ICCJ. Decizia nr. 2048/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 2048/2014

Dosar nr. 5636/1/2013

Şedinţa publică din 26 iunie 2014

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra contestaţiei în anulare de faţă;

Prin Decizia nr. 1509 din 20 martie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de O.N. invocată de recurenţii reclamanţi O.D.M.C. şi O.M.B.

A fost admis recursul declarat de reclamanţii O.D.M.C. şi O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte şi a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în Bucureşti, str. U.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. şi de intervenienţii N.C.V. şi N.D. împotriva aceleiaşi decizii.

Împotriva acestei decizii au formulat contestaţie în anulare contestatorii intervenienţi N.C.V. şi N.D.

În motivarea contestaţiei se arată că împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, recurenţii reclamanţi au formulat opt (8) motive de recurs distincte, detaliate şi vizând diferite probleme de drept deduse judecăţii, la care instanţa de control judiciar avea obligaţia de a răspunde, fără a fi vorba de simple argumente sau critici, ci de motive de recurs vizând nelegalitatea, sub multiple aspecte, a deciziei atacate.

Unora dintre motivele invocate, instanţa le-a răspuns de o manieră considerată criticabilă, dar care nu poate fi pusă în discuţie în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.

Esenţial este însă faptul că, instanţa de recurs a omis nu numai să cerceteze, ci şi să amintească cel puţin trei motive de modificare a deciziei atacate. Astfel, în doar câteva fraze, instanţa de recurs se referă la următoarele probleme:

- hotărârea penală de condamnare a autoarei reclamanţilor O.E., care este tratată ca şi cum decizia pronunţată de Curtea Supremă de Justiţie în anul 2001, care a respins recursul în anulare în favoarea acesteia, nu ar exista. Niciun cuvânt despre faptul că titlul Statului a fost confirmat ca fiind legal, iar măsura confiscării averii menţinută în mod irevocabil; niciun cuvânt despre faptul că din 1958 autoarea reclamanţilor şi deci, nici aceştia din urmă, nu mai aveau nicio îndreptăţire să ridice vreo pretenţie cu privire la imobil. Absolut niciun cuvânt despre amplul motiv de recurs vizând acest aspect;

- posibilitatea vânzării apartamentelor având natura juridică a imobilului în litigiu, paragraf în care se menţionează din nou greşit, prin omiterea motivului de recurs, că titlul Statului nu este valabil, iar preluarea bunului a fost abuzivă;

- se arată în mod greşit că recurenţii ar fi fost de rea-credinţă la încheierea contractului în temeiul Legii nr. 112/1995, omiţându-se din nou critica referitoare la situaţia juridică reală a imobilului;

- calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, prin Primar;

- caracterul cererii depuse de reclamanţi pe parcursul procesului, care nu este considerată nici tardivă şi nici susceptibilă de a fi timbrată;

- cererea de renunţare la judecată formulată de reclamantul O.N., care a fost considerată, în mod corect, respinsă de către instanţa de apel.

Instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să amintească cel puţin trei motive de modificare a deciziei atacate şi anume:

1. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii distincte şi fundamentale privind deplina valabilitate a titlului Statului şi lipsa oricărei îndreptăţiri a reclamanţilor de a ridica pretenţii cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare declarat în favoarea condamnaţilor de către procurorul general. Toate argumentele privind caracterul nedrept al sentinţei pronunţate de Tribunalul Militar, inclusiv sub aspectul pedepsei complementare a confiscării averii, toată retorica privind abuzurile regimului comunist (care, desigur, în multe alte cazuri au fost reale), nu operează în speţă.

Instanţa de recurs a amânat pronunţarea în repetate rânduri, timp de aproape două luni, a motivat decizia după alte opt luni, iar principalul motiv de recurs, a cărui rezolvare ar fi avut o influenţă hotărâtoare asupra soluţiei de fond, nu numai că nu a fost examinat, şi eventual înlăturat, dar nu a fost nici măcar menţionat ca atare. Instanţa de recurs se referă pur şi simplu la hotărârea de condamnare a autorilor reclamanţilor, fără să examineze criticile care sunt dovedite cu înscrisuri depuse la dosar. Nici măcar nu se pomeneşte faptul că s-a invocat această chestiune esenţială, astfel că, practic, hotărârea din apel nu a fost cenzurată sub acest aspect fundamental.

2. S-a invocat ca motiv distinct de recurs, primul în enumerarea care s-a făcut, greşita aplicare în cauză, în favoarea reclamanţilor, a prevederilor art. 480 C. civ.

Instanţa de recurs nu a menţionat această problemă, şi cu atât mai puţin nu a examinat-o şi nu a soluţionat-o. Această chestiune era esenţială pentru că revendicarea prin comparare de titluri constituie temeiul acţiunii reclamanţilor. Or, aşa cum s-a arătat pe larg, niciunul dintre criteriile de preferinţă consacrate ca atare în literatura de specialitate şi în practică nu operau în favoarea lor. Din nou, o critică esenţială, distinctă şi amplu motivată, referitoare la elemente fundamentale ale cauzei este pur şi simplu ignorată.

3. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii distincte referitoare la modul greşit în care instanţa de apel a procedat la calificarea şi soluţionarea cererii prin care reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al intervenienţilor contestatori.

Instanţa de recurs nu a răspuns practic criticilor formulate, limitându-se să arate doar că nu a fost depăşit termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ şi că nu era necesar timbrajul, fiind vorba despre o cerere reconvenţională întemeiată pe legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar presupune că interpretarea instanţei de recurs cu privire la calificarea cererii şi timbrare ar fi corectă, nu aceasta este problema fundamentală care s-a invocat în cadrul acestui motiv de recurs, ci nepunerea în discuţia părţilor a problemelor controversate şi soluţionarea cauzei în apel cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Instanţa de recurs nu a făcut absolut nicio referire la principala critică formulată în acest sens, ignorându-o pur şi simplu şi omiţând să o cerceteze în sensul prevederilor art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

La termenul la care au avut loc dezbaterile, Înalta Curte a pus în dezbaterea părţilor excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată de intimatul O.N.

Luând în examinare această excepţie, Înalta Curte constată că a fost invocată, având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (8) din Legea nr. 51/1995 şi ale art. 39 şi 43 din Statutul profesiei de avocat, motivat de faptul că domnului avocat F.C. i se interzice prin lege să pună concluzii la instanţa la care şi-a desfăşurat activitatea, iar sintagma "nu pot pune concluzii" include şi redactarea prezentei contestaţii în anulare.

Înalta Curte constată că la dosarul cauzei se află delegaţie avocaţială din partea domnului avocat F.C. doar pentru redactare, nu şi pentru reprezentare şi că, cererea prin care a fost învestită instanţa cu contestaţie în anulare a fost semnată personal de către contestatorii N.C.V. şi N.D.

Înalta Curte va respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare, invocată şi susţinută pentru acest motiv, întrucât cererea a fost semnată personal de către contestatori, acest element fiind de natură să înlăture orice incertitudine cu privire la manifestarea de voinţă a acestora, în sensul de a sesiza instanţa cu o anumită cerere, astfel încât semnătura înlătură delegaţia avocaţială depusă pentru redactare, întrucât nu rezultă din conţinutul contestaţiei în anulare că aceasta ar fi fost redactată de un anume mandatar avocat. De asemenea, semnătura depăşeşte interesul personal al intimatului de a invoca neregularitatea introducerii cererii pendinte.

La termenul la care au avut loc dezbaterile, s-a invocat şi excepţia tardivităţii formulării contestaţiei în anulare, având în vedere că la data de 21 octombrie 2013 s-a procedat la executarea silită a Deciziei civile nr. 217 din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, depunându-se procesul-verbal de predare a imobilului.

Înalta Curte va respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare invocată de intimaţii O.D.M.C. şi O.M.B., motivat de faptul că împotriva hotărârilor irevocabile care nu se aduc la îndeplinire pe cale de executare silită (cum este decizia pronunţată în recurs, în cazul de faţă), contestaţia în anulare poate fi introdusă, conform art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în termen de 15 zile de la data când contestatorii au luat cunoştinţă de hotărâre, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas irevocabilă.

Având în vedere că Decizia nr. 1509 a fost pronunţată la data de 20 martie 2013, iar contestaţia în anulare a fost introdusă la data de 26 noiembrie 2013, înseamnă că această cale extraordinară de atac a fost formulată până la împlinirea termenului obiectiv de un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii contestate.

Termenul reglementat de dispoziţiile art. 319 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ. este incident nu numai în situaţia în care hotărârea, prin natura ei, nu este susceptibilă de executare silită, ci şi atunci când hotărârea a fost executată, cum este în cazul deciziei pronunţate în apel.

Contestaţia în anulare formulată de contestatorii N.C.V. şi N.D. se priveşte ca nefondată, urmând a fi respinsă pentru considerentele ce succed.

În speţă, prin decizia contestată s-a respins excepţia nulităţii recursului declarat de O.N. invocată de recurenţii reclamanţi O.D.M.C. şi O.M.B.

A fost admis recursul declarat de reclamanţii O.D.M.C. şi O.M.B. împotriva Deciziei civile nr. 217A din 22 septembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, care a fost casată în parte şi a fost trimisă cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului reclamanţilor vizând revendicarea terenului de 304 mp situat în Bucureşti, str. U.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor deciziei atacate.

S-au respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul O.N. şi de intervenienţii N.C.V. şi N.D. împotriva aceleiaşi decizii.

Contestatorii recurenţi-intervenienţi N.C.V. şi N.D. au contestat decizia instanţei de recurs, invocând al doilea motiv al contestaţiei în anulare speciale, astfel cum este acesta reglementat de dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., şi anume, exercitarea contestaţiei în anulare împotriva hotărârii instanţei de recurs, când instanţa, respingând recursul sau admiţându-l numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Din interpretarea textului de lege rezultă că, pentru ca o cale extraordinară de atac, cum este contestaţia în anulare, să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii: a) instanţa de recurs să fi respins sau să fi admis numai în parte recursul; b) instanţa de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare; c) această omisiune să se fi produs din greşeală.

Analizând decizia contestată prin prisma condiţiilor menţionate, nu se poate reţine că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - ca instanţă de recurs, a omis să se pronunţe asupra vreunui motiv de recurs dintre cele invocate de intervenienţi, în calitate de recurenţi.

Contestaţia în anulare specială are în vedere motivele invocate de parte, astfel încât motivarea contestatorilor în cauză în sensul că, "împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, recurenţii reclamanţi au formulat opt (8) motive de recurs distincte, detaliate şi vizând diferite probleme de drept deduse judecăţii, la care instanţa de control judiciar avea obligaţia de a răspunde", sau că "unora dintre motivele invocate, instanţa le-a răspuns, de o manieră considerată criticabilă, dar care nu poate fi pusă în discuţie în calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare", va fi înlăturată, în condiţiile în care recurenţii reclamanţi nu au formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei pronunţate în recurs.

Contestatorii intervenienţi-recurenţi susţin, în continuare, că instanţa de recurs a omis să cerceteze şi să amintească cel puţin trei motive de modificare a deciziei atacate şi anume:

1. Instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii distincte şi fundamentale privind deplina valabilitate a titlului Statului şi lipsa oricărei îndreptăţiri a reclamanţilor de a ridica pretenţii cu privire la bunul în litigiu, atâta vreme cât hotărârea penală de condamnare, inclusiv pedeapsa complementară a confiscării averii, nu au fost niciodată infirmate, ci, dimpotrivă, confirmate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în anul 2001, prin respingerea recursului în anulare declarat în favoarea condamnaţilor de către Procurorul general.

Analizând acest motiv al contestaţiei în anulare, instanţa reţine că în motivarea soluţiei de respingere a recursului declarat de intervenienţii N.C.V. şi N.D., Înalta Curte a reţinut, motivat, că preluarea imobilului litigios în proprietatea statului a fost una abuzivă, aşa cum aceasta este definită de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, raportat la temeiul juridic al condamnării autoarei reclamanţilor O.E. - complicitatea la crimă de uneltire contra ordinii sociale, prin Sentinţa penală nr. 946 din 24 septembrie 1953 a Tribunalului Militar Bucureşti, fiind evident că hotărârea de condamnare este una pentru infracţiuni de natură politică, săvârşite ca manifestare de opoziţie faţă de sistemul totalitar comunist.

Înalta Curte explică, în considerente, deplina îndreptăţire a reclamanţilor de a ridica pretenţii cu privire la bunul în litigiu, în raport de dispoziţiile art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999, act în baza căruia i-a fost eliberată reclamantei decedate O.E. Decizia nr. 1367 din 22 noiembrie 2001 de către Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă.

Se concluzionează, în analiza acestui motiv de recurs, că hotărârea penală de condamnare nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată şi cu moştenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat.

În condiţiile inexistenţei unui titlu valabil al statului la preluarea bunului, autoarea decedată O.E. şi ulterior succesorii acesteia (reclamanţii în cauză), justifică un titlu valabil pentru formularea acţiunii în revendicare.

Prin urmare, instanţa de recurs a examinat pe larg motivul de recurs invocat de recurenţii intervenienţi, dar nu şi l-a însuşit, aspect faţă de care contestaţia în anulare întemeiată pe acest motiv nu este admisibilă.

2. Contestatorii susţin, în continuare, că au invocat ca motiv distinct de recurs, primul în enumerarea care s-a făcut, greşita aplicare în cauză, în favoarea reclamanţilor, a prevederilor art. 480 C. civ.

Referitor la această susţinere, Înalta Curte reţine că nu este fondată, din considerentele deciziei contestate reieşind cu claritate statuările instanţei de recurs asupra acesteia, respectiv că, autoarea decedată O.E. şi ulterior succesorii acesteia, justifică un titlu valabil pentru formularea acţiunii în revendicare; că nici statul şi nici cei care au dobândit imobilul de la acesta, nu pot opune celui care a dobândit calitatea de luptător în rezistenţa anticomunistă hotărârea de condamnare pentru infracţiuni de natură politică în perioada regimului comunist, raportat la aliniatul al doilea al art. 7 din O.U.G. nr. 214/1999 sau că, hotărârea de condamnare nu poate constitui în raport cu reclamanta decedată şi cu moştenitorii săi un titlu valabil care să justifice dreptul de proprietate al statului asupra imobilului confiscat.

Art. 318 C. proc. civ. priveşte nepronunţarea asupra unui motiv de casare sau modificare. Anularea unei decizii pronunţată de instanţa de recurs, în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., poate fi dispusă numai dacă instanţa nu a cercetat deloc una din criticile formulate de recurenţi. Lipsa de claritate a considerentelor nu justifică însă o asemenea măsură. Totodată, instanţa de recurs nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt şi de drept care susţin motivul de casare sau modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o susţinere a recurentului nu deschide calea contestaţiei în anulare.

3. Se invocă, de asemenea, că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra criticii distincte referitoare la modul greşit în care instanţa de apel a procedat la calificarea şi soluţionarea cererii prin care reclamanţii au solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare al contestatorilor. Se susţine, în acest sens, că instanţa de recurs nu a răspuns practic criticilor formulate, limitându-se să arate doar că nu a fost depăşit termenul prevăzut de art. 132 C. proc. civ. şi că nu era necesar timbrajul, fiind vorba despre o cerere reconvenţională întemeiată pe legea specială, derogatorie de la dreptul comun. Chiar dacă s-ar presupune că interpretarea instanţei de recurs cu privire la calificarea cererii şi timbrare ar fi corectă, nu aceasta este problema fundamentală care s-a invocat în cadrul acestui motiv de recurs, ci nepunerea în discuţia părţilor a problemelor controversate şi soluţionarea cauzei în apel cu încălcarea principiilor contradictorialităţii şi al dreptului la apărare.

Aşa cum rezultă din expunerea acestui motiv al contestaţiei în anulare, nu se poate reţine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunţe asupra acestui motiv de recurs din greşeală.

De fapt, deşi invocă dispoziţiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., contestatorii sunt nemulţumiţi de modul în care instanţa de recurs a răspuns acestui motiv de critică.

Or, instanţa sesizată cu contestaţia în anulare nu este îndreptăţită să verifice corectitudinea argumentelor cu care motivele de recurs au fost respinse şi, în funcţie de rezultatul acestei analize să schimbe, eventual, hotărârea pronunţată în cauză, deoarece această cale de atac nu poate fi utilizată ca un recurs la recurs, inadmisibil de altfel.

Câtă vreme toate cele trei motive de recurs au fost respinse argumentat de către Înalta Curte, nu sunt îndeplinite condiţiile contestaţiei în anulare speciale, iar aceasta v-a fi respinsă, ca nefondată.

În raport de dispoziţiile art. 274 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii O.D.M.C. şi O.M.B. şi la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse, către intimatul O.N.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".

Înalta Curte constată că dispoziţiile art. 274 C. proc. civ., chiar dacă nu menţionează in terminis, induc o prezumţie de culpă procesuală în sarcina celui ce prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul şi cu ocazia purtării procesului.

Cheltuielile de judecată au rolul de a acţiona ca veritabile sancţiuni procedurale, fiind suportate în final de către partea din vina căreia s-a promovat acţiunea, aceasta fiind partea care a pierdut procesul.

În ceea ce priveşte cuantumul cheltuielilor acordate, în conformitate cu dispoziţiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de judecată este competentă să reducă onorariul de avocat atunci când constată că valoarea lui este disproporţionată în raport de amplitudinea şi complexitatea activităţii depuse. În speţă, faptul că s-au respins excepţiile invocate de intimaţii solicitanţi, că pricina a comportat două termene de judecată, iar munca depusă de avocaţii părţilor în dosar a fost sensibil egală, cuantumul cheltuielilor solicitate de către intimatul O.N. apare ca fiind disproporţionat în raport de aceste circumstanţe şi de complexitatea cauzei dedusă judecăţii, urmând a fi reduse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia inadmisibilităţii contestaţiei în anulare invocată de către intimatul O.N.

Respinge excepţia tardivităţii contestaţiei în anulare invocată de intimaţii O.D.M.C. şi O.M.B.

Respinge, ca nefondată, contestaţia în anulare formulată de contestatorii N.C.V. şi N.D. împotriva Deciziei civile nr. 1509 din 20 martie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

Obligă pe contestatori la plata sumei de 2.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimaţii O.D.M.C. şi O.M.B. şi la plata sumei de 3.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reduse către intimatul O.N.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 iunie 2014.

← ICCJ. Decizia nr. 2047/2014. Civil. Succesiune. Recurs  ICCJ. Decizia nr. 2049/2014. Civil. Contestaţie decizie de... →

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2048/2014. Civil. Revendicare imobiliară. Contestaţie în anulare - Fond