ICCJ. Decizia nr. 2042/2014. Civil
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2042/2014
Dosar nr. 1424/2/2012*
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 18 martie 2008, reclamantul Y.S. a chemat în judecată pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general, SC F. SA, G.B.C., P.N., C.E., Asociaţia de proprietari str. T.M., R.V. şi R.I., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: obligarea pârâţilor să lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 275 mp situat în Bucureşti, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului R.I. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. a al imobilului situat în Bucureşti, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtei R.V. să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul aflat la mansarda imobilului situat în Bucureşti, str. T.M., sectorul 2; obligarea pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, să lase în deplină proprietate şi posesie garajul, camera de serviciu, apartamentul nr. a şi apartamentul de la mansarda imobilului situat în Bucureşti, str. T.M., sectorul 2.
După un prim ciclu procesual, în rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1577 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 275 mp (cu excepţia suprafeţelor de 13,36 mp şi 11,34 mp teren situat sub apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1999) şi capătul 4 de cerere, ca inadmisibil; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată. A respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâţilor persoane fizice S.A.E., R.S., şi R.M., ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut, în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de către pârâţi şi unită cu fondul, că imobilul a cărei retrocedare se solicită a aparţinut autorului reclamantului, I.S., care şi-a schimbat numele în I.S.I. şi care îl deţinea în baza actului de vânzare-cumpărare autentificat la 7 iulie 1945, înscris în cartea funciară la data de 28 noiembrie 1945, prin procesul-verbal nr. x/1940.
Ulterior cumpărării, autorul reclamantului a construit etajele superioare ale imobilului şi a înstrăinat o parte din apartamente, însă întregul imobil din str. T.M., sectorul 2 a fost naţionalizat în baza dispoziţiilor Decretului nr. 111/1951, iar părţi din imobil au fost trecute în patrimoniul Î.G.L.R.A.
La momentul naţionalizării autorul reclamantului deţinea în proprietate parterul, etajul 1 şi mansarda imobilului care, în prezent, sunt deţinute de către pârâţi.
Calitatea procesuală activă presupune o identitate între persoana reclamantului şi persoana care se pretinde titularul dreptului dedus judecăţii, condiţie care este întrunită în speţa dedusă judecăţii, reclamantul fiind moştenitorul defunctului I.S.I.
În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, instanţa a reţinut că, întrucât, atât reclamantul, cât şi pârâţii pretind a avea dreptul de proprietate asupra imobilului, prezentând câte un titlu, iar pârâţii au şi posesia bunului în prezent, instanţa trebuie să procedeze la compararea titlurilor pentru a stabili care dintre ele este preferabil (superior), deci care dintre ele justifică în plan probatoriu apartenenţa dreptului la unul sau altul dintre patrimonii.
Tribunalul a reţinut că potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 (în prezent art. 45), actele juridice de înstrăinare chiar având ca obiect imobile preluate de stat fără titlu sunt valabile dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.
În speţa dedusă judecăţii, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare ce constituie titlul de proprietate al pârâţilor, pârâţii cumpărători au fost de bună-credinţă, în sensul că au avut credinţa că au contractat cu adevăratul proprietar, respectiv Statul Român.
Dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 10/2001 reprezintă un caz particular de aplicare a teoriei validităţii aparenţei în drept, care presupune întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: actul încheiat să fie un contract oneros şi cu titlu particular, contractantul să fie de bună-credinţă şi în plus să existe o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de vânzător a transmiţătorului.
În speţa dedusă judecăţii, este evident că actul încheiat (vânzare-cumpărare) este un act cu titlu particular şi cu titlu oneros, iar pârâta a fost de bună-credinţă, deoarece nu există nicio probă contrară, iar în favoarea pârâtei operează prezumţia de bună-credinţă, principiu general al dreptului civil desprins din interpretarea art. 1899 alin. (2) C. civ., art. 486 şi art. 487 C. civ.
Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a recunoscut că în situaţia în care nu a fost admisă o acţiune în constatarea nulităţii absolute a unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fostul chiriaş beneficiază de un drept de proprietate actual în sensul Convenţiei şi nu poate fi deposedat de bunul său (Hotărârea Raicu contra României).
Distinct de toate aceste susţineri, tribunalul a constatat că reclamantul nu a formulat notificare prin care să solicite în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului ce formează obiectul litigiului.
Aşadar, în raport de situaţia de fapt arătată în cele ce preced, tribunalul a apreciat că acţiunea formulată este neîntemeiată, întrucât, indiferent de considerentele arătate de către reclamant prin acţiune, acesta nu avea decât posibilitatea acordării de despăgubiri în baza Legii nr. 10/2001 şi nu beneficiază de restituirea în natură a imobilelor, atâta timp cât imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale şi numai condiţionat de depunerea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001.
Cu alte cuvinte, voinţa legiuitorului de a menţine situaţia juridică ce a fost creată în mod valabil în aplicarea Legii nr. 112/1995 şi de a repara exclusiv prin echivalent prejudiciul cauzat prin preluarea abuzivă a imobilului, constituie un criteriu de preferinţă în beneficiul pârâţilor, dobânditori ai imobilului în conformitate cu prevederile art. 9 din Legea nr. 112/1995, superior vechimii şi transmisiunii legale a titlului de proprietate de care s-a prevalat reclamantul.
Totodată, tribunalul a reţinut că prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care este obligatorie pentru instanţe conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ., s-a stabilit prioritatea titlului de proprietate al chiriaşului, în sensul că Legea specială nr. 10/2001 are prioritate, lege care prevede doar posibilitatea acordării de despăgubiri reclamantului şi nu posibilitatea restituirii în natură.
A considera că în această situaţie mai poate fi admisă o acţiune în revendicare căreia îi sunt aplicate regulile de drept comun, ce presupun o comparare de titluri, ar însemna a eluda intenţia legiuitorului, care a înţeles să dea preferinţă titlului cumpărătorului, prin derogarea de la regulile de drept comun.
Este indiscutabil că proprietarul se poate adresa şi instanţei pentru a cere restituirea imobilului de la fostul chiriaş devenit proprietar, însă o asemenea acţiune nu poate fi admisă, deoarece situaţiei de fapt reţinute nu îi este aplicabil temeiul de drept invocat, respectiv regulile create de practică în temeiul art. 480 C. civ., care implică o comparare a titlurilor după un alt criteriu de preferinţă şi anume, verificarea titlurilor autorilor părţilor, ceea ce în speţă ar fi în defavoarea celui care a cumpărat de bună-credinţă în temeiul Legii nr. 112/1995, încrezându-se în aparenţa statutului de proprietar, ceea ce ar fi contra opţiunii legiuitorului.
În acest sens sunt şi prevederile exprese ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, potrivit cărora bunurile preluate de stat fără un titlu valabil pot fi revendicate de foştii proprietari sau succesorii acestora doar dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparaţie. Un astfel de caracter îl are şi Legea nr. 10/2001, care a înţeles să reglementeze toate situaţiile juridice în legătură cu regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, în care din diverse cauze, proprietarii deposedaţi abuziv nu au intrat în stăpânirea acestora, astfel că după data de 14 februarie 2001, persoanele îndreptăţite la retrocedarea în natură sau prin echivalent au fost obligate să se conformeze condiţiilor, procedurii şi termenelor stabilite prin acest act normativ sub sancţiunea pierderii dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau în echivalent.
Existând două categorii de norme juridice care reglementează aceleaşi relaţii sociale, respectiv cele născute în legătură cu dreptul de proprietate, în mod firesc nu se vor mai aplica normele cu caracter general ale C. civ., ci cele cu caracter special ale Legii nr. 10/2001, care privesc numai regimul juridic al imobilelor preluate abuziv de stat. Este evident că legea nu reglementează posibilitatea acţiunilor în revendicare în condiţiile dreptului comun paralel şi în contradicţie cu procedura revendicării speciale pe care o prevede expres singura acţiune permisă.
Prin urmare, analizând acţiunea în revendicare formulată de către reclamant, instanţa a constatat că în cazul acestor imobile legea nu mai permite aplicarea regulilor create de literatura de specialitate şi de practica judecătorească pornind de la prevederile art. 480 C. civ. privind compararea titlurilor de proprietate invocate de către cele două părţi şi restituirea imobilului de la posesorul neproprietar, ci a impus folosirea de către fostul proprietar deposedat abuziv numai a procedurii instituite de acest act normativ pentru restituirea efectivă a imobilului sau după caz, pentru stabilirea unor măsuri reparatorii prin echivalent.
A admite o altă soluţie ar însemna că în acest caz legiuitorul a pus la dispoziţia proprietarilor două mijloace procedurale de protecţie a drepturilor lor: atât o acţiune în restituire întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care poate fi adresată direct instanţei, cât şi o procedură administrativă.
În consecinţă, în raport de considerentele arătate în cele ce preced, tribunalul a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea împotriva persoanelor fizice, ca neîntemeiat.
Totodată, tribunalul a înlăturat motivat toate susţinerile reclamantului în sensul că în cauză se aplică prioritar normele internaţionale ce fac parte din dreptul intern şi că potrivit Constituţiei României, dacă există neconcordanţe între tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi legile interne au prioritate legile internaţionale, respectiv, în speţă, ar avea prioritate dispoziţiile din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, deoarece, chiar dacă sunt reale nu au niciun fel de relevanţă în speţa dedusă judecăţii, atât pentru considerentele sus menţionate, cât şi pentru următoarele argumente:
Tribunalul a reţinut că, într-adevăr, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a pronunţat mai multe hotărâri împotriva României (Hotărârea Păduraru împotriva României, Hotărârea Străin împotriva României, Hotărârea Săvulescu împotriva României, Hotărârea Popescu şi Daşoveanu împotriva României, etc.) prin care a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, sau în caz de nerestituire, Statul Român să plătească reclamantului o anumită sumă de bani pentru prejudiciul material suferit.
Aceste hotărâri şi această practică judiciară conturată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu sunt însă aplicabile în speţa dedusă judecăţii, întrucât în toate situaţiile în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a obligat Statul Român să restituie reclamanţilor apartamentul înstrăinat chiriaşului în baza Legii nr. 112/1995, reclamanţii au deţinut ca o situaţie premisă de la care nu a existat nicio excepţie, o hotărâre judecătorească pronunţată în contradictoriu cu Statul Român, sau cu unitatea administrativ-teritorială, hotărâre soluţionată irevocabil şi, în principiu, anterioară datei la care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare în baza Legii nr. 112/1995 şi prin care pârâtul fusese obligat să lase în deplină proprietate şi posesie reclamantului imobilul şi prin care se constatase nevalabilitatea titlului statului.
Ori, în speţa dedusă judecăţii, reclamantul nu deţine nicio hotărâre judecătorească nici anterioară şi nici ulterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare pronunţată în contradictoriu cu Statul Român sau cu Municipiul Bucureşti prin care să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului ce formează obiectul cauzei, prin care să se constate existenţa dreptului de proprietate al reclamantului asupra acestui imobil sau prin care să fie obligate persoanele juridice sus-menţionate să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul, astfel încât acţiunea în revendicare formulată în lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti nu poate fi admisă.
În lipsa unei asemenea hotărâri judecătoreşti, reclamantul nu deţine în viziunea Curţii Europene a Drepturilor Omului decât o speranţă legitimă la dobândirea bunului, pe câtă vreme pârâţii deţin un drept actual asupra bunului, întrucât au dobândit imobilul după anul 1994, când România a adoptat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în baza unui contract de vânzare-cumpărare neanulat de către o instanţă judecătorească (Hotărârea Raicu împotriva României), ori în conflictul dintre o persoană care deţine o speranţă legitimă la dobândirea bunului şi o persoană care deţine un drept actual asupra bunului, nu poate avea câştig de cauză decât persoana care are un drept actual asupra bunului în sensul Convenţiei şi anume, pârâţii în speţă.
Totodată, aşa cum s-a arătat în cele de preced, reclamantul nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, prin care să solicite restituirea în natură a bunului, astfel încât în lipsa îndeplinirii acestei proceduri prealabile devin incidente dispoziţiile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, conform cărora nerespectarea termenului de 1 an pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.
Dacă s-ar admite punctul de vedere contrar ar însemna că Legea nr. 10/2001 este facultativă, ori nicio lege nu este facultativă, ci este obligatorie şi, totodată, ar însemna că foştii proprietari ar putea solicita restituirea bunului oricând, ori scopul legii este tocmai acela de a clarifica regimul juridic al acestor bunuri imobile în vederea securităţii şi stabilităţii circuitului civil.
Neglijenţa reclamantului care nu a formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001 are o consecinţă juridică şi anume, pierderea dreptului de a solicita măsurile reparatorii în natură sau prin echivalent, [art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001], iar această consecinţă este una firească şi care nu contravine prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
S-a observat, în jurisprudenţa actuală a Curţii, o schimbare în raţionamentul construit pe tiparul cauzei Păduraru contra României din 1 decembrie 2005, continuând cu cauzele Străin şi Porţeanu, pe care Curtea l-a aplicat constant, fără nicio abatere, în practica ulterioară, în ceea ce priveşte conţinutul conceptual al noţiunii de "bun".
În cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010), se arată, însă, că un "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de către stat doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 şi 143).
Aşadar, în speţă, nu a putut fi recunoscută reclamantului decât o creanţă, constând în despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001 şi acordate în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005 (ori printr-un alt mecanism pe care statul este chemat să-l elaboreze în perioada de graţie de 18 luni stabilită de Curte în acest scop), însă numai condiţionat de formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, notificare care în speţa de faţă nu există.
Urmare a Hotărârii Curţii din cauza Atanasiu, circumstanţele factuale de natura celor din speţă nu permit recunoaşterea unui drept la restituire, ci doar a unui drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care reclamantul nu a iniţiat-o.
Aşadar, proprietarul care nu deţine un "bun actual" nu poate obţine mai mult decât despăgubirile prevăzute de legea specială, astfel încât se constată, în speţă, că reclamantul nu are un drept la restituire care să-l îndreptăţească la redobândirea posesiei, motiv pentru care este inutilă evaluarea cerinţei existenţei unui "bun" şi în patrimoniul pârâţilor, precum şi compararea titlurilor pe baza criteriilor arătate în Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curţi.
În concluzie, în raport de considerentele sus-menţionate tribunalul a respins capătul de cerere privind revendicarea, ca neîntemeiat.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul S.Y.
Prin Decizia nr. 212-A din 14 mai 2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins apelul, ca nefondat.
Instanţa de apel a reţinut că se critică, în esenţă, faptul că greşit a fost soluţionată excepţia de inadmisibilitate a respingerii acţiunii în revendicare în raport de persoanele juridice, că s-a aplicat greşit jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi faptul că s-a interpretat greşit Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, că nu s-a respectat art. 315 C. proc. civ. privind limitele casării şi problemele dezlegate în drept, că nu se aplică Legea nr. 1/2009 speţei şi că acţiunea este admisibilă raportat la momentul sesizării instanţei.
Or, cercetând motivarea instanţei de fond (după mai multe cicluri procesuale) şi dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., instanţa de apel a constatat că deşi motivele de apel sunt laborioase şi argumentate cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, cât şi internă, se face referire, în principal, la excepţia de inadmisibilitate a acţiunii în revendicare.
Este de remarcat că această menţiune este făcută de instanţa de fond (în contextul când prin decizia de casare cu trimitere a Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie din 25 octombrie 2010, se preciza că existenţa legii speciale (Legea nr. 10/2001) care exclude aplicarea normelor de drept comun, impune însă şi verificări care să justifice o soluţie, care nu ar fi cea de inadmisibilitate, numai cu referire la Municipiul Bucureşti, aşa cum s-a pronunţat prin încheiere reluată şi în dispozitiv referitoare la restituirea în natură şi o arată ca fiind o sancţiune procesuală, nefiind prevăzută acea acţiune de lege.
Motivarea în fapt, deşi menţine sintagma "inadmisibilă", în drept are acelaşi consecinţe ca şi respingerea, ca nefondată, raţionamentul instanţei fiind mai mult nu pe pronunţarea unei excepţii de fond, ci procesuale cu alte consecinţe.
Cum însă în ansamblul său cu privire la acţiunea în revendicare privind imobilul în litigiu (atât şi pentru aşa zisa excepţie invocată faţă de Municipiul Bucureşti, dar şi faţă de persoanele fizice) se ajunge la respingerea, ca neîntemeiată a acţiunii, nu mai are relevanţă fiind în fapt tot o respingere a cererii ca neîntemeiată (cererii de revendicare).
Astfel, momentul formulării şi introducerii cererii de apelant nu justifică, prin el însuşi, admisibilitatea acţiunii în revendicare, atâta timp cât se reţine că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului (amplu citată la fond), nu s-a recunoscut apelantului decât o creanţă (despăgubiri prevăzute de Legea nr. 10/2001 în condiţiile Titlului VII al Legii nr. 247/2005), celelalte motive de apel nu mai subzistă, nu pot fi primite şi sunt neîntemeiate.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul S.Y., în temeiul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 649 din 12 februarie 2013 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a admis recursul declarat de reclamantul S.Y., a casat decizia atacată şi a trimis cauza pentru rejudecare la aceiaşi curte de apel.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi vizează nemotivarea unei hotărâri judecătoreşti.
În cauză, instanţa de apel nu a arătat argumentat care sunt considerentele de fapt şi de drept pentru care a respins apelul reclamantului.
Fără arătarea motivelor prin care s-au înlăturat detaliat criticile formulate, instanţa a pronunţat o hotărâre nelegală şi netemeinică care, potrivit prevederilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., este supusă casării, întrucât asupra acesteia nu se poate realiza controlul judiciar.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 23 mai 2013, sub nr. 1424/2/2012*.
Prin Decizia civilă nr. 308A din 3 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant S.Y. împotriva Sentinţei civile nr. 1577 din 26 septembrie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în Dosarul nr. 48230/3/2008*, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi Municipiul Bucureşti prin primarul general, R.S., S.A.E., R.M., SC F. SA, G.B.C., Asociaţia de proprietari str. T.M., P.N. şi C.E.
A desfiinţat, în parte, sentinţa atacată cu privire la acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
A trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă.
A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a obligat reclamantul apelant la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatele pârâte R.S. şi S.A.E.
Examinând cererea de apel promovată de reclamanţi, Curtea a constatat că reclamantul a criticat sentinţa tribunalului sub două aspecte esenţiale: nerespectarea prevederilor art. 297 coroborat cu cele ale art. 315 C. proc. civ. şi nelegala respingere a acţiunii în revendicare ca inadmisibilă, prin raportare şi la momentul introducerii ei.
În ceea ce priveşte primul motiv de critică, Curtea l-a apreciat ca întemeiat, având în vedere că atât prin decizia pronunţată în recurs, cât şi prin cea pronunţată în apel, în primul ciclu procesual, chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare a reclamantului a fost tranşată în sensul că organul judiciar trebuia să facă verificările corespunzătoare impuse de Decizia nr. 33/2008 a instanţei supreme, pronunţată în recurs în interesul legii, în cuprinsul căreia se arată că nu se poate aprecia că simpla existenţă a Legii nr. 10/2001 exclude în toate situaţiile posibilitatea de a recurge la acţiunea în revendicare, deoarece este posibil ca reclamantul să se poată prevala de un bun în sensul dispoziţiilor art. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
S-a concluzionat în sensul că în măsura în care reclamantul se prevalează de aceste aspecte, nu se putea considera că acţiunea în revendicare este inadmisibilă, în considerarea simplei existenţe a legii speciale de reparaţie. Astfel, Înalta Curte a statuat în sensul legalităţii soluţiei instanţei de apel de admitere a căii de atac promovate şi trimiterii cauzei spre rejudecare la prima instanţă. Trebuie observat faptul că instanţele de control judiciar, din primul ciclu procesual, s-au pronunţat în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare a reclamantului fără nicio distincţie între pârâţi: Municipiul Bucureşti, prin primarul general şi persoanele fizice, titulari ai dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 112/1995.
În primul ciclu procesual, instanţa de fond, prin încheierea din data de 5 februarie 2009 a soluţionat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, în sensul admiterii excepţiei şi respingerii acţiunii ca atare faţă de acest pârât.
Prin sentinţa pronunţată în primul ciclu procesual, acţiunea fost respinsă integral, ca inadmisibilă, iar cu ocazia rejudecării în primă instanţă, în al doilea ciclu procesual, în urma desfiinţării hotărârii cu trimitere spre rejudecare, soluţie confirmată în recurs, tribunalul a menţinut soluţia de respingere ca inadmisibilă a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti. Prima instanţă a justificat această soluţie pe considerentul că încheierea de şedinţă din data de 5 februarie 2009 (prin care această excepţie a inadmisibilităţii acţiunii în revendicare faţă de Municipiul Bucureşti a fost admisă) nu a fost apelată, fiind desfiinţată cu trimitere spre rejudecare doar Sentinţa civilă nr. 355/2009 a Tribunalului Bucureşti, astfel că se impune, în opinia instanţei de fond, menţinerea soluţiei şi în rejudecare.
Având în vedere că apelul declarat împotriva sentinţei se consideră declarat şi împotriva încheierilor premergătoare, iar căile atac exercitate în cauză, în primul ciclu procesual, au fost soluţionate şi în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, instanţele de control judiciar tranşând asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare în ansamblul său, Curtea apreciază că în mod greşit tribunalul, cu ocazia rejudecării cauzei, s-a prevalat de caracterul irevocabil al soluţiei date cu privire la excepţia inadmisibilităţii revendicării faţă de Municipiul Bucureşti şi a menţinut această soluţie cu nerespectarea dispoziţiilor art. 297 coroborat cu art. 315 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte respectarea dispoziţiilor instanţei de control judiciar în privinţa modului de soluţionare a acţiunii în revendicare în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, Curtea a reţinut că instanţa de fond s-a conformat celor statuate de instanţele de apel şi recurs, respectând dispoziţiile art. 297 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., în sensul că, pornind de la admisibilitatea acţiunii în revendicare, tribunalul a analizat fondul acţiunii în revendicare, reţinând, în esenţă, că reclamantului nu i se poate recunoaşte un drept la restituire, ci doar un drept de creanţă valorificabil în procedura Legii nr. 10/2001, pe care acesta nu a declanşat-o prin formularea unei notificări.
Curtea a apreciat că soluţia primei instanţei este justă pentru următoarele considerente:
Având în vedere că imobilul revendicat este un imobil preluat de către stat în perioada regimului comunist, examinarea acţiunii în revendicare se face cu luarea în considerare a dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 şi prin raportare la criteriile stabilite de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008 pronunţată în interesul legii, decizie prin care Înalta Curte a tranşat, sub un prim aspect, şi asupra admisibilităţii acţiunii în revendicare formulată de fostul proprietar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, instanţa este obligată să analizeze acţiunea în revendicare prin raportare la criteriile speciale, stabilite de Înalta Curte prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii, care condiţionează admiterea acţiunii în revendicare şi retrocedarea imobilului de existenţa unui bun în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, sub forma dreptului de proprietate în patrimoniul foştilor proprietari sau altfel spus, potrivit celor statuate de Curtea Europeană în cauza Athanasiu, de existenţa unui drept la restituire în natură a imobilului.
Pornind de la aceste premise, Curtea a reţinut că preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 111/1951, aşa cum este cazul în speţă, nu este suficientă pentru ca instanţa să ajungă la concluzia restituirii în natură a imobilului, ci este necesar ca reclamantul să beneficieze de o recunoaştere administrativă sau judiciară a dreptului de proprietate, susceptibilă de a naşte în favoarea acestora un drept la restituire în natură, prin raportare la dispoziţiile legale în vigoare şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Din această perspectivă, Curtea a considerat necesar să puncteze faptul că simpla adoptare a unei legislaţii reparatorii, care recunoaşte posibilitatea foştilor titulari de a solicita retrocedarea imobilelor preluate abuziv, conform procedurii reglementate, nu poate avea semnificaţia generării, în mod automat, a unui drept la restituire în favoarea foştilor proprietari, ci doar a creării unui cadru legislativ şi instituţional care să permită examinarea administrativă şi, dacă este cazul, judiciară, a îndeplinirii cerinţelor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii, potrivit normelor legale şi situaţiei concrete a imobilului.
Dreptul de proprietate şi respectiv dreptul la restituire sunt consecinţa recunoaşterii pe cale administrativă sau judiciară a calităţii de titulari ai acestui drept a persoanelor îndreptăţite şi a dispunerii retrocedării imobilului, ce face obiectul acestui drept.
Pentru a clarifica chestiunea admisibilităţii acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun, faţă de Legea nr. 10/2001, Curtea a avut în vedere faptul că Legea nr. 10/2001 are caracterul unei legi speciale de reparaţie edictată de legiuitor pentru rezolvarea situaţiei imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada regimului comunist.
Examinând coroborativ prevederile legii anterior menţionate sub aspectul concursului între legea specială şi acţiunea de drept comun, Curtea a constatat că Legea nr. 10/2001 conţine prevederi doar cu privire la acţiunile în revendicare introduse anterior adoptării acestui act normativ şi recunoaşte foştilor proprietari un drept de opţiune între a continua procedura de drept comun a acţiunii în revendicare sau a alege calea reglementată de legea specială, cu posibilitatea suspendării judecăţii acţiunii în revendicare până la finalizarea procedurii Legii nr. 10/2001 sau a renunţării la judecata acţiunii în revendicare.
Problema raportului dintre legea specială de reparaţie şi acţiunea în revendicare de drept comun, atât sub aspectul admisibilităţii, cât şi din punct de vedere al interesului legitim de a formula o acţiune în revendicare în baza prevederilor art. 480 C. civ., a fost tranşată de instanţa supremă prin Decizia pronunţată în interesul legii nr. 33/2008.
Instanţa supremă a reţinut că nu se poate recunoaşte posibilitatea celor care nu au obţinut restituirea imobilelor în cadrul sistemului reparatoriu al Legii nr. 10/2001 de a urma calea revendicării de drept comun, deoarece o astfel de concepţie ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială şi legea generală - specialia generalibus derogant - şi care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.
Având în vedere că pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1989 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
Coroborând prevederile legii speciale cu cele ale dreptului comun, instanţa supremă a statuat că Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri reparatorii inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că după intrarea în vigoare a acestui act normativ, dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu mai pot constitui temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Sintetizând, Curtea a reţinut că Înalta Curtea de Casaţie şi Justiţie a statuat că, deşi nu există un drept de opţiune pentru persoanele îndreptăţite la retrocedarea proprietăţilor imobiliare abuziv preluate în perioada dictaturii comuniste, aceasta nu înseamnă că acţiunea în revendicare este de plano exclusă ca inadmisibilă, faţă de dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Făcând aplicarea regulii generale de drept, în sensul că specialul derogă de la general, instanţa supremă a stabilit că în concursul dintre Legea nr. 10/2001 şi acţiunea în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., are prioritate legea specială de reparaţie.
Înalta Curtea a explicat în Decizia civilă nr. 33/2008, ce înseamnă acordarea acestei priorităţi în cadrul unei acţiuni în revendicare, în sensul de a da o soluţie de admitere în cazul în care reclamantul fost proprietar se poate prevala de un bun în sensul Convenţiei şi este beneficiarul unui drept la restituire, potrivit celor arătate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Maria Athanasiu.
Pe cale de consecinţă, având în vedere aceste aspecte care se degajă din cele statuate de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, Curtea a apreciat că s-a răspuns chestiunii admisibilităţii invocate de reclamant în susţinerea apelului, ca motiv de critică, Curtea reţinând totodată, că acest aspect a fost tranşat irevocabil prin Decizia civilă nr. 5548/2010 pronunţată de Înalta Curte. În egală măsură, Curtea a avut în vedere şi faptul că pârâţii au un titlu de proprietate asupra imobilului în litigiu, care nu a fost anulat pe cale judiciară, aspect care nu este de natură să conducă automat la reţinerea acestui fine de neprimire a acţiunii în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun, urmând a fi valorificat în ipoteza în care fostul proprietar exhibă, de asemenea, un titlu de proprietate, care să constituie un bun în sensul Convenţiei şi care să confere drept la restituire, cu luarea în considerare a criteriilor de preferabilitate stabilite de Înalta Curte în Decizia nr. 33/2008, pronunţată în interesul legii.
În speţa de faţă, având în vedere că apelantul nu a urmat procedura legilor speciale de reparaţie, neformulând notificare în baza dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, Curtea a reţinut că reclamantul nu s-ar putea prevala de un interes patrimonial (în ceea ce priveşte imobilul revendicat în cauză), care să intre în sfera de protecţie a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
De asemenea, Curtea a avut în vedere şi cele statuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza pilot "Maria Athanasiu contra României", care are avantajul să expliciteze cu claritate că simpla constatare pe cale judecătorească a nevalabilităţii titlului statului constituit asupra imobilului poate valora doar o recunoaştere la un drept la despăgubiri, respectiv dreptul de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiţia iniţierii procedurilor administrative şi a îndeplinirii condiţiilor legale pentru obţinerea acestora.
Curtea Europeană a statuat fără dubiu că hotărârile judecătoreşti prin care se constată ilegalitatea naţionalizării nu constituie titlu executoriu pentru restituirea imobilului, reţinând în esenţă, că interesul patrimonial al fostului proprietar este reprezentat de o creanţă condiţională, aşa cum s-a arătat în cele ce preced.
Este adevărat că în speţa dedusă judecăţii în prezentul dosar, apelanţii nu sunt în posesia unei hotărâri judecătoreşti prin care să se fi constatat caracterul nevalabil al titlului statului, însă Curtea a apreciat că cele stabilite de instanţa de contencios european în această cauză au relevanţă în sensul că se poate reţine în favoarea fostului proprietar existenţa unui bun în sensul Convenţiei (sub forma dreptului de proprietate) şi care să confere drept la restituire în natură doar în situaţia în care fostul proprietar are o hotărâre judecătorească de admitere a acţiunii revendicare, prin care instanţa să fi dispus retrocedarea imobilului.
Pe cale de consecinţă, sintetizând, Curtea a reţinut că formularea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 l-ar fi îndreptăţit pe apelant, sub rezerva îndeplinirii cumulative a cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 3 şi 4 din această lege, la obţinerea unor măsuri reparatorii, din această perspectivă, apelanţii putându-se prevala, în această ipoteză a formulării notificării, de un interes patrimonial, al cărui conţinut concret depinde de natura măsurilor reparatorii ce s-ar fi acordat, potrivit distincţiilor realizate în cele ce preced, dar nu i se poate recunoaşte la acest moment un drept la restituire, pe care să-l opună dreptului de care se prevalează intimaţii pârâţi şi care să conducă la admiterea acţiunii în revendicare.
Faţă de această situaţie, Curtea a reţinut că nu se mai impune examinarea acţiunii şi din perspectiva celorlalte criterii impuse de decizia Înaltei Curţi, referitoare la stabilitatea circuitului juridic civil, necesitatea de a nu se aduce atingere altui drept de proprietate, de asemenea protejat de lege, precum şi la protecţia şi valoarea conferită de legiuitor bunei-credinţe a cumpărătorului în sistemul reparator al Legii nr. 10/2001.
Pe cale de consecinţă, Curtea a reţinut că acţiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, potrivit celor statuate de instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual, acesta fiind motivul care a determinat reluarea judecăţii cauzei de la primul nivel de jurisdicţie, fiind în mod eronat soluţionată, prin sentinţa apelată, prin admiterea acestei excepţii în privinţa pârâtului Municipiului Bucureşti.
Totodată, Curtea a reţinut că în mod corect tribunalul a soluţionat pe fond acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanţa supremă prin Decizia civilă nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, pe deplin aplicabilă în speţă şi cu luarea în considerare jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Pentru toate aceste considerente, faţă de dispoziţiile art. 297 C. proc. civ., Curtea a admis apelul reclamantului şi a desfiinţat în parte sentinţa atacată, cu privire la acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, cauza fiind trimisă spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale hotărârii apelate.
Faţă de soluţia pronunţată în privinţa acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice, Curtea, dând eficienţă prevederilor art. 274 coroborat cu art. 298 C. proc. civ., a obligat reclamantul la plata către intimatele pârâte R.S. şi S.A.E. a sumei de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamantul S.Y.
Prin motivele de recurs se susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale în materie, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În acest sens se arată că instanţa de apel a ignorat faptul că prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel a constatat respinsă în cauză excepţia inadmisibilităţii acţiunii reclamantului, permiţând prin soluţia pronunţată, ca la rejudecarea în fond a cauzei Tribunalul Bucureşti să admită, din nou, excepţia inadmisibilităţii acţiunii.
Prin decizia recurată dată de Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare, s-au încălcat dispoziţiile art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ., precum şi dispoziţiile art. 315 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel, în speţă, prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, rămasă irevocabilă, Curtea de Apel Bucureşti, în calitate de instanţă de apel, a tranşat problema de drept privind admisibilitatea acţiunii în revendicare întemeiate pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi a stabilit în mod obligatoriu pentru instanţa de fond (Tribunalul Bucureşti), că acţiunea reclamantului este admisibilă şi că, în rejudecare, urmează să se procedeze la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor şi la determinarea titlului mai bine caracterizat.
În concluzie, prin modul în care instanţa de apel, prin decizia recurată, a înţeles să soluţioneze prezenta cauză, reprezintă o gravă încălcare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi a autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009.
Pe de altă parte, se invocă greşita interpretare a prevederilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 33/2008, precum şi a prevederilor Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, instanţa reţinând în mod nelegal că acţiunea reclamantului ar fi inadmisibilă.
În subsidiar, faţă de motivul de recurs menţionat, în măsura în care, instanţa de recurs ar aprecia că decizia recurată nu ar fi fost dată cu încălcarea prevederilor art. 297 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., soluţia Curţii de Apel Bucureşti este în esenţă, nelegală, având în vedere că acţiunea în revendicare de drept comun formulată de reclamant este admisibilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, instanţa făcând o greşită aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.
Se susţine, în argumentarea motivelor de recurs, că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat deja cu privire la aplicabilitatea în speţă a jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului pe care instanţa şi-a întemeiat soluţia, întreaga jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului reţinută de Tribunalul Bucureşti în motivarea Sentinţei nr. 1577 din 26 septembrie 2011 (inclusiv cauza Raicu contra României - Hotărârea din 19 octombrie 2006 şi cauza Măria Atanasiu şi alţii contra României - Hotărârea Pilot din 12 octombrie 2010), menţinută aproape în integralitate de către instanţa de apel prin decizia recurată, a fost deja interpretată de instanţa supremă şi aplicată în prezenta cauză atunci când aceasta a soluţionat în mod irevocabil problema admisibilităţii cererii de chemare în judecată formulate de reclamant. De aceea, instanţa de trimitere nu a respectat interpretarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului oferită de instanţa supremă care a stabilit în mod irevocabil că, în speţă, reclamantul este îndreptăţit să promoveze acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun prin care să obţină recunoaşterea şi protejarea dreptului de proprietate cu privire la imobil.
Modificările aduse prin Legea nr. 1/2009, respectiv prin Legea nr. 165/2013, nu sunt incidente în speţă, sens în care se susţine că, argumentele cu privire la imperativitatea respectării Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi cu privire la faptul că, în conflictul dintre o lege internă şi Convenţie, se aplică cea din urmă, conduc la concluzia că acţiunea în revendicare a bunurilor imobile preluate de stat în perioada 1945 - 1989 este admisibilă chiar şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv a Legii nr. 165/2013. Raţiunile care au generat jurisprudenţa instanţei de la Strasbourg subzistă, cu alte cuvinte, şi ulterior ultimei modificări a Legii nr. 10/2001, respectiv ulterior adoptării actului normativ ce reglementează măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist. Instanţele române sunt obligate, aşadar, să respecte supremaţia dispoziţiilor Convenţiei de la Roma, împreună cu protocoalele adiţionale.
În plus, acţiunea în revendicare a fost formulată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 1/2009, respectiv a Legii nr. 165/2013, ceea ce determină ca dispoziţiile art. 46 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 să nu îi fie aplicabile, conform principiului constituţional că legea dispune numai pentru viitor.
La momentul la care s-a formulat cererea de chemare în judecată jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a celorlalte instanţe naţionale era constantă în sensul admisibilităţii acţiunii în revendicare şi soluţionării cauzei în fond prin compararea titlurilor de proprietate.
Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii, a fost interpretată greşit în speţă.
Alături de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, care, aşa cum am arătat, nu sunt incidente, instanţa de apel reţine ca temei al respingerii cererii de chemare în judecată şi Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de secţiile unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii.
Or, hotărârea instanţei supreme nu obligă instanţele să respingă ca inadmisibile acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. Acest lucru reiese chiar din dispozitivul Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2008 care prevede că "în cazul în care sunt sesizate neconcordanţe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, şi Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate.
Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun [..]".
Prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2009 instanţa supremă statuează că "în ceea ce priveşte măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute de Legea nr. 10 [..] instanţa europeană a apreciat, în mod constant, că acest organism colectiv de valori mobiliare nu funcţionează în prezent într-un mod susceptibil să ducă la acordarea efectivă a unei despăgubiri".
Prin urmare, Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost interpretată greşit de instanţa de apel. Această hotărâre nu face decât să sublinieze importanţa respectării drepturilor prevăzute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, admisibilitatea acţiunii în revendicare a imobilelor preluate abuziv fiind una dintre principalele garanţii în această materie,
De altfel, dacă interpretarea Deciziei nr. 33/2008 făcută de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia recurată ar fi corectă, atunci s-ar ajunge în ipoteza în care, în toate cazurile, acţiunile în revendicare întemeiate pe dreptul comun ar urma să fie respinse, câtă vreme nu ar exista o hotărâre judecătorească întemeiată pe prevederile Legii nr. 10/2001 care să reţină dreptul la restituire. Or, evident că o astfel de interpretare nu ar putea fi primită întrucât ar lipsi de orice efecte şi de sens Decizia nr. 33/2008, prin care instanţa supremă a statuat că, pentru protejarea efectivă şi reală a dreptului de proprietate (care reprezintă un bun în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), instanţele trebuie să constate că acţiunea în revendicare întemeiată pe dreptul comun poate fi admisă chiar dacă nu s-au efectuat demersurile prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că este fondat pentru considerentele ce succed:
Criticile formulate prin motivele de recurs vizează, în esenţă, aspecte de nelegalitate ce se circumscriu motivelor reglementate de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Principalele argumente în susţinerea motivelor de nelegalitate invocate constau în aceea că, acţiunea în revendicare pendinte a fost soluţionată în sensul inadmisibilităţii acesteia cu încălcarea dispoziţiilor art. 297 alin. (1) teza finală C. proc. civ. şi a dispoziţiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum şi prin greşita interpretare a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, raportat la Decizia în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi la prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013, instanţele anterioare reţinând, aşadar, în mod nelegal, că acţiunea reclamantului ar fi inadmisibilă.
Înalta Curte constată că este fondată prima critică formulată, aceea că, prin modul în care, în rejudecare, prin decizia recurată, instanţa de apel a înţeles să soluţioneze cauza, reprezintă o gravă încălcare a dispoziţiilor art. 297 alin. (1) şi art. 315 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a autorităţii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 526 din 28 octombrie 2009.
Înalta Curte constată că, în speţă, în primul ciclu procesual, prin încheierea pronunţată în şedinţa publică din 5 februarie 2009 Tribunalul Bucureşti a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea reclamantului formulată împotriva acestui pârât, respectiv capătul 1 de cerere şi capătul 4 de cerere, ca inadmisibilă.
Prin motivele apelului declarat de reclamant împotriva Sentinţei civile nr. 355 din 12 martie 2009, pronunţată în primul ciclu procesual de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, nu a fost criticată sub nici un aspect această soluţie dată excepţiei de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, din încheierea din 5 februarie 2009, ci doar nelegalitatea măsurii revenirii instanţei de fond asupra soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate şi excepţiei lipsei de interes invocate de pârâţii persoane fizice din aceeaşi încheiere şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare faţă de aceşti pârâţi, ca inadmisibilă. Prin sentinţa pronunţată în cauză (mai sus menţionată) s-a respins acţiunea reclamantului, ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 526 din 28 octombrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti a examinat încheierea din 5 februarie 2009, doar sub aspectul soluţiei criticate, prin care prima instanţa a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii formulate de reclamant faţă de pârâţii persoane fizice, iar pe fond a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, considerând că aceasta este o încheiere interlocutorie care leagă instanţa de măsura pe care a ordonat-o în sensul că nu mai poate reveni asupra ei printr-o încheiere ulterioară sau prin hotărârea finală. Aşadar, reluând şi revenind asupra acestei excepţii cu prilejul dezbaterii cauzei pe fond, soluţia primei instanţe este greşită (în condiţiile în care partea nemulţumită nu a atacat-o prin intermediul unei căi de atac), Curtea de Apel desfiinţând sentinţa atacată şi trimiţând cauza spre rejudecare la instanţa de fond, doar sub acest aspect ce a constituit motiv de apel al reclamantului, astfel cum rezultă din considerentele deciziei mai sus-menţionate.
Această decizie a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 5548 din 25 octombrie 2010 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtele R.M. şi R.S.
În rejudecare, prin Sentinţa civilă nr. 1577 din 26 septembrie 2011, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general, respectiv capătul 1 de cerere, având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 275 mp (cu excepţia suprafeţelor de 13,36 mp şi 11,34 mp teren situat sub apartamentele ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare nr. x/1997 şi nr. y/1999) şi capătul 4 de cerere, ca inadmisibilă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, ca neîntemeiată. A respins acţiunea formulată de reclamantul Y.S. împotriva pârâţilor persoane fizice S.A.E., R.S., şi R.M., ca neîntemeiată.
Prin Decizia recurată nr. 308A din 3 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, s-a admis apelul formulat de apelantul-reclamant S.Y. împotriva acestei sentinţe. A fost desfiinţată, în parte, sentinţa atacată cu privire la acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti. A fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate şi a fost obligat reclamantul apelant la plata sumei de 1.000 RON cheltuieli de judecată către intimatele pârâte R.S. şi S.A.E.
Aşadar, reţinând că acţiunea în revendicare formulată de reclamant este admisibilă, potrivit celor statuate de instanţele de control judiciar în primul ciclu procesual, acesta fiind motivul care a determinat reluarea judecăţii cauzei de la primul nivel de jurisdicţie, Curtea de Apel a considerat ca fiind în mod eronat soluţionată, prin sentinţa apelată, acţiunea reclamantului faţă de Municipiul Bucureşti, prin admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în privinţa acestui pârât.
Curtea de Apel nu a motivat, însă, de ce excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, în circumstanţele de fapt şi de drept reţinute în speţă, a fost în mod eronat soluţionată, prin sentinţa apelată. Curtea nu a arătat de ce această excepţie este nefondată, fiind greşit soluţionată în sensul admiterii, şi în ce măsură prima instanţă, în rejudecare, a soluţionat în mod eronat, pe excepţie şi nu pe fond, acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Aceasta, şi în contextul în care, încheierea din 5 februarie 2009, prin care prima instanţă de fond, în urma unor dezbateri contradictorii, a admis excepţia de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti şi a respins acţiunea reclamantului formulată împotriva acestui pârât, ca inadmisibilă, are caracter interlocutoriu. Astfel fiind şi întrucât la pronunţarea soluţiei instanţa este obligată să ţină seama de cele reţinute printr-o atare încheiere, apelantul reclamant a înţeles să critice, în apel, doar nelegalitatea măsurii revenirii instanţei de fond asupra soluţiei de respingere a excepţiei de inadmisibilitate şi excepţiei lipsei de interes invocate de pârâţii persoane fizice, cuprinse în încheierea din 5 februarie 2009 şi, pe cale de consecinţă, nelegalitatea soluţiei de respingere a acţiunii în revendicare faţă de aceşti pârâţi persoane fizice, ca inadmisibilă. Aşadar, soluţia dată excepţiei de inadmisibilitate invocată de pârâtul Municipiul Bucureşti, din încheierea din 5 februarie 2009, nefiind apelată, a rămas irevocabilă, a intrat în puterea lucrului judecat şi nu mai putea fi, ulterior, repusă în discuţie.
Nefăcând un asemenea raţionament şi reţinând că s-a apelat sentinţa pronunţată de tribunal, în rejudecare, şi în ceea ce priveşte soluţia dată acţiunii în revendicare formulată de reclamant împotriva pârâtului Municipiul Bucureşti, prin primarul general (de respingere ca inadmisibilă), Curtea de Apel nu determină şi nu individualizează, însă, critica formulată sub acest aspect de apelantul reclamant, care invocă următoarele: "în cauză nu se puteau reţine două soluţii şi două motivări vădit contradictorii pentru aceeaşi problemă de drept, în sensul că acţiunea să fie considerată admisibilă faţă de unii pârâţi şi inadmisibilă faţă de ceilalţi".
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel nu a răspuns criticii formulate şi nu a motivat soluţia pronunţată, de desfiinţare, în parte, a sentinţei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi primă instanţă, cu privire la acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti.
Fără arătarea considerentelor pe care se sprijină şi care au dus la soluţia pronunţată, aşa cum prevede art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu se poate exercita controlul judiciar, fiind imposibilă analiza legalităţii hotărârii atacate sub acest aspect, în cadrul recursului de faţă.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte apreciază că decizia atacată cu recurs nu este motivată sub acest prim aspect analizat, ceea ce echivalează cu nesoluţionarea apelului cu privire la soluţia pronunţată faţă de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin primarul general, aşa încât, în temeiul art. 304 pct. 7 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ., se impune casarea soluţiei şi trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului reclamantului la aceeaşi curte de apel.
În ceea ce priveşte celelalte critici formulate prin motivele de recurs, cu referire la soluţia pronunţată asupra acţiunii în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi persoane fizice, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, urmând să le respingă, faţă de considerentele ce succed.
Curtea de Apel a reţinut că, în mod corect tribunalul a soluţionat pe fond acţiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi persoane fizice, prin raportare la prevederile Legii nr. 10/2001, potrivit celor statuate de instanţa supremă prin Decizia nr. 33/2008, pronunţată în recurs în interesul legii, pe deplin aplicabilă în speţă, şi cu luarea în considerare jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Din situaţia de fapt stabilită în speţă şi necontestată sub niciun aspect, Înalta Curte constată că s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt stabilită, urmând a confirma soluţia pronunţată, având drept consecinţă menţinerea celorlalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Astfel, prin acţiunea în revendicare de faţă, pornită în anul 2008, întemeiată pe dreptul comun în materie - art. 480, 481 C. civ., Constituţia României şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, se urmăreşte redobândirea imobilului care a fost preluat în mod abuziv în perioada de referinţă a Legii nr. 10/2001 de la autorul recurentului reclamant în cauză, în baza Decretului nr. 111/1951.
În aplicarea corectă a legii incidente la situaţia dedusă judecăţii, instanţele anterioare nu au putut face abstracţie de faptul că acţiunea în revendicare - întemeiată pe dreptul comun - a fost introdusă mult după intrarea în vigoare a unei legi speciale de reparaţie, edictată în materia imobilelor preluate abuziv de către stat, aplicabilă perfect situaţiei imobilului în litigiu, de care recurentul reclamant nu a uzat, respectiv Legea nr. 10/2001.
În speţă, este de necontestat faptul că anterior prezentei solicitări de restituire a bunului, reclamantul nu a mai formulat nicio altă acţiune şi nici nu a uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001.
În acest context, s-a apreciat în mod corect, pe întreg parcursul procesual al cauzei, că acţiunea în revendicare astfel cum a fost formulată de reclamant, nu poate fi soluţionată "doar" potrivit dreptului comun în materie, ci trebuie să fie soluţionată cu respectarea condiţiilor şi a prevederilor imperative ale legii speciale, Legea nr. 10/2001 care, altfel, ar fi eludată.
Câtă vreme pentru imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat această lege specială de reparaţie, care prevede în ce condiţii asemenea imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate face abstracţie de existenţa sa şi să se aplice numai regulile specifice acţiunii în revendicare consacrate pe cale doctrinară şi jurisprudenţială în aplicarea art. 480 C. civ.
Faptul că acţiunea reclamantei a fost introdusă cu mult după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, conduce la concluzia că legea menţionată este pe deplin aplicabilă în această speţă.
Legea nr. 10/2001 se referă la imobilele preluate de stat în mod abuziv, respectiv, atât la cele preluate cu titlu valabil, cât şi la cele preluate fără titlu, astfel că după intrarea sa în vigoare, dispoziţiile art. 480 C. civ. nu mai pot constitui singure temei pentru revendicarea unor imobile aflate în această situaţie.
Dacă potrivit Legii nr. 10/2001 recurentul reclamant nu ar fi avut dreptul la restituirea în natură a imobilelor revendicate, atunci nu se poate recunoaşte acest drept nici potrivit normelor generale în materie.
În consecinţă, în privinţa imobilelor care cad sub incidenţa legii speciale, după data de 14 februarie 2001, acţiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind înlăturată de legea specială de reparaţie.
În aceste condiţii se apreciază că în etapele procesuale anterioare s-a făcut o corectă aplicare a legii incidente la situaţia de fapt, în acord cu respectarea principiului de drept "specialia generalibus derogant" şi cel al asigurării stabilităţii raporturilor juridice civile.
În sensul acestor considerente este şi Decizia în interesul legii nr. 33 din 9 iunie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în secţii unite, când a avut a se pronunţa asupra existenţei sau nu, a unui drept de opţiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv de stat şi aplicarea dreptului comun în materia revendicării, art. 480 C. civ.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat prin decizia în interesul legii, obligatorie pentru instanţele de judecată, că atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv în perioada de referinţă a legii s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiţii aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptăţite, nu se poate susţine că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta.
De asemenea, problema raportului dintre legea specială şi legea generală a fost rezolvată în mod unitar de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţiile unite şi prin Decizia în interesul legii nr. LIII (53) din 4 iunie 2007, iar dezlegarea dată problemelor de drept astfel judecate este obligatorie pentru instanţele de judecată, conform art. 329 alin. (3) C. proc. civ.
În considerentele acestei decizii în interesul legii s-a statuat, în mod expres: "Cu atât mai mult sunt, deci, inadmisibile şi acţiunile în revendicare introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 de persoanele care au utilizat procedura din această lege specială, soluţie conformă cu regula non bis in idem şi cu principiul securităţii raporturilor juridice consacrat în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Brumărescu-1997 ş.a.).
Legea nr. 10/2001 suprimă, aşadar, acţiunea dreptului comun al revendicării, dar nu şi accesul la un proces echitabil, întrucât, ca lege nouă, perfecţionează sistemul reparator şi procedural, controlul judecătoresc al reparaţiilor, prin accesul deplin şi liber la trei grade de jurisdicţie, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (3) din Constituţie şi ale art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."
Prin urmare, instanţa supremă a statuat că parcurgerea/neparcurgerea procedurii de restituire prevăzute de Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii ulterior şi la dreptul comun în materie pentru valorificarea aceluiaşi drept de proprietate şi că, în limitele date de dispoziţiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001 constituie practic dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
În altă ordine de idei, respingerea ca inadmisibilă, aşa cum susţine recurentul reclamant, a acţiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, pentru imobilul care intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, nu echivalează cu închiderea accesului la justiţie pentru persoana interesată.
Accesul la justiţie nu implică şi admiterea cererii. Împrejurarea că reclamantul se adresează instanţei pentru a obţine restituirea bunului în natură, iar solicitarea nu îi este admisă pe motiv că cererea nu a fost formulată în condiţiile legii speciale ce reglementează regimul juridic al imobilelor solicitate, reprezintă o analiză a contestaţiei ce poartă asupra unui drept civil şi nu o încălcare a dreptului garantat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale.
În ceea ce priveşte aplicabilitatea la speţă a art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană, invocat de recurentul reclamant, Înalta Curte constată că prioritatea normei din Convenţie poate fi dată numai în absenţa unor prevederi de natură a asigura aplicarea efectivă şi concretă a măsurilor reparatorii prevăzute de legea internă specială.
Or, în speţă, aşa cum rezultă din considerentele de mai sus, nu s-a urmat calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins prin formularea notificării în condiţiile legii interne speciale.
Mai mult, în speţă, recurentul-reclamant a invocat art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar nu se poate prevala de un "bun" în sensul Convenţiei, respectiv o hotărâre judecătorească anterioară prin care să i se fi recunoscut şi consolidat dreptul de proprietate asupra imobilelor solicitate. Cum în mod evident recurentul reclamant nu a dovedit că are un "bun" în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, nu se poate bucura de protecţia oferită de această reglementare europeană.
Jurisprudenţa Curţii Europene invocate este extrem de nuanţată şi a cunoscut evoluţii cu fiecare cauză pronunţată, în funcţie de circumstanţele concrete ale fiecărui caz în parte, iar în cauza pilot Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, Curtea Europeană a afirmat în mod ritos că un bun actual există în patrimoniul proprietarilor deposedaţi abuziv de stat, doar dacă s-a pronunţat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă şi executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a şi dispus expres în sensul restituirii bunului.
Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, motivul de recurs referitor la soluţia dată acţiunii în revendicare formulată de reclamant în contradictoriu cu pârâţii persoane fizice pentru imobilul în litigiu, cu consecinţa menţinerii dispoziţiilor deciziei recurate sub acest aspect.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Admite recursul declarat de reclamantul S.Y. împotriva Deciziei civile nr. 308A din 3 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Casează, în parte, decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel în privinţa acţiunii în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2041/2014. Civil. Revendicare imobiliară.... | ICCJ. Decizia nr. 2043/2014. Civil. Expropriere. Pretenţii.... → |
|---|
