ICCJ. Decizia nr. 2046/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2046/2014
Dosar nr. 2519/3/2012
Şedinţa publică din 26 iunie 2014
Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 26 ianuarie 2012 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamantul I.I. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.840.120 RON, reprezentând prejudiciul cauzat cu ocazia valorificării creanţei garantate asupra statului, în cuantum de 4.078.640 RON, conferită prin titlul de despăgubire nr. a şi titlurile de conversie nr. a, respectiv nr. b, emise de Guvernul României; obligarea pârâtului la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 4.078.640 RON, începând cu data de 23 martie 2010 şi până în momentul plăţii efective; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 de zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce se va pronunţa în prezenta cauză.
Prin Sentinţa civilă nr. 898 din 8 mai 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi acţiunea reclamantului, ca neîntemeiate.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia din 9 noiembrie 2009, emisă de Primăria Municipiului Craiova, a fost respinsă cererea notificatorului I.I. de restituire în natură a imobilului format din construcţie în suprafaţă de 308 mp şi teren în suprafaţă de 1.940 mp situat în Craiova, preluat abuziv, propunându-se acordarea de despăgubiri în condiţiile Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Prin Decizia nr. 838 din 7 iulie 2010, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii a emis în favoarea reclamantului titlul de conversie în cuantum de 3.578.640 RON, reprezentând un număr total de 3.578.640 de acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune, iar prin Decizia nr. 1854 din 24 septembrie 2010, Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţii a emis titlul de conversie în cuantum de 500.000 RON, reprezentând un număr total de 500.000 de acţiuni, la o valoare nominală de 1 RON pentru fiecare acţiune.
Potrivit menţiunilor extrasului de cont ataşat la dosar, în perioada 1 ianuarie 2011 - 31 decembrie 2011, anterior listării la Bursa de Valori a Fondului Proprietatea, reclamantul a înstrăinat cele 4.078.640 de acţiuni în schimbul sumei de 2.238.573 RON. Conform susţinerilor reclamantului, în urma vânzărilor acţiunilor anterior listării la Bursa de Valori a Fondului Proprietatea, s-a produs în patrimoniul său un prejudiciu în cuantum de 1.840.120 RON.
Faţă de susţinerile reclamantului din cererea de chemare în judecată prin care se invocă o inacţiune a statului, care i-ar fi cauzat un prejudiciu, şi având în vedere că pretinsa faptă ilicită este imputată Statului Român, instanţa a reţinut că este justificată calitatea procesuală pasivă a pârâtului chemat în judecată.
Instanţa a constatat că reclamantul nu invocă o nerespectare a prevederilor legale incidente în materia restituirii proprietăţii/despăgubirii prin echivalent, ci exprimă o nemulţumire relativ la modul în care Statul Român a înţeles să reglementeze succesiv acordarea de despăgubiri persoanelor desproprietărite în perioada regimului comunist.
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi doctrina au stabilit că garanţiile prevăzute de art. 13 din Convenţie nu pot merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.). Prin urmare, art. 13, astfel cum a fost interpretat de organele cu atribuţii jurisdicţionale ale Convenţiei, nu deschide calea unui recurs naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale, ci garantează o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei.
Prin urmare, prima instanţă a apreciat că prin admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna să se recunoască reclamantului drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale, să se instituie un mecanism de despăgubire pe cale jurisprudenţială şi să i se confere posibilitatea de a beneficia de despăgubiri în alte condiţii şi în altă procedură decât cea instituită de legea specială.
Prima instanţă a mai reţinut că, prin susţinerea în sensul că Titlul VII al Legii nr. 247/2005, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/2007, instituie o veritabilă discriminare între două categorii distincte de creditori însă cu aceleaşi drepturi asupra Statului Român, reclamantul invocă o discriminare realizată prin lege. Or, faţă de considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 3 iulie 2008 prin care s-a stabilit că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, prima instanţă a apreciat că în lipsa admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor considerate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată.
Totodată, mecanismul bursei fiind unul speculativ, în care evoluţiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu putea garanta că valorificarea acţiunilor la un anumit moment, ales de titularul acţiunilor, se va face la valoarea lor nominală.
Mai mult, în cauză, vânzarea acţiunilor de către reclamant anterior listării Fondului Proprietatea la Bursă a fost o opţiune personală, iar preţul la care acestea au fost vândute a fost rezultatul negocierii dintre vânzător şi cumpărător, statul neavând vreun rol în determinarea acestui element.
Nelistarea la bursă a Fondului Proprietatea a fost, într-adevăr, invocată în jurisprudenţa instanţelor pentru a acorda cuantumul valoric al acţiunilor conţinute în titlurile de despăgubire. S-a avut totodată în vedere nerespectarea termenelor de 4 luni, apoi de 6 luni pentru listarea la bursă pentru a justifica concluzia nefuncţionalităţii Fondului Proprietatea. Această nefuncţionalitate se traducea în împrejurarea că procedura de emitere a acţiunilor nu era demarată în fapt, Fondul Proprietatea nu era înregistrat la C.N.V.M., acţiunile nu se puteau tranzacţiona la bursă, astfel încât acţionarii să dispună de acţiunile emise în concordanţă cu Legea nr. 297/2004.
Or, după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, nu se poate susţine nefuncţionalitatea efectivă a acestuia, în sensul că începând de la listare, acţiunile pot fi tranzacţionate efectiv.
De la momentul listării la bursă, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu îşi mai asumă răspunderea asupra valorii nominale a acţiunilor, deoarece acestea aparţin titularului titlului de conversie. Ca urmare, modalitatea de tranzacţionare la bursă se desfăşoară după regulile aplicabile bursei (cerere-ofertă), astfel că statul nu mai constituie garantul acţiunilor.
Raţionamentul conform căruia statul a garantat valoarea nominală de 1 RON acţiune este eronat. Statul s-a angajat să aducă la îndeplinire, într-un termen rezonabil, funcţionalitatea Fondului Proprietatea, ceea ce nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, deşi acesta era prevăzut a fi listat la bursă din 2005, a fost listat abia în anul 2011.
Această nefuncţionalitate, această imposibilitate de tranzacţionare efectivă a acţiunilor acordate a fost sancţionată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României), iar nu împrejurarea că nu se achită în întregime contravaloarea imobilelor stabilite ca fiind de restituit în echivalent. Curtea Europeană a indicat în cauza Atanasiu împotriva României că Statul Român are obligaţia a pune în mod efectiv în aplicare legile de reparaţie, fie chiar prin stabilirea unor plafoane în acordarea despăgubirilor, dând ca exemplu practica altor state.
Totodată sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
Împrejurarea că se putea prevedea o cotaţie mai mică decât valoarea nominală la Bursă nu prezintă absolut nicio relevanţă. Aceasta deoarece o astfel de modalitate a fost prevăzută de legiuitor pentru despăgubirea persoanelor îndreptăţite, modalitate care se încadrează în marja de apreciere a statului. Prin urmare, titularii acţiunilor au de această dată alegerea între a tranzacţiona acţiunile la diverse cotaţii, a cumpăra chiar acţiuni la Fondul Proprietatea şi a obţine astfel, prin operaţiuni bursiere, sumele acordate cu titlu de despăgubire, ori chiar sume ce depăşesc această valoare.
Prin urmare, tranzacţionarea pe piaţă a acţiunilor în care se converteşte valoarea imobilului de restituit prin echivalent la o valoare mai mică decât valoarea nominală pentru care se eliberase titlul de conversie de către stat nu constituie o încălcare a art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului - cauza Koprinarovi împotriva Bulgariei - asigurarea unei despăgubiri de chiar 15%, ori 25% din valoarea acţiunilor astfel cum se pot tranzacţiona, asigură acea marjă de apreciere de care beneficiază statele în stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru a fi respectată obligaţia de a asigura, de o manieră clară şi previzibilă, posibilitatea de a obţine despăgubiri. Piaţa bursieră funcţionează după principii de aşa natură încât indiferent de valoarea la care s-ar fi deschis tranzacţionarea acţiunilor, acestea puteau înregistra fie scăderi, fie majorări, în funcţie de regulile aplicabile pieţei bursiere. Revine titularilor acţiunilor să tranzacţioneze acţiunile, dar fără a mai putea pretinde la Statul Român garantarea unei anumite valori de tranzacţionare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul I.I., iar prin Decizia civilă nr. 12A din 14 ianuarie 2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins apelul, ca nefondat.
Curtea de apel a înlăturat criticile referitoare la nemotivarea de către tribunal a soluţiei pronunţate, apreciind că hotărârea apelată respectă dispoziţiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., tribunalul expunând clar motivele de fapt şi de drept avute în vedere la pronunţarea soluţiei.
Totodată, instanţa de apel a constatat nefondată şi critica referitoare la încălcarea dreptului la proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi susţinerea că tribunalul nu ar fi cercetat fondul cauzei, de vreme ce argumentele primei instanţe au vizat în mod direct fondul drepturilor reclamate.
Curtea de apel a constatat nefondate criticile referitoare la angajarea răspunderii statului în condiţiile răspunderii civile delictuale, apreciind soluţia tribunalului ca fiind corectă.
Instanţa de apel a reţinut că, în logica afirmată de reclamant, fapta ilicită imputată pârâtului, constând în tergiversarea listării la bursă a Fondului Proprietatea şi a derulării ofertelor publice de vânzare de pachete de acţiuni (în raport de termenele prevăzute de lege în acest sens) au avut drept consecinţă producerea prejudiciului constând în nerealizarea valorii nominale integrale a acţiunilor cu prilejul vânzării pe bursă.
Curtea de apel a constatat că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate dintre aceste două pretinse fapte ilicite şi prejudiciul încercat de reclamant. Fiind vorba de vânzarea unor acţiuni pe piaţa bursieră, guvernată de un mecanism speculativ, în care valoarea titlurilor de conversie se poate modifica, nimic nu demonstrează că reclamantul ar fi obţinut un preţ superior pe bursă dacă listarea la bursă a Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de pachete de acţiuni s-ar fi făcut înăuntrul termenelor legale.
Curtea de apel a constatat că expertiza efectuată în faţa tribunalului de către expert C.A. este total nerelevantă în cadrul analizei referitoare la răspunderea delictuală a pârâtului, deoarece obiectivele stabilite fie nu pot face obiectul unei expertize tehnice de specialitate conform art. 201 C. proc. civ. (în cazul primelor două obiective), fie sunt irelevante în cauză.
De asemenea, instanţa de apel a constatat că nu poate fi considerată îndeplinită nici condiţia de angajare a răspunderii civile delictuale referitoare la existenţa vinovăţiei pârâtului, date fiind prevederile art. 37 din Decretul nr. 31/1954. În cauză, reclamantul invocă neîndeplinirea anumitor obligaţii care ţineau de punerea în aplicare a Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005 (listarea la bursă a Fondului Proprietatea şi lansarea ofertelor secundare de vânzare de pachete de acţiuni), obligaţii care în mod evident reveneau anumitor instituţii şi autorităţi publice anume desemnate, iar nu entităţii abstracte denumită "stat".
Curtea de apel a constatat că nu pot fi primite criticile apelantului referitoare la încălcarea dreptului său de proprietate şi a obligaţiei de despăgubire integrală decurgând din Legea nr. 10/2001, în realitate creanţa recunoscută împotriva statului fiind realizată integral la data eliberării în favoarea reclamantului a acţiunilor la Fondul Proprietatea.
Toate consideraţiile referitoare la garantarea creanţelor asupra statului şi plata integrală a despăgubirilor trebuie analizate raportat la momentul la care titlul de despăgubire pentru suma de 4.078.640 RON a fost convertit în acţiuni la Fondul Proprietatea.
Titlul de despăgubire iniţial emis încorpora, aşa cum arată şi reclamantul, dreptul de creanţă al apelantului asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate de suma de 4.078.640 RON. Iar aceste despăgubiri au fost stabilite cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Aceasta creanţă a fost convertită, "plătită" de către Statul Român prin emiterea unui număr de acţiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 RON/acţiune.
Acest lucru este confirmat expres şi de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 care prevede ca acţiunile la Fondul Proprietatea vor fi distribuite titularilor titlurilor de despăgubire sau ai titlurilor de conversie şi că "realizarea conversiei acestor titluri în acţiuni emise de Fondul Proprietatea determină stingerea creanţelor constatate prin aceste titluri".
Apelantul dezvoltă însă un mecanism juridic în sensul că şi pe mai departe, după emiterea acestor certificate de acţiuni, statul mai era încă debitor obligat să garanteze creanţa şi la o anumită valoare a acesteia.
Curtea de apel a apreciat că acest raţionament este contrar şi logicii, dar şi textului expres al art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. În realitate, la momentul emiterii acţiunilor în favoarea apelantului, creanţa deţinută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, mecanismul ulterior reprezentând o cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai există vreun raport juridic între reclamant şi Statul Român, reclamantul realizându-şi drepturile care decurgeau din calitatea de acţionar după regulile specifice acestei calităţi, vânzarea pe bursă făcându-se după regulile pieţei de investiţii.
În mod evident, statul nu şi-a asumat vreo obligaţie de garantare a valorii acţiunilor pe piaţă, fiind jocul bursei creşterea sau scăderea valorii lor, creştere sau scădere care nu poate să fie considerată decât pe seama titularului lor. În definitiv, calitatea de titular de acţiuni nu semnifică numai posibilitatea de a le vinde pentru a obţine o anumită valoare, ci şi alte drepturi care puteau prezenta importanţă sau interes pentru titular, iar reclamantul nu era obligat să vândă acţiunile, fiind interesul şi decizia sa să le vândă la un anumit moment.
Reclamantul, într-o construcţie contradictorie, invocă şi încălcarea obligaţiilor de către stat la momentul considerării valorii nominale a acţiunii de 1 RON/acţiune, deşi cunoştea (sau putea cunoaşte) că această valoare nu poate fi recunoscută pe piaţă, unde se practică anumite discount-uri (construcţia este contradictorie pentru că, pe de o parte se susţine că prejudiciul a decurs din evaluarea nereală a acţiunilor la momentul emiterii, iar pe de altă parte că prejudiciul s-a creat prin listarea cu întârziere a Fondului Proprietatea şi nederularea vânzării de pachete de acţiuni).
Curtea de apel a constatat că respectivele consideraţii referitoare la felul în care Statul Român a înţeles să facă această conversie la valoarea nominală de 1 RON/acţiune până la data de 11 ianuarie 2011, valoare nereală şi supraapreciată, se constituie într-o critică directă împotriva dispoziţiilor legale, ce excede atribuţiilor instanţei de judecată, dată fiind separaţia puterilor în stat.
Astfel, opţiunea unilaterală a statului pentru modalitatea de stingere a obligaţiei de dezdăunare prin instrumentele de plată reprezentate de acţiunile la Fondul Proprietatea, ca şi modalitatea de conversie a titlurilor de despăgubire de conversie în acţiuni, conform dispoziţiilor art. 187 alin. (1) şi (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, intră în atribuţia exclusivă a puterii legiuitoare, exprimată prin adoptarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, instanţa de judecată neputând proceda la amendarea în vreun fel a acestor mecanisme pentru a ajunge la o altă soluţie decât cea dictată de aplicarea acestor texte legale.
O instanţă de judecată nu se poate pronunţa niciodată asupra corectitudinii unui mecanism legal reglementat, ci numai asupra aplicării lui la o cauza concretă. Or, sub aspectul aplicării, nu poate identifica vreo încălcare a legii sub acest aspect, atâta timp cât Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005 reglementau că despăgubirea foştilor proprietari se face prin acţiuni la Fondul Proprietatea, iar mecanismul legal a fost pe deplin respectat în cazul reclamantului. La fel, atâta timp cât pentru reclamant conversia titlurilor de despăgubire în acţiuni la valoarea nominală a acestora s-a făcut cu respectarea art. 187 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa nu poate interveni pentru a acorda reclamantului alte drepturi sau drepturi suplimentare faţă de cele recunoscute prin aceste texte legale, sub pretextul că acest text legal nu era corect.
Referitor la pretenţia apelantului ca instanţa să îşi extindă totuşi analiza, dat fiind rolul său de a asigura respectarea cu prioritate a Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, curtea de apel a constatat că dreptul comunitar nu semnifică niciodată dreptul instanţelor de judecată de a îşi depăşi atribuţiile pentru a crea lege sau a ignora legea internă. Instanţa europeană nu a admis niciodată că, în măsura în care se identifică încălcări ale drepturilor garantate, săvârşite în mod direct prin lege, şi se stabileşte răspunderea statelor naţionale faţă de aceste încălcări, judecătorul naţional este cel care are sarcina de a remedia cauza încălcării, prin ignorarea legii interne. Statul însuşi, prin puterea legiuitoare (sau administrativă, după caz), este cel care este dator să asigure remedierea. Judecătorul naţional poate interveni în procesul de interpretare şi aplicare a legii naţionale conform atribuţiilor sale, însă nu poate interveni de o manieră care să se constituie într-o ignorare efectivă a legii naţionale sub pretextul neconvenţionalităţii.
În mod subsidiar, curtea de apel a constatat că validarea mecanismului creat prin Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 247/2005, inclusiv în ce priveşte atribuirea de acţiuni, a fost făcută fără dubiu de către instanţa europeană prin hotărârea pronunţată în cauza Atanasiu şi alţii contra României (Hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22 noiembrie 2010). Prin aceasta hotărâre, a fost impusă Statului Român crearea unui mecanism adecvat pentru plata despăgubirilor, prin amendarea mecanismului de restituire actual şi instituirea de proceduri simplificate şi eficiente, ceea ce a echivalat cu validarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, inclusiv cu plata despăgubirilor sub forma acţiunilor.
În ce priveşte pretinsa discriminare săvârşită între cei care şi-au făcut conversia titlurilor de despăgubire la valoarea nominală până la 10 zile lucrătoare anterior primei şedinţe de tranzacţionare a Fondului Proprietatea şi cei care au fost supuşi conversiei conform art. 187 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, instanţa de apel a constatat corectă referirea făcută de tribunal la considerentele Deciziei pronunţată de Curtea Constituţionala sub nr. 818/2008. Reclamantul solicită instanţei de drept comun să înlăture de la aplicare un anumit text legal - cel care prevede conversia la valoarea nominală - şi să aplice reclamantului texte legale care au fost prevăzute pentru altă categorie de subiecţi de drept - art. 187 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce instanţei de judecata nu îi este permis.
În plus, nu poate fi identificată discriminarea, căci, pe de o parte, persoanele aflate în situaţii similare - adică cei care au primit titluri de conversie în intervalul temporal vizat de art. 187 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, anterior suspendării (intervenită anterior tranzacţionării pe bursa a Fondului Proprietatea) - sunt supuşi unui tratament identic, iar pe de altă parte, nu există identitate de situaţii între cei aflaţi în ipoteza art. 187 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 şi cei aflaţi în ipoteza art. 187 alin. (2) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005. Valoarea nominală a unei acţiuni pentru cei aflaţi în ipoteza art. 187 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 era stabilită în raport de situaţia Fondului Proprietatea de a fi la momentul dobândirii acţiunilor o societate nelistată, spre deosebire de situaţia ulterioară admiterii Fondului Proprietatea la tranzacţionare - de a fi o societate ale cărei acţiuni sunt tranzacţionate pe piaţa bursieră. Iar în final, mecanismul bursei fiind unul speculativ, în care evoluţiile titlurilor se pot modifica, statul nu putea garanta că, în concret, valorificarea acţiunilor la un anumit moment, ales de titularul acţiunilor, se va face la valoarea lor nominală.
Curtea de apel a precizat că toate consideraţiile expuse sunt pe deplin valabile cu privire la primele două capete de cerere, referitoare la acordarea de despăgubiri de 1.840.120 RON şi la actualizarea sumei de 4.078.640 RON cu indicele de inflaţie. Cu referire a doua pretenţie, a constatat în mod suplimentar că este nefondată şi pentru faptul că suma datorata cu titlu de despăgubiri a fost plătită de stat prin eliberarea către reclamant a acţiunilor la Fondul Proprietatea. Nu se justifică, aşadar, vreo despăgubire pentru o devalorizare datorată inflaţiei. Actualizarea cu rata inflaţiei poate fi solicitată în măsura în care creanţa avea ca obiect o sumă de bani, însă mecanismul reglementat de legile în discuţie nu a implicat o asemenea creanţă.
Daunele moratorii solicitate în capătul 3 de cerere au fost apreciate ca neîntemeiate faţă de respingerea capetelor 1 şi 2 de cerere. În plus, curtea de apel a constatat că nu pot fi acordate daune în suma fixă, predeterminată, pentru obligaţiile având ca obiect sume de bani - cum a solicitat reclamantul în capetele 1 şi 2 de cerere -, daunele pentru plata cu întârziere a unor astfel de creanţe fiind reprezentate de dobândă, care se calculează raportat la suma creanţei.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat şi motivat recurs reclamantul I.I.
Prin motivele de recurs, reclamantul formulează următoarele critici de nelegalitate, pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.:
Recurentul afirmă că instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007, raportat la art. 44 alin. (1) din Constituţie şi că a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, indicând în acest sens o serie de articole din vechiul şi din noul C. civ. şi redând conţinutul acestora. Susţine în continuare că toate textele de lege pe care le-a menţionat trebuie raportate la o serie de dispoziţii legale din Legea nr. 10/2001 şi din Titlul VII din Legea nr. 247/2005, texte al căror conţinut, de asemenea, îl reproduce în cuprinsul cererii de recurs.
Recurentul afirmă, totodată, că instanţa de apel a încălcat art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 16 din Constituţie, reproduce conţinutul acestora şi paragrafe din hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.
Recurentul arată că nu solicită despăgubiri suplimentare în afara celor ce i-au fost acordate în baza legilor speciale de reparaţie, ci doar încasarea integrală a sumei de 4.078.640 RON conferită de titlul de despăgubire nr. a/2010, şi care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a legilor speciale de reparaţie, din motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă, totul raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară de specialitate.
Statul, în marja sa de apreciere de care se bucură, a hotărât ca la momentul emiterii titlului de despăgubire, restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernată de principiul restituirii integrale. Iar art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 la care instanţa de apel a făcut referire, nu poate fi interpretat în mod independent şi izolat, rupt de contextul juridic generic în materie, ci logico-sistematic.
În cazul în care legiuitorul ar fi înţeles să renunţe la principiul restituirii integrale prin echivalent şi să plafoneze despăgubirile acordate, şi-ar fi găsit incidenţa prevederile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.
Nu reclamantul este vinovat pentru obţinerea unei sume de bani cu mult mai mică decât cea menţionată în titlul de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, ci Statul Român care a stabilit în mod unilateral, artificial şi supraevaluat cotaţia de 1 RON/acţiunea Fondului Proprietatea, cu încălcarea unor principii elementare de care este guvernată piaţa de capital. Tot Statul Român este acela care a tergiversat timp de 5 ani de zile în mod nejustificat listarea la bursă a Fondului Proprietatea şi tot statul se face responsabil de încălcarea termenelor imperative prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, ceea ce a făcut ca acţiunile emitentului Fondului Proprietatea să se tranzacţioneze pe bursă cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
Recurentul, de bună-credinţă fiind, nu şi-a putut imagina în anul 2010 când i s-a emis titlul de despăgubire, Fondul Proprietatea nefiind încă listat la bursă în acea perioadă, că ulterior listării la bursă (25 ianuarie 2011), acţiunile se vor tranzacţiona pe bursă la preţuri cuprinse între 39% - 60% din valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
În situaţia în care ar fi ales să aştepte listarea fondului la bursă, recurentul şi-ar fi asumat riscul ca cererea de opţiune depusă la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să rămână nesoluţionată.
Este de notorietate că de la momentul reluării convertirilor titlurilor de despăgubire - mai 2011 - cele 38% din acţiunile Fondului Proprietatea, rămase în portofoliul statului, şi care au fost atribuite, conform legii, după reluarea efectuării conversiilor, la valoarea medie de tranzacţionare aferentă ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, au fost epuizate până la sfârşitul lunii noiembrie 2011.
Or, era foarte probabil ca recurentul să fi rămas în acest interval de timp de 6 luni de zile cu cererea de opţiune nesoluţionată, răstimp în care statul şi-ar fi epuizat participaţia la Fondul Proprietatea. Având în vedere ca în acest timp, mai - noiembrie 2011, conversiile se făceau conform legii la valoarea medie de tranzacţionare aferentă ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, tentaţia ca acţiunile rămase să fie atribuite în mod netransparent anumitor persoane, cu nerespectarea numerelor de ordine, era foarte mare.
Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:
O parte din susţinerile formulate de recurent nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ. şi, din acest motiv, nu învestesc în mod legal instanţa de recurs cu analizarea lor.
Astfel, simpla enumerare a unor texte de lege, reproducerea conţinutului acestora şi afirmaţia că ele ar trebui interpretate prin raportare la anumite texte legale, reproduse, de asemenea, în cuprinsul cererii de recurs, nu pot constitui critici de nelegalitate în sensul art. 304 C. proc. civ.
Cerinţele art. 3021 C. proc. civ. impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalităţii invocate, prin indicarea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate, şi prin precizarea eventualelor greşeli săvârşite de instanţă în legătură cu aceste dispoziţii legale.
Simpla indicare a unor texte de lege, chiar dacă se afirmă că încalcă alte dispoziţii legale şi se indică care ar fi acestea, nu satisface exigenţele art. 3021 C. proc. civ. prin raportare la art. 304 C. proc. civ. Cât timp recurentul nu arată în ce a constat greşeala instanţei de apel în interpretarea sau aplicarea textelor reproduse, care ar fi interpretarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză şi care sunt argumentele care susţin o astfel de interpretare, Înalta Curte nu este legal sesizată cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului.
Tot astfel, trimiterea la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi la art. 16 din Constituţia României şi reproducerea unor paragrafe din hotărâri pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu echivalează cu formularea unor critici de nelegalitate în temeiul art. 304 C. proc. civ. Recurentul ar fi trebui să arate prin cererea de recurs care sunt argumentele juridice pentru care consideră că o normă internă a fost greşit aplicată sau interpretată de instanţa de apel, astfel încât a determinat un conflict cu norma europeană ori cu jurisprudenţa instanţei europene dezvoltată în aplicarea respectivei norme.
De asemenea, prevederile art. 3021 alin. (1) pct. c C. proc. civ. şi ale art. 304 C. proc. civ., nu sunt respectate prin trimiterea făcută la cuprinsul cererii de judecată şi la conţinutul unei probe administrate în cauză. Motivele de recurs trebuie raportate la hotărârea atacată, la raţionamentele dezvoltate de instanţă prin considerentele acesteia, iar nu la un act de procedură al recurentului săvârşit înaintea pronunţării deciziei contestate.
Recurentul susţine că prejudiciul solicitat este rezultatul faptei culpabile a Statului Român constând listarea întârziată la bursă a Fondului Proprietatea şi în nerespectarea termenelor prevăzute de Legea nr. 247/2005 pentru derularea ofertelor publice de vânzare de pachete de acţiuni, ceea ce a făcut ca acţiunile emitentului Fondului Proprietatea să se tranzacţioneze pe bursă cu mult sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune.
În considerentele hotărârii recurate, curtea de apel a arătat că reclamantul nu a dovedit legătura de cauzalitate dintre aceste două pretinse fapte ilicite şi prejudiciul încercat de reclamant şi că, în plus, fiind vorba de vânzarea unor acţiuni pe piaţa bursieră, guvernată de un mecanism speculativ, reclamantul nu poate dovedi că ar fi obţinut un preţ superior dacă listarea la bursă a Fondului Proprietatea sau ofertele publice de vânzare de pachete de acţiuni s-ar fi făcut înăuntrul termenelor legale.
În plus, a reţinut curtea de apel, statul nu şi-a asumat vreo obligaţie de garantare a valorii acţiunilor pe piaţă, creşterea sau scăderea valorii lor fiind rezultatul mecanismelor bursiere.
Or, prin cererea de recurs, reclamantul nu arată de ce sunt greşite argumentele instanţei de apel, dezvoltate în analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale pe temeiul căreia a fost fundamentată cererea de chemare în judecată, mulţumindu-se numai să afirme în ce constă fapta ilicită a pârâtului şi prejudiciul pretins produs.
Mai arată recurentul că, art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 a fost interpretat de instanţa de apel "în mod independent şi izolat, rupt de contextul juridic generic în materie".
Sub acest aspect, curtea de apel a reţinut că titlul de despăgubire iniţial emis încorpora dreptul de creanţă al apelantului asupra Statului Român, corespunzător despăgubirilor acordate, cu respectarea Legii nr. 10/2001 şi a Legii nr. 247/2005, la valoarea de piaţă a imobilului stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare. Aceasta creanţă a fost acoperită de către Statul Român prin emiterea unui număr de acţiuni egal la Fondul Proprietatea, cu o valoare nominală de 1 leu/acţiune, aspect confirmat şi de art. 12 alin. (3) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Curtea de apel a arătat că, la momentul emiterii acţiunilor în favoarea apelantului, creanţa deţinută împotriva statului în baza titlului de despăgubire a fost realizată integral, şi că mecanismul ulterior reprezintă o cu totul altă etapă, în cadrul căruia nu mai există un raport juridic între reclamant şi Statul Român. Reclamantul şi-a realizat drepturile care decurgeau din calitatea de acţionar după regulile specifice acestei calităţi, vânzarea pe bursă făcându-se după regulile pieţei de investiţii.
Recurentul nu arată în ce constă greşeala instanţei de apel în interpretarea acestui text de lege, care ar fi interpretarea corectă a normei menţionate şi argumentele pe care se bazează, astfel încât susţinerile formulate în acest sens nu pot fi primite.
Tot astfel, exced unei legale sesizări a instanţei de recurs, afirmaţiile legate de buna-credinţă a recurentului şi de riscurile pe care acesta şi le-ar fi asumat aşteptând listarea la bursă a Fondului Proprietatea.
Prin urmare, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul I.I. împotriva Deciziei civile nr. 12A din 14 ianuarie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2045/2014. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2047/2014. Civil. Succesiune. Recurs → |
|---|
