şi 119 mp, această hotărâre nu a putut fi adusă la îndeplinire împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, deoarece terenurile sunt ocupate de alte părţi, cărora hotărârea nu le este opozabilă iar reclamanta a fost nevoită să introducă o nouă acţiune în revendicare împotriva acestora.
Având în vedere că SC E.D.M. SA ocupă terenul în suprafaţă de 119 mp, fiind posesor neproprietar, tribunalul a reţinut că cererea de revendicare în contradictoriu cu acest pârât, pentru suprafaţa de 119 mp, este întemeiată.
În ceea ce îi priveşte pe titularii dreptului de proprietate ai suprafeţei de 359 mp, A.M. şi A.C.M., instanţa a constatat că aceştia au devenit proprietari ai imobilului situat în bd. V.M. (fosta G.) în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1998, de la numita S.D., care, la rândul său, l-a dobândit în baza Sentinţei nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă şi a Dispoziţiei din 6 ianuarie 1997 a Primarului Municipiului Bucureşti, precum şi a procesului-verbal de punere în posesie din 28 februarie 1997. După încheierea acestui contract, suprafaţa de 277,82 mp din cei 1.549,77 mp a fost expropriată pentru realizarea pasajului B., fiind înstrăinată, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 30 martie 2007, către Municipiul Bucureşti.
În acest caz, întrucât şi pârâţii evocă un titlu de proprietate, tribunalul a apreciat că este important de stabilit în ce măsură imobilele deţinute de părţi se suprapun şi că ar fi fost utilă efectuarea unei expertize în cauză pentru determinarea acestui aspect, însă părţile nu au fost de acord cu o astfel de soluţie.
Pe baza materialului probator existent la dosarul cauzei, instanţa a reţinut, conform raportului de expertiză extrajudiciar efectuat de către expertul în specialitatea topografie C.A., că este vorba despre terenuri distincte, autorii reclamantei deţinând imobilul din str. G., iar S.D. dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului de la G.
Prin urmare, reţinând că asupra acestui teren, ce a aparţinut autorilor reclamantei, pârâţii nu deţin un titlu de proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt, instanţa a admis cererea în revendicarea şi în contradictoriu cu aceşti pârâţi.
Tribunalul a apreciat că prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană şi jurisprudenţa instanţei europene pot fi reţinute în speţă pentru a determina temeinicia acţiunii în revendicare, întrucât reclamanta a justificat existenţa unui bun actual cu privire la imobilul revendicat. Chiar dacă solicitarea de a se restitui un bun preluat anterior de stat (în anul 1986, dată la care Statul Român nu era semnatar al Convenţiei), nu intra sub protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, iar Convenţia nu garantează dreptul de a dobândi sau redobândi un anumit bun, instanţa a reţinut că reclamanta are o hotărâre judecătorească prin care se recunoaşte dreptul de proprietate al acesteia şi caracterul abuziv al preluării de către stat, astfel că beneficiază de o speranţă legitimă şi implicit de un bun în sensul Convenţiei.
De asemenea, chiar dacă hotărârea nu este opozabilă pârâţilor, s-a reţinut, cu autoritate de lucru judecat în sens pozitiv, faptul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, iar consecinţa directă constă în aceea că reclamanta poate fi considerată că deţine un bun iar o astfel de preluare constituie o privare de bun şi o ingerinţă în dreptul de proprietate al acesteia.
Cererea de chemare în garanţie a Consiliului General al Municipiului Bucureşti a fost apreciată ca neîntemeiată, deoarece, şi în cazul în care acţiunea în revendicare ar fi fost respinsă, reclamanta nu ar putea să se mai îndrepte împotriva Consiliului General al Municipiului Bucureşti, întrucât deţine deja un titlu în contradictoriu cu acest pârât.
A mai constatat tribunalul, că prin cererea înregistrată la data de 8 octombrie 2012, reclamanta a solicitat îndreptarea erorii materiale strecurate în minuta pronunţată, în sensul că s-a indicat greşit suprafaţa de teren ca fiind de 395 mp şi nu 359 mp, cerere respinsă prin încheierea din camera de consiliu din data de 2 noiembrie 2012.
În justificarea soluţiei, tribunalul a reţinut că nu sunt întrunite cerinţele prevăzute art. 281 C. proc. civ., în condiţiile în care, prin cererea de chemare în judecată iniţială, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei SC A.C. SRL să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 359 mp teren situat în Şos. G., sector 6 şi nu suprafaţa de 395 mp. Ulterior, la data de 18 octombrie 2010, a fost depusă aceeaşi acţiune, însă semnată de către parte, având în vedere că cea introductivă fusese introdusă prin mandatar, indicându-se aceeaşi suprafaţă de 359 mp.
De asemenea, şi prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost obligat pârâtul să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie terenurile în suprafaţă de 359 mp şi 119 mp, conform expertizei topografice C.A.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi prin raportul de expertiză efectuat în cauză, expertul C.A. a arătat că este vorba despre o suprafaţă de 395 mp, reclamanta nu a solicitat prin cererile precizatoare altă suprafaţă decât cea de 359 mp, nemodificând obiectul iniţial.
Împotriva sentinţei au formulat apel reclamanta G.L. şi pârâţii A.M. şi A.C.M., pârâta SC E.D.M. SA, criticând-o pentru netemeinicie şi nelegalitate.
În motivarea apelului, reclamanta a arătat că, deşi potrivit probelor administrate, tribunalul a reţinut că nici A.C. SRL şi nici soţii A. nu aveau vreun titlu de proprietate asupra terenului situat în Şos. G., cu toate acestea, prin dispozitivul sentinţei au fost obligaţi numai soţii A. să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie terenul. Dispozitivul sentinţei nu indică obligaţia SC A.C. SRL, care ocupă efectiv imobilul, de a-l lăsa reclamantei în deplină proprietate şi posesie.
În ceea ce priveşte folosirea sintagmei de "titulari ai dreptului de proprietate" în persoana pârâţilor A., instanţa a creat o confuzie, deoarece titular al dreptului de proprietate asupra terenului de 395 mp, este G.L. şi nu soţii A.
De asemenea, reclamanta a formulat apel şi împotriva încheierii de respingere a cererii de îndreptare a erorii materiale, susţinând că în mod greşit instanţa n-a avut în vedere că suprafaţa de 359 mp este în contradicţie cu situaţia reală evidenţiată de reclamantă în mai multe ocazii ulterioare introducerii cererii de chemare în judecată.
Pârâţii A.M. şi A.C.M. au susţinut că sentinţa este nelegală, întrucât a încălcat principiul disponibilităţii faţă de împrejurarea că temeiul juridic al cererii introductive este reprezentat de revendicarea de drept comun, în timp ce excepţiile invocate de părţi, cât şi fondul cauzei au fost analizate prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, respectiv a Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care nu-şi găseau aplicarea în cauză.
De asemenea, excepţia netimbrării acţiunii a fost respinsă în mod greşit, cu referire la art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, prevederi derogatorii şi aplicabile exclusiv cererilor întemeiate pe legile speciale de retrocedare sau pe cele generate de aplicarea lor, având în vedere că reclamanta nu a invocat vreo lege din cele vizate şi, mai mult, obligaţia de restituire stabilită în hotărârile invocate drept titlu de aceasta este fundamentată pe Legea nr. 33/1994.
În ce priveşte fondul cauzei, s-a susţinut că soluţia este greşită, întrucât instanţa se raportează la admisibilitatea acţiunii în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi la faptul că imobilul revendicat ar fi fost preluat de stat fără titlu, conform hotărârilor invocate.
Reclamanta nu se judecă cu Statul Român prin reprezentanţii săi în scopul recunoaşterii dreptului de proprietate preluat abuziv, ci se judecă în contradictoriu cu proprietarii unui imobil dobândit în baza unui contract de vânzare-cumpărare perfect valabil şi opozabil erga omnes. În schimb, pârâţilor li se opune un titlu reprezentat de o hotărâre judecătorească care nu le poate fi opozabilă, indiferent de "ingerinţa statului" şi de "speranţa legitimă" de a păstra bunul.
S-a susţinut caracterul neîntemeiat al hotărârii întrucât reţine în mod eronat că ar fi vorba de "terenuri distincte, autorii reclamantei deţinând imobilul din str. G., iar S.D., autoarea pârâţilor, dobândind dreptul de proprietate asupra imobilului de la G.", respectiv că "a fost statuat cu putere de lucru judecat că este vorba despre loturi distincte de teren".
Presupunând că această constatare ar fi fost corectă, instanţa trebuia să respingă cererea ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, întrucât titlul apelanţilor-pârâţi de proprietate, ce le-ar fi legitimat calitatea, nu ar fi avut legătură cu obiectul revendicării, fiind vorba de un imobil diferit de cel revendicat. În schimb, instanţa reţine că "asupra acestui teren ce a aparţinut autorilor reclamantei pârâţii nu deţin un titlu de proprietate valabil, ci exercită doar o posesie de fapt", motiv pentru care admite cererea în revendicare.
S-a arătat şi că hotărârea nu lămureşte cadrul procesual nici sub aspectul calităţii procesuale pasive a SC A.C. SRL, fiind menţinuţi în cauză, în calitate de pârâţi, atât cel indicat iniţial de reclamant, cât şi apelanţii-pârâţi, titularii dreptului de proprietate contestat.
Totodată, reţinând că se revendică un imobil preluat de stat fără titlu, în mod greşit instanţa nu a mai avut interes să analizeze titlul apelanţilor-pârâţi şi, în consecinţă, nici nu a mai arătat, aşa cum era necesar într-o acţiune în revendicare prin comparare de titluri, argumentele înlăturării acestuia ca temei al dovedirii dreptului de proprietate.
Apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA a solicitat, prin apelul declarat, schimbarea sentinţei în tot şi pe cale de consecinţă, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.
S-a arătat, în motivarea apelului, că soluţia este greşită deoarece, potrivit dispoziţiilor art. 41 alin. (4) din Legea nr. 13/2007, este reglementat imperativ regimul juridic al tuturor terenurilor ocupate de capacităţi energetice la intrarea în vigoare a legii, indiferent de proprietar, această prevedere legală confirmând o situaţie de drept existentă şi anterior (conform Decretului nr. 76/1950, O.U.G. nr. 63/1998 şi Legii nr. 318/2003) potrivit căreia "terenurile pe care se situează reţelele electrice de distribuţie existente la intrarea în vigoare a prezentei legi sunt şi rămân în proprietatea publică a statului."
În speţă, terenurile solicitate a fi restituite constituie domeniu public şi au făcut obiectul unei exproprieri, astfel încât nu se poate solicita restituirea lor în natură, întrucât suprafaţa de teren este ocupată de instalaţii de interes public.
În apel, la solicitarea părţilor, curtea a dispus suplimentarea probatoriului, admiţându-se proba cu acte dar şi efectuarea unei expertize în specialitatea topografie, ce a avut drept obiectiv identificarea suprafeţelor de teren deţinute de reclamantă şi de pârâţii persoane fizice în raport de titlurile lor de proprietate, precum şi ale autorilor acestora.
Prin Decizia nr. 280 A din 7 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a admis apelurile formulate de reclamanta G.L., de pârâţii A.M. şi A.C.M.
În consecinţă, a fost schimbată în parte sentinţa în sensul că au fost obligaţi pârâţii A.M., A.C.M. şi SC A.C. SRL să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie suprafaţa de 287,23 mp teren situat în Şos. G., identificat conform raportului de expertiză întocmit de expert I.I.D. ca fiind S.2.
A fost respins ca nefondat apelul reclamantei împotriva încheierii din camera de consiliu din 2 noiembrie 2012.
A fost respins ca nefondat apelul pârâtei SC E.D.M. SA. Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut, pe aspectul situaţiei de fapt, că potrivit actului de vânzare-cumpărare din 22 februarie 1943 autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, autorii reclamantei au deţinut în proprietate un imobil situat în Şos. G., alcătuit din 714 mp teren şi o casă din cărămidă, imobil ce a fost preluat de stat prin expropriere.
Prin Sentinţa civilă nr. 1866 din 22 decembrie 1999 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul G.T. prin care a solicitat obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate şi folosinţă imobilul menţionat, sentinţă schimbată prin Decizia civilă nr. 400A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în sensul admiterii în parte a acţiunii şi obligării pârâtului să lase reclamantului, în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile în suprafaţă de 359 mp şi respectiv 119 mp, identificate conform expertizei efectuate de expert C.A. Prin Decizia civilă nr. 4685 din 8 iunie 2007 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamant, a modificat în parte decizia recurată, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 14.396,65 RON despăgubiri reprezentând contravaloarea terenului în suprafaţă de 200 mp nerestituit în natură şi a construcţiilor demolate.
Prin actul de vânzare-cumpărare din 4 octombrie 1957, autoarea pârâţilor A.M. şi A.M.C., S.D. a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 1.553 mp situat în Şos. G., imobil preluat de stat prin expropriere.
Prin Sentinţa civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a fost admisă acţiunea reclamantei S.D. împotriva pârâtului Consiliul Local al Municipiului Bucureşti. A fost retrocedat reclamantei imobilul situat în Bucureşti, str. G., în suprafaţă de 1.549,74 mp, cu dimensiunile şi vecinătăţile stabilite conform raportului de expertiză întocmit în cauză de expert L.G.
Urmare acestei sentinţe a fost emisă Dispoziţia din 6 ianuarie 1997 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti, prin care imobilul teren situat în Şos. G., cu dimensiunile şi vecinătăţile conforme raportului de expertiză, a fost restituit în proprietate numitei S.D. Pentru a se pronunţa în acest sens, instanţa a reţinut că din raportul de expertiză şi din schiţa terenului rezultă că terenul în litigiu este liber de construcţii şi nu este afectat de studii de sistematizare actualizate.
Ulterior, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1998, apelanţii-pârâţi A.M. şi A.M.C. au devenit proprietarii imobilului compus din teren în suprafaţă de 1.549,74 mp situat în bd. V.M., fost Şos. G., prin cumpărare de la S.D.
Pe acest teren, a fost edificată de către pârâţii A. o construcţie S+P+3E, conform autorizaţiei de construire nr. x/2001, extinsă cu o construcţie S+P+4E, conform autorizaţiei de construire din 23 octombrie 2008, construcţii recepţionate conform proceselor-verbale nr. x/2002 şi respectiv y/2009.
A constatat instanţa de apel caracterul neîntemeiat al criticii referitoare la netimbrarea acţiunii, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, întrucât litigiul este generat de restituirea nu numai către reclamantă, dar şi către autoarea pârâţilor, a unor imobile preluate de stat, iar legea nu distinge între acţiunile formulate doar în contradictoriu cu autorităţile statului şi cele formulate în contradictoriu cu alte persoane care deţin terenul ce a făcut obiectul preluării, prin acte succesive încheiate.
A fost găsită însă întemeiată critica ambilor apelanţi, vizând greşita stabilire a cadrului procesual.
Aceasta întrucât, pe de o parte, reclamanta a formulat acţiunea în contradictoriu cu pârâta SC A.C. SRL, care este evident că ocupă imobilul în litigiu, conform probatoriului administrat, iar pe de altă parte, pârâta a formulat cerere de arătare a titularului dreptului de proprietate, indicându-i pe apelanţii-pârâţi A.M. şi M.C., conform art. 64 C. proc. civ.
În aceste condiţii, tribunalul trebuia, fie să facă aplicarea dispoziţiilor art. 66 C. proc. civ. şi să dispună scoaterea pârâtului iniţial din cauză, fie să facă aplicarea art. 58 C. proc. civ.
Or, tribunalul a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC A.C. SRL ca rămasă fără obiect, dar în dispozitiv a admis acţiunea în revendicare şi în contradictoriu cu acest pârât, deşi o asemenea soluţie este greşită.
Prin urmare, reţinând poziţia constantă a reclamantei de opunere la scoaterea din cauză a SC A.C. SRL, instanţa de apel a constatat că această pârâtă are calitate procesuală pasivă, rămânând chemată în judecată ca pârât în acţiunea în revendicare.
A fost apreciată neîntemeiată critica privind nemotivarea sentinţei şi încălcarea principiului disponibilităţii prin greşita raportare a tribunalului la dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Astfel, s-a reţinut, din verificarea considerentelor sentinţei apelate, că instanţa de fond a răspuns punctual tuturor chestiunilor invocate, făcând trimitere la dispoziţiile legale apreciate ca fiind incidente cauzei şi care au condus la formarea convingerii, în raport de situaţia de fapt stabilită.
Pe de altă parte, s-a constatat că instanţa de fond a făcut trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008, în condiţiile în care s-a invocat şi a avut de soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulate de reclamantă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Cu privire la criticile ambilor apelanţi privind modalitatea de soluţionare a fondului acţiunii în revendicare (reclamanta apreciind că dispozitivul sentinţei este confuz prin reţinerea obligării pârâţilor A., titulari ai dreptului de proprietate, respectiv faptul că în mod greşit nu au fost obligaţi la restituirea suprafeţei de 395 mp, iar pârâţii apreciind că nu este lămurită chestiunea referitoare la faptul că ar fi vorba de terenuri diferite sau nu), curtea a constatat că, în parte aceste critici sunt întemeiate.
Astfel, s-a apreciat că, potrivit raportului de expertiză întocmit în faza apelului, terenul aparţinând reclamantei, respectiv fostul imobil din Şos. G., este ocupat de SC E.D.M. SA în suprafaţă de 112,55 mp şi de soţii A. în suprafaţă de 287,23 mp.
Conform explicaţiilor expertului, însuşite de către instanţa de apel "suprapunerea de teren provine din faptul că terenul ce a fost restituit lui S.D., prin Sentinţa civilă nr. 667/1996 nu respectă amplasamentul iniţial al imobilului deţinut de aceasta înainte de expropriere, fiind mai mare faţă de lăţimea iniţială a fostului imobil, terenul astfel cum a fost retrocedat, cuprinzând şi porţiunea mediană a fostului teren şi chiar o porţiune din următorul imobil demolat". De asemenea, s-a menţionat că identificarea imobilului, cu ocazia întocmirii raportului de expertiză de către expert L.G., nu a fost corectă, acesta identificând nu numai imobilul de la nr. x, ce a făcut obiectul litigiului soluţionat prin Sentinţa civilă nr. 667/1996. De altfel, această situaţie era conturată încă de la momentul pronunţării Sentinţei civile nr. 1866/1999, a Deciziei civile nr. 400/2000 şi a Deciziei nr. 4685/2007, în acţiunea autorului reclamantei unde se reţine că o parte din terenul revendicat de aceasta a fost restituit numitei S.D.
În concluzie, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, în temeiul dispoziţiilor art. 480 C. civ., curtea a reţinut că exclusiv apelanta-reclamantă este cea care deţine un titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. y ce formează obiectul prezentului litigiu, pârâţii deţinând titlu valabil de proprietate pentru imobilul de la nr. x, care a fost greşit identificat, rezultând efectiv o suprapunere a celor două terenuri, astfel că acţiunea în revendicare a fost corect admisă de tribunal.
Însă, cu privire la suprafaţa efectivă de teren pe care apelanta-reclamantă, în calitate de proprietar-neposesor o revendică de la posesorii-neproprietari A.M. şi M.C., instanţa de apel a reţinut concluziile aceluiaşi raport de expertiză, conform căruia pârâţii deţin exclusiv suprafaţa de 287,23 mp din terenul reclamantei.
A fost găsită întemeiată şi critica privind redactarea confuză a dispozitivului sentinţei, sub aspectul obligării "titularilor dreptului de proprietate A.M. şi A.M.C." în raport de aprecierea privind dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului în litigiu exclusiv de către reclamantă, urmând să fie înlăturată această formulare din dispozitiv.
Apelul declarat de apelanta-pârâtă SC E.D.M. SA a fost apreciat neîntemeiat întrucât, contrar susţinerilor apelantei, s-a constatat că expertiza confirmă faptul că terenul deţinut de ea este liber, nefiind afectat de niciun fel de amenajări de utilitate publică.
Apelul formulat de reclamantă împotriva încheierii de îndreptare a erorii materiale a fost de asemenea, considerat neîntemeiat, întrucât prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat suprafaţa de 359 mp de la SC A.C. şi respectiv A.M. şi M.C., iar faptul că, pe parcursul soluţionării cauzei, în concluziile scrise, apelanta-reclamantă a făcut trimitere la suprafaţa de 395 mp nu prezintă nicio relevanţă. Aceasta, întrucât în lipsa modificării exprese a cererii de chemare în judecată, în sensul de a arăta că înţelege să revendice suprafaţa de 395 mp iar nu de 359 mp, cum s-a indicat prin acţiunea introductivă, instanţa era ţinută de principiul disponibilităţii, neputându-se pronunţa în sensul celor solicitate de reclamantă prin cererea de îndreptare a erorii materiale decât plus petita.
Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanta G.L. şi pârâţii A.M., A.M.C.
1. Reclamanta-recurentă a prezentat situaţia de fapt legată de dobândirea imobilului de către autorii acesteia, modalitatea în care acesta a fost preluat de stat, intrând în posesia statului suprafaţa de 395 mp şi în posesia E.M. SA, suprafaţa de 119 mp.
S-a făcut referire, de asemenea, la mijloacele de probă, la reaua-credinţă a pârâţilor şi la faptul că autoarea pârâţilor nu a avut niciun drept de proprietate asupra terenului din Şos. G.
A arătat recurenta că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1201 C. civ. referitoare la principiul autorităţii de lucru judecat, precum şi a prevederilor art. 212 C. proc. civ., în ceea ce priveşte valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului.
Astfel, prin Decizia civilă nr. 400 din 26 iunie 2000, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a reţinut că autorul reclamantei a deţinut în proprietate suprafaţa de 714 mp situată în Bucureşti, Şos. G. şi că 395 mp sunt ocupaţi de o firmă privată iar 119 mp, de SC E. SA.
Din analiza acestei hotărâri rezultă că reclamantei i-au fost restituiţi cei 395 mp, iar aceasta reprezintă o realitate juridică pe care instanţa de apel nu putea să o ignore, câtă vreme s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat structura terenului reclamantei şi deţinătorii actuali ai acestuia.
S-a susţinut că raportul de expertiză întocmit în cauză este complet neclar şi în contradicţie cu raportul de expertiză pe baza căruia se pronunţase anterior hotărârea de restituire a imobilului şi că în aceste condiţii, curtea de apel avea de comparat două rapoarte, dintre care unul fusese deja omologat de o instanţă de judecată.
Procedând în sens contrar şi alegând să lipsească de efecte juridice o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000), instanţa de apel a omologat un raport de expertiză care nega aspecte reţinute în considerentele primei hotărâri.
În drept, criticile au fost încadrate în dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Pârâţii A.M. şi A.M.C. au susţinut nelegalitatea deciziei sub următoarele aspecte:
- Instanţa a făcut în mod greşit referire la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/1994, care nu pot justifica soluţia într-o acţiune în revendicare de drept comun. Deşi autorii părţilor au obţinut recunoaşterea dreptului la restituirea imobilelor prin hotărâri judecătoreşti, aceste hotărâri au fost determinate de dispoziţiile art. 34 din Legea nr. 33/1994 şi nu de cele ale Legii nr. 10/2001.
- Atâta vreme cât ambele părţi deţin titluri de proprietate valabile, necontestate, instanţa trebuia să-l analizeze pe fiecare în parte şi să acorde preferabilitate celui mai bine caracterizat, ţinând cont de criteriile consacrate, respectiv de vechime, buna-credinţă, diligenţa părţii în cadastrare şi intabulare.
Instanţa de apel face referire însă numai în mod formal la aplicabilitatea criteriilor jurisprudenţiale din materia revendicării de drept comun, susţinând că tribunalul a soluţionat în mod corect prin prisma Deciziei nr. 33/2008, a Legii nr. 10/2001 şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, deşi aceste trimiteri erau necesare numai pentru soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare de drept comun promovate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Deşi nu indică în mod expres prevederile avute în vedere de instanţa de fond ca fiind aplicabile cauzei, în realitate, instanţa de apel îşi fundamentează soluţia pe regulile de principiu menţionate anterior în detrimentul regulilor revendicării de drept comun.
Astfel, criterii de preferabilitate ale acţiunii în revendicare, cât şi principii esenţiale ale dreptului civil - principiul securităţii circuitului civil, al bunei-credinţe a terţului subdobânditorilor - toate au fost ignorate în favoarea sancţionării unei erori care nu incumbă recurenţilor-pârâţi şi care a determinat suprapunerea parţială a imobilelor părţilor.
- Instanţa de apel nu a luat în considerare calitatea recurenţilor de terţi faţă de procedura restituirii celor două imobile, respectiv pe aceea de subdobânditori de bună-credinţă.
- Hotărârea nu s-a întemeiat pe aplicarea legii, în condiţiile în care, având de analizat două titluri de proprietate care se suprapun, niciunul dintre ele anulate, avea obligaţia să treacă la compararea acestora, urmând a da preferinţă celui mai bine caracterizat, în funcţie de posesie, de buna-credinţă la dobândire, înscriere în cartea funciară, vechimea titlului fiecărei părţi, opozabilitate. Instanţa a înţeles să sancţioneze doar eroarea care a provocat suprapunerea terenurilor, eroare care nu putea fi însă cunoscută prin nicio diligenţă de către pârâţi, la data dobândirii imobilului.
- Instanţa de apel nu a reţinut nimic referitor la faptul că pârâţii sunt titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat la 18 decembrie 1988, transcris la 21 decembrie 1998 la Judecătoria sector 6, înscris în C.F. nr. x prin Încheierea nr. 9733 din 29 iulie 2002. De asemenea, nu s-a ţinut seama de faptul că titlul pârâţilor nu a fost contestat niciodată de către reclamantă sau autorul acesteia, fiind pe deplin valabil şi nici de faptul că, prin transcrierea în registrele Judecătoriei sector 6 (la 21 decembrie 1998) şi prin înscrierea ulterioară în cartea funciară, titlul de proprietate al pârâţilor a devenit opozabil reclamantei încă înainte de obţinerea hotărârii de recunoaştere a dreptului său.
Prin urmare, titlul de proprietate al recurenţilor-pârâţi este în mod cert preferabil, fiind dovedit prin toate înscrisurile autentice care probează legalitatea transmisiunilor atât înainte de expropriere, cât şi după restituirea prin hotărârea judecătorească obţinută de autoarea acestora.
- Instanţa nu a ţinut cont nici de faptul că, la data introducerii acţiunii, reclamanta nu avea în patrimoniu niciun drept de proprietate, recunoaşterea dreptului la restituire nefiind similară cu un asemenea drept, iar hotărârea judecătorească de care se prevalează aceasta nu le este opozabilă, întrucât pârâţii n-au fost părţi în acel proces. Faptul că reclamanta nu a înţeles, atunci când prin expertiza efectuată în dosarul privind retrocedarea, se contura suprapunerea terenurilor, să lămurească regimul juridic existent la acea dată, înseamnă că şi-a asumat riscul imposibilităţii ca hotărârea să fie pusă în executare.
În felul acesta, instanţa învestită cu soluţionarea unei revendicări, s-a transformat într-o instanţă de executare a hotărârii de recunoaştere a dreptului la restituire al reclamantei.
- Hotărârea instanţelor de fond este una nelegală, pronunţată atât cu ignorarea regulilor speciale aplicabile revendicării, cât şi cu desconsiderarea bunei-credinţe, securităţii circuitului civil şi a echităţii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., art. 314 C. proc. civ.
Analizând recursurile deduse judecăţii, Înalta Curte constată următoarele:
1. Recursul reclamantei are caracter nefondat.
Pretinzând că instanţa s-ar fi pronunţat asupra unei suprafeţe de teren mai mici - de 359 mp, în loc de 395 mp - decât cea care a făcut obiectul judecăţii, reclamanta nu combate considerentele deciziei din apel, care au făcut referire la principiul disponibilităţii şi imposibilitatea pentru instanţă de a depăşi limitele învestirii, ci arată că în cadrul unei judecăţi anterioare s-ar fi statuat că "suprafaţa de teren ocupată de o firmă particulară este de 395 mp", ceea ce ar fi trebuit să determine, sub aspectul întinderii dreptului, soluţia instanţei de apel.
Susţinerea este eronată şi decurge din confuzia în care se află recurenta cu privire la regulile care guvernează desfăşurarea procesului civil şi care presupun ca judecata să aibă loc în limitele fixate de părţi prin pretenţiile formulate şi de asemenea, cu privire la modalitatea de dovedire a pretenţiilor afirmate.
Or, instanţa de apel a reţinut corect că, potrivit cererii de chemare în judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor A. la restituirea suprafeţei de 359 mp şi că, împrejurarea că pe parcursul judecăţii, ar fi făcut referire şi la suprafaţa de 395 mp (prin concluziile scrise sau rezultând ca atare, din acte depuse la dosar) nu echivalează cu o modificare a câtimii obiectului cererii câtă vreme aceasta nu s-a realizat în termeni procedurali, pentru a învesti legal instanţa.
Referirea pe care o face reclamanta, prin motivele de recurs, la Decizia nr. 400/2000 a Curţii de Apel Bucureşti şi la nesocotirea autorităţii de lucru judecat a acesteia - în susţinerea aceleiaşi critici, legate de obiectul învestirii instanţei - denotă aceeaşi confuzie între limitele judecăţii şi probaţiunea în procesul civil.
Astfel, decizia menţionată care, potrivit susţinerii recurentei-reclamante, ar fi tranşat asupra suprafeţei de 395 mp teren, a fost folosită în cadrul procesului ca mijloc de probă, pentru a demonstra dreptul de proprietate pretins. Pe de o parte, fiind vorba de invocarea hotărârii în raport de terţi faţă de procesul anterior, reclamanta s-a prevalat de aceasta, nu cu efectul obligatoriu al autorităţii de lucru judecat - care presupune identitatea părţilor - ci cu valoarea de prezumţie, de mijloc de probă susceptibil de dovadă contrară.
Pe de altă parte, folosirea unui mijloc de probă are aptitudinea de a demonstra sau nu temeinicia pretenţiilor formulate, iar nu de a arăta câtimea, întinderea acestor pretenţii (care fac obiectul cererii de chemare în judecată).
Altfel spus, ceea ce învesteşte instanţa, fixând limitele judecăţii de care trebuie să se ţină seama la momentul pronunţării soluţiei, este cererea de chemare în judecată, iar nu mijloacele de probă.
- Tot eronat şi de o manieră nepermisă procedural, faţă de etapa judecăţii unei căi extraordinare de atac, reclamanta a pretins că ar fi fost nesocotite dispoziţiile art. 212 C. proc. civ. referitoare la valoarea juridică a raportului de expertiză efectuat în calea de atac a apelului (care ar avea concluzii neclare şi în contradicţie cu cele ale raportului de expertiză din dosarul anterior, în care s-a pronunţat hotărârea de restituire).
Prin modalitatea de formulare a criticii, reclamanta deduce judecăţii în recurs aspecte care ţin, în realitate, de evaluarea probatoriului şi care sunt în căderea exclusivă a instanţelor fondului, neputându-se constitui în obiect al cenzurii de legalitate.
Deşi indică nesocotirea dispoziţiilor art. 212 C. proc. civ., recurenta-reclamantă dezvoltă, de fapt, argumente legate de aprecierea probelor de către instanţa de apel, susţinând (cu o vădită încălcare a principiului nemijlocirii în administrarea probatoriului şi a principiului contradictorialităţii, câtă vreme urmărea să opună rezultatul judecăţii altor părţi decât cele din dosarul anterior), că aceasta trebuia să înlăture raportul de expertiză din apel, întrucât contravenea concluziilor expertizei dintr-un alt dosar.
- Reluând teza lipsirii, prin soluţia adoptată, de efecte juridice o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat (Decizia nr. 400 din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti), recurenta pretinde - sub acelaşi aspect, al întinderii suprafeţei de teren - că instanţa a omologat un raport de expertiză ce nega aspecte reţinute în considerentele primei hotărâri.
Astfel cum s-a menţionat deja, reclamanta nu s-a putut prevala în cadrul acestui proces decât de valoarea probatorie a respectivei hotărâri, întrucât obligativitatea efectelor lucrului judecat presupune identitatea părţilor din litigiul anterior, premisă care nu se regăseşte în speţă.
Fiind vorba de mijlocul de probă [adică, de prezumţia lucrului judecat, în termenii art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.] el era, evident, susceptibil de dovadă contrară.
În acelaşi timp, afirmaţia că prin validarea concluziilor raportului de expertiză efectuat în faza apelului ar fi fost contrazise considerentele hotărârii anterioare, vine în contradicţie cu instituţia autorităţii de lucru judecat de care se prevalează partea.
Funcţia autorităţii de lucru judecat este de a evita judecăţi contradictorii, respectiv contraziceri între dispozitivele hotărârilor (în condiţiile triplei identităţi de părţi, obiect, cauză) sau între considerentele acestora (pentru ipoteza identităţii chestiunii litigioase) iar nu de a evita contraziceri între considerentele unei hotărâri şi un mijloc de probă.
Pentru toate aceste argumente, s-a constatat caracterul nefondat al criticilor reclamantei, recursul acesteia urmând să fie respins în consecinţă.
2. Recursul pârâţilor A.M. şi A.M.C. a fost găsit fondat, în sensul şi în limitele următoarelor considerente:
- Criticând soluţia adoptată în cauză, pârâţii au susţinut că în mod greşit, în condiţiile în care instanţele au fost învestite cu o acţiune în revendicare, analiza fondului acesteia nu s-a realizat cu referire la criteriile de preferabilitate care funcţionează atunci când ambele părţi în conflict exhibă titluri de proprietate.
S-a arătat pe acest aspect, pe de o parte, că pârâţii sunt terţi faţă de procedura judiciară prin care reclamantei i-a fost restituit dreptul de proprietate şi, pe de altă parte, că deţin, la rândul lor, un contract de vânzare-cumpărare autentic, încheiat în anul 1998, transcris în registrele instanţei şi înscris la cartea funciară, iar autoarei lor, numita S.D., i-a fost retrocedată suprafaţa de teren (obiect al contractului menţionat) prin Sentinţa civilă nr. 667 din 6 septembrie 1996 a Tribunalului Bucureşti, definitivă şi irevocabilă.
S-a mai arătat că, prin soluţia adoptată, instanţa de revendicare a judecat ca şi cum ar fi fost o instanţă de executare, realizând punerea în posesie a reclamantei, în condiţiile în care aceasta, prin nelămurirea regimului juridic al imobilului în litigiul anterior, vizând retrocedarea, şi-a asumat riscul imposibilităţii executării hotărârii.
Examinând considerentele justificative ale adoptării soluţiei din apel, Înalta Curte constată că acestea se rezumă la analiza concluziilor raportului de expertiză, reţinându-se expres că instanţa "înţelege să-şi însuşească punctul de vedere al expertului, care a explicat cu claritate de unde provine suprapunerea de teren".
S-a mai reţinut, tot potrivit raportului de expertiză, că "terenul ce a fost restituit autoarei pârâţilor, S.D., prin Sentinţa civilă nr. 667/1996, nu a respectat amplasamentul iniţial avut de acesta înainte de expropriere şi că a fost greşită identificarea terenului făcută de expert în litigiul soluţionat prin sentinţa menţionată".
Or, limitându-se, în analiza fondului pretenţiilor, la un singur mijloc de probă care releva starea de fapt a pricinii, instanţa a lăsat neanalizate aspectele de drept ridicate de prezentarea, de către ambele părţi în litigiu, a unor titluri de proprietate asupra terenului, chiar în condiţiile suprapunerii în parte a suprafeţelor.
Astfel, reclamanta s-a prevalat de Decizia nr. 400/A din 26 iunie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, irevocabilă prin Decizia nr. 4685 din 8 iunie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care, admiţându-i-se în parte acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a fost obligat acesta să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie, terenurile de 359 mp şi, respectiv, 119 mp din str. G.
La rândul lor, pârâţii au opus pretenţiilor reclamantei contractul de vânzare-cumpărare autentificat, încheiat în anul 1998 cu S.D., căreia i se retrocedase imobilul expropriat prin Sentinţa civilă nr. 667/1996 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, definitivă şi irevocabilă. Pe baza acestei sentinţe a fost emisă Dispoziţia primarului din 6 ianuarie 1997 (de punere în executare a sentinţei, conform raportului de expertiză realizat în dosar), întocmindu-se, de asemenea, proces-verbal de executare de către executorul judecătoresc la 4 martie 1998. Formalităţile de publicitate imobiliară au fost realizate de către pârâţi prin înscrierea imobilului în registrul de transcripţiuni al Judecătoriei sector 6, la 21 decembrie 1998 şi, ulterior, prin înscrierea în cartea funciară (la 29 iulie 2002).
Aşadar, separat de suprapunerea pe care a constatat-o în privinţa celor două terenuri, instanţa avea de analizat valoarea juridică a titlurilor prezentate de părţi, simpla afirmaţie că, potrivit raportului de expertiză, s-a realizat o măsurătoare greşită în anul 1996, fiind insuficientă faţă de succesiunea actelor şi faptelor juridice intervenită şi de necesitatea rezolvării pricinii nu doar pe elemente de fapt, ci şi din punct de vedere al aspectelor de drept.
Reţinând că instanţa de apel s-a limitat la a-şi însuşi concluziile raportului de expertiză, fără să analizeze situaţia juridică a părţilor, dată de titlurile iniţiale ale autorilor lor, de desfăşurarea unor judecăţi anterioare, cu rezultatul verificărilor jurisdicţionale şi modalitatea în care acesta se repercutează faţă de părţile din proces, respectiv faţă de terţi, inclusiv felul în care s-a dat eficienţă respectivelor hotărâri, Înalta Curte va constata că împrejurările pricinii nu au fost lămurite în aşa fel încât să facă posibil controlul de legalitate în recurs.
În consecinţă, potrivit art. 314 C. proc. civ., recursul va fi admis şi cauza trimisă spre rejudecare - în sensul celor menţionate anterior - aceleiaşi instanţe de apel.
- Celelalte aspecte învederate de către recurenţi, vizând soluţionarea greşită a cauzei cu trimitere la dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi ale Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 au caracter nefondat întrucât, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, referirile la dispoziţiile menţionate au privit doar soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, iar nu fondul acţiunii în revendicare.
- De asemenea, celelalte argumente aduse în susţinerea criticilor de nelegalitate - vizând preferabilitatea titlului pârâţilor, modalitatea în care funcţionează criteriile de preferinţă în cadrul acţiunii în revendicare promovate - vizează aspecte de fond ce nu pot fi supuse cenzurii faţă de motivul de casare reţinut şi care vor fi avute în vedere spre analiză la momentul rejudecării.
Potrivit celor expuse anterior, casarea se va dispune, urmare a admiterii recursului declarat de pârâţi, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta G.L. împotriva Deciziei nr. 280 A din 7 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, ca nefondat.
Admite recursul declarat de pârâţii A.M. şi A.M.C. împotriva aceleiaşi decizii.
Casează decizia şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 25 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2035/2014. Civil. Conflict de muncă.... | ICCJ. Decizia nr. 2040/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... → |
|---|
