ICCJ. Decizia nr. 2075/2014. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2075/2014
Dosar nr. 15302/3/2008
Şedinţa publică din 27 iunie 2014
Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 22 aprilie 2008, reclamanta M.D. a solicitat în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S. să se dispună anularea Deciziei nr. 57 din 06 martie 2008, emisă de vicepreşedintele A.V.A.S, să se dispună acordarea de măsuri reparatorii în echivalent conform prevederilor art. 1 alin. (2) şi alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi O.U.G. nr. 81/2007 pentru imobilul compus din clădiri şi teren aferent în suprafaţă de 1318 mp situat în Timişoara, str. P-ţa T. înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top xx, către reclamantă, în calitate de moştenitoare a defuncţilor proprietari M.I. şi M.A., să se constate valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare prin care M.I. şi M.A. au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Timişoara, str. Piaţa T., înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. xx, să se constate că reclamanta este moştenitoarea legală a defuncţilor M.I. şi M.A., conform certificatelor de moştenitor nr. 4097/1991 şi nr. 727/1991, pe care le anexează la dosar.
Motivând în fapt cererea, reclamanta a arătat că prin notificarea nr. 280/2001, a solicitat restituirea imobilului compus din clădire şi teren aferent de 1318 mp situat în Timişoara str. Piaţa T. înscris în C.F. x Timişoara nr. top xx, depunând la dosar actele de proprietate considerate necesare în vederea soluţionării acesteia şi cu toate acestea, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu un extras de carte funciară în care să fie menţionaţi autorii săi.
Prin Sentinţa civilă nr. 1685 din 24 noiembrie 2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins contestaţia ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că prin notificarea nr. 280 din 11 iulie 2001, reclamanta a solicitat restituirea imobilului compus din clădire şi teren aferent de 1318 mp situat în Timişoara str. Piaţa T. înscris în C.F. x Timişoara nr. top xx, depunând la dosar actele de proprietate considerate necesare în vederea soluţionării acesteia şi cu toate acestea, notificarea a fost respinsă cu motivarea că nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat cu un extras de carte funciară în care să fie menţionaţi autorii săi.
Răspunzând la această notificare, pârâta a emis Decizia nr. 57 din 6 martie 2008, respingând-o pentru considerentul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat.
Prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985, a fostului Consiliu Popular al Judeţului Timiş, s-a prevăzut că imobilul de la adresa în litigiu, înscris în C.F. nr. x Timişoara nr. top xx cu terenul aferent, proprietatea lui S.G., trece în proprietatea statului, în administrarea directă a Întreprinderii comerciale de stat Mărfuri Metalo-chimice Timişoara Piaţa U., cu plata sumei de 80.000 lei contravaloare construcţii şi 2965 lei contravaloare teren către S.G.
Prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1086 a Tribunalului Suprem, secţia civilă, dată în soluţionarea recursului extraordinar, se modifică Decizia nr. 310/1986 a Tribunalului Timiş, în sensul admiterii acţiunii lui M.I. şi A. în contra lui S.G. fiind obligat acesta să plătească primilor 82.965 lei, ca urmare a constatării în favoarea acestora a unui drept de creanţă, faţă de pârât, echivalentul valoric al bunului ce trebuia transmis acestora, din considerentele acestei decizii rezultând că încă de la acea dată, s-a stabilit că bunul nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv, autorii reclamantei, nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, cum greşit pretinde reclamanta.
Faptul că, la un moment dat, aceştia ar fi încheiat contracte de închiriere referitoare la bun, este lipsit de relevanţă şi nu este de natură a determina concluzia că autorii săi ar fi avut drept de proprietate asupra imobilului.
Ca atare, în mod corect, s-a respins notificarea reclamantei privind restituirea în natură, pentru motivul că aceasta nu a dovedit calitatea de proprietar al bunului preluat de stat de la adevăratul proprietar, S.G., acesteia nefiindu-i aplicabile dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001 cum pretinde.
De altfel, autorii reclamantei aşa cum s-a reţinut anterior, din decizia Tribunalului Suprem, au obţinut un titlu în baza căruia, fostul proprietar al imobilului cu care încheiaseră act de vânzare-cumpărare neînscris în C.F., a fost obligat să-i despăgubească cu contravaloarea bunului (sumele prevăzute în Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985).
Prin urmare, reclamanta nu şi-a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001, pentru imobilul în cauză, astfel că decizia emisă de pârâtă este legală, iar pretenţiile acesteia formulate prin cererea de chemare în judecată, sunt neîntemeiate în ceea ce priveşte primele 3 capete de cerere, în ceea ce priveşte pe cel de-al 3-lea, de altfel, reclamanta îndreptându-se în mod neîntemeiat în contra pârâtei AVAS aceasta neavând vreo legătură şi nefiind parte în contract.
Cât priveşte calitatea sa de moştenitoare a defuncţilor M., aceasta nu a fost contestată nici de către pârâtă, fiind dovedită prin certificatele de moştenitor depuse la dosar.
În termenul legal de 15 zile prevăzut de dispoziţiile art. 284 C. proc. civ., împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.D.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a arătat că atât pârâta cât şi instanţa de fond au încălcat dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reţinând că autorii reclamantei nu şi-au intabulat dreptul de proprietate deşi este evidentă îndeplinirea condiţiei principale din art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938, anume acordul de voinţă al vânzătorului şi cumpărătorului.
Acest acord de voinţă este explicit stipulat în contractul de vânzare-cumpărare, încheiat cu dată certă.
Mai mult, părţile contractante consimt la intabulare, aceasta căzând în sarcina vânzătorului.
Pe cale de consecinţă este evidentă lipsa de culpă a cumpărătorilor (antecesorilor săi) în ceea ce îi priveşte neînscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate.
Într-adevăr Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea efectul constitutiv de drepturi al înscrierii în cartea funciară, însă Legea nr. 10/2001 a fost edictată tocmai pentru a soluţiona toate situaţiile de preluare abuzivă, inclusiv o situaţie cum este cea din prezenta cauză.
În fapt, prin Notificarea nr. 2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc S.T. s-a solicitat restituirea imobilului compus din clădire şi teren aferent în suprafaţă de 1318 mp situat în Timişoara str. P-ţa T. înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. xx.
Deşi a avut la dispoziţie toate actele doveditoare cerute de lege, vicepreşedintele Autorităţii pentru Valorificarea Activelor Statului a emis Decizia nr. 57 din 06 martie 2008 prin care a respins notificarea.
Aşadar legiuitorul nu a cerut cumulativ actul translativ de proprietate cu extrasul de carte funciară. Rezultă că, pentru admiterea cererii de restituire este suficient ca petentul să depună doar unul dintre actele doveditoare (fie contract de vânzare-cumpărare, fie extras C.F.)
Actul translativ de proprietate este în acest caz contractul de vânzare-cumpărare şi nu extrasul de carte funciară, care este un simplu act de informare privind publicitatea imobiliară.
S-a învederat instanţei de apel faptul că S.G. a dat o declaraţie sub sancţiunea prevederilor art. 292 C. pen. prin care arată că nu mai este "proprietarul de fapt al imobilului din Timişoara P-ţa T., fiindcă acest imobil s-a vândut tov. M.I. şi soţia prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat la 19 ianuarie 1950 având data certă la 20 ianuarie 1950."
Imobilul a trecut în proprietatea Statului în mod abuziv, deoarece exproprierea nu s-a făcut de către organul competent şi avizat la aceea vreme, în speţă decizia este lovită de nulitate absolută, iar Statul Român avea cunoştinţă despre adevăraţii proprietari şi totuşi a emis această decizie unui neproprietar cu atât mai mult cât I.C.R.A.L. Timişoara avertizează (Consiliul Popular Judeţean Timiş) prin adresa din 17 decembrie 1987 (existentă la dosarul cauzei) despre ilegalitatea ce urma să se producă în cazul în care dispoziţiile Legii nr. 4/1973 se aplicau.
Deşi antecesorii recurentei au încercat să-şi înscrie dreptul de proprietate în nenumărate rânduri, chiar şi printr-o acţiune în obligaţia a face intentată lui S.G. pentru a-l determina pe acesta să dea curs prevederilor contractuale, s-au lovit întotdeauna de un refuz al autorităţilor locale, datorate probabil situaţiei politice din acea perioadă.
Este adevărat că, în sistemul cărţilor funciare, drepturile reale se pot dobândi numai prin înscrierea lor în cartea funciară, dar, în ansamblul prevederilor Decretului-lege nr. 115/1938 rezultă că lipsa înscrierii dreptului de proprietate nu poate fi opusă de către o parte contractantă celeilalte părţi. De asemenea un astfel de drept real constituit prin convenţia părţilor este opozabil şi terţilor care au luat la cunoştinţă despre existenţa lui, deşi nu este înscris în cartea funciară.
Numai terţii care, neavând cunoştinţă de existenţa unui drept neînscris şi având în vedere menţiunile din cartea funciară, au dobândit prin acte cu titlu oneros, drepturi pe care şi le-au înscris, le pot opune dobânditorilor anteriori.
Inclusiv legiuitorul din aceea vreme a adoptat un decret prin care încerca - retroactiv - să vină în sprijinul persoanelor care au încheiat contracte cu dată certă, înainte de 06 septembrie 1950, deoarece situaţia politică din aceea perioadă a condus printre altele şi la desfiinţarea notariatelor publice şi introducerea notariatului de stat - notariat de sistem sovietic care a necesitat mai multe "ajustări" legislative începând cu anul 1950, pentru a putea fi implementat. Astfel, conform prevederilor art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se înscriu în cartea funciară cu autorizaţie de la Consiliul Local contractele cu dată certă înainte de 06 septembrie 1950.
Mai mult decât atât, S.G. şi Consiliul Popular al Judeţului Timiş, nu au avut câştig de cauză decât prin recursul extraordinar declarat de către Procurorul General împotriva Sentinţei civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum şi împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, recurs soluţionat de Tribunalul Suprem, secţia civilă, prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1986, Dosar nr. 1152/1986.
Instanţa supremă a admis recursul declarat de Procurorul General şi a reţinut faptul că, "în situaţia din speţă, vânzătorul, care a încasat preţul nu îşi mai poate îndeplini obligaţia sa de transmitere a proprietăţii imobilului, prin înscrierea sa în cartea funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea statului", iar plata despăgubirilor pentru imobilul construcţie şi teren să fie făcută antecesorilor, nu aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, cum că, cumpărătorul ar avea doar un drept de creanţă împotriva vânzătorului.
Pe cale de consecinţă, s-a modificat Decizia nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiş şi s-a admis acţiunea formulată de către M.I. şi M.A. cu obligaţia lui S.G. de a plăti acestora suma de 80000 lei pentru construcţii şi 2965 lei pentru teren.
Astfel, cum bine se poate observa instanţa supremă este unica din sistemului politic ostil de la acea vreme care recunoaşte dreptul de proprietate al antecesorilor.
În speţă s-a dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoştea existenţa dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceştia nu au fost intabulaţi în cartea funciară, şi consideră Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985, prin care imobilul a fost preluat de Statul Român, ca fiind nelegală, deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât adevăraţii proprietari, care erau cunoscuţi şi recunoscuţi ca atare.
Se consideră că, ar fi de neconceput şi contrar Protocolului nr. 1 la Actul Adiţional nr. 1 al Convenţiei europene a drepturilor omului ca, în situaţia în care, chiar în perioada anterioară anului 1989, Statul Român a recunoscut calitatea de proprietar antecesorilor săi în condiţiile în care prin art. 44 din Constituţia României, revizuită, este ocrotită şi garantată proprietatea, să nu se procedeze la soluţionarea cererii sale de restituire în echivalent.
Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de apel invocate, Curtea a constatat că apelul este nefondat din următoarele considerente:
Prin Notificarea nr. 2801 din 11 iulie 2001, depusă la Biroul Executorului Judecătoresc S.T. s-a solicitat restituirea imobilului compus din clădire şi teren aferent în suprafaţă de 1318 mp situat în Timişoara str. P-ţa T. înscris în C.F. nr. x Timişoara, nr. top. xx.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001 face vorbire de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, fără a preciza explicit care sunt acestea.
Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, adică H.G. nr. 498/2003, prin pct. 22.1 lit. a) definesc aceste actele doveditoare prevăzute la art. 22 din Legea nr. 10/2001 ca fiind "orice acte juridice translative de proprietate care atestă deţinerea proprietăţii de către o persoană fizică sau juridică (acte de vânzare-cumpărare, tranzacţie, donaţie, extras de carte funciară, acte sub semnătură privată, etc.)".
Prin urmare, întrucât apelanta reclamantă nu a prezentat un act autentic de dobândire a dreptului de proprietate, în mod corect intimata AVAS a apreciat că este necesar, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, să se depună extras de carte funciară.
Pe de altă parte, extrasul de carte funciară reflectă situaţia imobilului la data preluării de către stat, întrucât cuprinde datele referitoare la titularul dreptului de proprietate, cartea funciară făcând dovada dreptului real înscris, în folosul persoanei înscrisa în foaia de proprietate, cât timp nu se dovedeşte contrariul.
Mai mult, chiar şi preluarea imobilului, prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985 a Biroului Permanent al Consiliului Popular al Judeţului Timiş, s-a făcut pe numele vânzătorului Ş.G., astfel că, în lipsa unor probe contrare, operează prezumţia instituită de dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată.
De altfel, acest drept a fost dezbătut între semnatarii convenţiei de vânzare-cumpărare încheiată în anul 1950, în cadrul litigiului declanşat de autorii apelantei reclamante (M.I. şi M.A.) împotriva vânzătorului S.G., ce a avut ca obiect suma primită de acesta din urmă cu titlu de despăgubire pentru imobil, ca urmare a trecerii în proprietatea statului, litigiu soluţionat prin Decizia nr. 1545 din 16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secţia civilă, dată în soluţionarea recursului extraordinar declarat de cauza, prin care s-a statuat că bunul nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., respectiv că autorii reclamantei nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestuia, întrucât actul de înstrăinare nu a fost încheiat în formă autentică, iar dreptul ce a făcut obiectul acestui act nu a fost înscris în cartea funciară.
Astfel, nu poate fi ignorat faptul că în cadrul litigiului purtat în anul 1986 între autorii apelantei reclamante, în calitate de cumpărători ai imobilului în baza actului sub semnătură privată din anul 1950, şi vânzătorul acestui imobil (Ş.G.) s-a recunoscut în mod irevocabil calitatea de proprietar a acestuia din urmă asupra imobilului în litigiu.
În jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în mod constant se reţine că un reclamant nu poate pretinde o încălcare a art. 1 din Primul Protocol, decât în măsura în care hotărârile contestate de acesta se raportau la "bunurile" sale, în sensul acestei prevederi.
În speţă, apelanta reclamantă nu a făcut dovada calităţii sale de proprietar asupra imobilului în litigiu nici prin acte valabile de proprietate şi nici printr-un act emis de puterea judecătorească şi, în consecinţă, nu poate pretinde un "bun" în sensul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Faţă de cele reţinute, apreciind că nu există motive care să atragă schimbarea sentinţei, Curtea în baza art. 296 C. proc. civ. a respins apelul ca nefondat.
Împotriva Deciziei nr. 354A din 10 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta M.D., învederând următoarele motive de nelegalitate:
Se consideră că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală neţinând cont de dispoziţiile legale aplicabile în materie şi de probatoriul administrat în cauză.
Se arată că înscrisul intitulat "contract de vânzare şi cumpărare" a fost greşit calificat atât de instanţa de fond cât şi de instanţa de apel ca fiind un antecontract de vânzare-cumpărare, care nu a putut opera transferul proprietăţii.
Or, în speţă, din cuprinsul actului încheiat în 19 ianuarie 1950, se desprinde voinţa neîndoielnică a părţilor în sensul transmiterii imediate a proprietăţii în condiţiile în care: părţile au intitulat actul contract de vânzare-cumpărare; în cuprinsul actului sunt folosiţi termenii de vânzător şi cumpărător; întreaga terminologie se referă la încheierea unui contract de vânzare-cumpărare: "vinde imobilul", "cumpără imobilul", "preţul vânzării", "vânzătorii renunţă de bună voie la orice drept ce le-ar acorda în viitor vreo lege privitoare la anularea acestei vânzări", "acest contract s-a citit şi interpretat părţilor".
Tot astfel, efectele actului sunt specifice contractului de vânzare-cumpărare: preţul s-a achitat integral la momentul semnării contractului, actele de proprietate ale vânzătorilor s-au predat cumpărătorilor în momentul semnării contractului, vânzătorii garantează pentru evicţiune.
Rezultă aşadar că înscrisul este un contract de vânzare-cumpărare, translativ de proprietate din momentul încheierii lui.
Prin efectul realizării acordului de voinţă, a operat şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, în acest sens, art. 1295 C. civ. prevede că "proprietatea este de drept strămutată de la vânzător la cumpărător îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, deşi lucrul încă nu se va fi predat şi preţul încă nu se va fi numărat".
Se susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că acest contract ca titlu de proprietate nu a dobândit eficienţă juridică şi nu este opozabil deoarece, pe de o parte, nu a fost respectată clauza potrivit căreia pentru a se intra în legalitate actul trebuia autentificat, iar pe de altă parte, nici nu a fost înscris în cartea funciară, pe baza legislaţiei în vigoare la data redactării sau cea adoptată în perioada următoare.
În raport de aceste constatări ale instanţei de apel, trebuie observat că în 19 ianuarie 1950, data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, era în deplinătatea aplicării, sub aspectul translaţiei proprietăţii, Codul civil care statua principiul consensualismului atât pentru terenuri cât şi pentru construcţii.
Se susţine că forma autentică a contractelor de vânzare-cumpărare privind imobilele terenuri cu sau fără construcţii a fost cerută ad solemnitatem, începând cu anul 1950, conform Decretelor nr. 151 şi 221/1950, iar Decretul nr. 144 este din 1958 nu din 1950 aşa cum greşit a reţinut instanţa de apel. Contractul în speţă a fost perfectat anterior intrării în vigoare a acestor două decrete, dată la care legislaţia civilă nu impunea redactarea lor în formă autentică, iar conform prevederilor art. 22 din Decretul nr. 144/1958 se înscriu în cartea funciară cu autorizaţie de la Consiliul Local contractele cu dată certă înainte de 06 septembrie 1950.
Instanţa de apel a mai reţinut că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Legii nr. 4/1973, figurând ca preluat de la proprietarul S.G., fără a observa că acesta nu au depus niciun act care să ateste calitatea de ultim proprietar înainte de trecerea în proprietatea Statului Român, şi ignorând actul de proprietate al antecesorilor asupra bunului în litigiu, precum şi faptul că la data preluării de către stat imobilul se afla în proprietatea antecesorilor.
Astfel se consideră că statul nu poate să-şi justifice calitatea de proprietar pentru că nu a dobândit imobilul de la proprietar.
În ceea ce priveşte decizia Tribunalului Suprem, se arată că instanţa supremă a admis recursul declarat de Procurorul General şi a reţinut faptul că, "în situaţia din speţă, vânzătorul, care a încasat preţul nu îşi mai poate îndeplini obligaţia sa de transmitere a proprietăţii imobilului, prin înscrierea sa în cartea funciară, deoarece bunul a trecut în proprietatea statului", iar plata despăgubirilor pentru imobilul construcţie şi teren să fie făcută antecesorilor, nu aşa cum în mod eronat a reţinut instanţa de fond, cum că, cumpărătorul ar avea doar un drept de creanţă împotriva vânzătorului.
Consecinţa admiterii recursului a fost modificarea Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiş şi admiterea acţiunii formulate de către M.I. şi M.A. cu obligaţia lui S.G. de a plăti acestora suma de 80.000 lei pentru construcţii şi 2965 lei pentru teren.
Totodată se susţine că Legea nr. 4/1973 contravenea Constituţiei din 1965, potrivit căreia dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege, iar terenurile şi construcţiile nu puteau fi expropriate numai pentru interes obştesc şi cu plata unei juste despăgubiri.
În speţă, se arată că a dovedit cu înscrisurile existente la dosarul cauzei că Statul Român cunoştea existenţa dreptului de proprietate al antecesorilor, chiar dacă aceştia nu au fost intabulaţi în cartea funciară, şi se consideră Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985 prin care imobilul a fost preluat de Statul Român ca fiind nelegală, deoarece preluarea a fost făcută de la o altă persoană decât adevăraţii proprietari, care erau cunoscuţi şi recunoscuţi ca atare.
În drept, se invocă art. 304 pct. 8 şi 9 şi următoarele C. proc. civ. (vechi) şi prevederile Legii nr. 10/2001.
Analizând recursul declarat prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a motivelor de recurs invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed:
Se invocă de către recurenta reclamantă incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. considerându-se că s-au interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 3, art. 22 din Legea nr. 10/2001, precum şi dispoziţiile art. 1295 C. civ.
Aceste critici formulate de recurenta reclamantă M.D. ce vizează calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 nu se justifică. Pentru a fi incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este necesar ca hotărârea recurată să fie dată cu interpretarea sau aplicarea greşită a legii sau să fie lipsită de temei legal.
Recurenta reclamantă învederează că ar fi incident şi motivul de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. deoarece instanţa ar fi calificat greşit înscrisul intitulat "contract de vânzare-cumpărare".
Pentru a opera acest motiv de modificare, instanţa ar fi trebuit să schimbe natura ori înţelesul lămurit şi vădit îndoielnic al actului juridic dedus judecăţii, interpretându-l greşit.
Se susţine eronata calificare a acelui înscris intitulat "contract de vânzare-cumpărare" cu care reclamanta susţine că a făcut dovada calităţii sale de persoană îndreptăţită la restituire, de aceea vor fi analizate în cele ce urmează motivele de recurs invocate de recurentă numai prin prisma criticilor de nelegalitate, calitatea de persoană îndreptăţită la restituire fiind indisolubil legată de analiza actelor doveditoare cu care se poate atesta această calitate. Celelalte susţineri ale recurentei privind chestiunile de netemeinicie sau de interpretare a probelor nu vor fi analizate, ele nejustificând invocarea motivului de recurs bazat pe denaturarea actului juridic dedus judecăţii, respectiv a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.
În cauză instanţa de apel a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 10/2001, considerând că reclamanta nu a dovedit calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii deoarece acel înscris depus de reclamantă nu constituie un veritabil contract de vânzare-cumpărare.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive a acestora. Rezultă astfel că o condiţie esenţială pentru aplicarea drepturilor legii de reparaţie este aceea ca solicitantul sau autorul său să fi avut calitatea de proprietar.
Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi, în cazul moştenitorilor, actele care le atestă această calitate vor fi depuse, ca anexă la notificare, într-un anumit termen.
La pct. 22.1 din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se prevede că prin "acte doveditoare" ale dreptului de proprietate se înţelege orice înscrisuri translative de proprietate, norma juridică referindu-se la "actele translative de proprietate".
Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, pentru ca dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu să fi fost transmis valabil autorilor reclamantei prin actul sub semnătură privată încheiat la 19 ianuarie 1950, era necesar să fie înscris în cartea funciară sau să se fi încheiat acel act în forma autentică.
În materia contractelor translative de proprietate, dispoziţiile art. 1295 din vechiul C. civ. (1864) prevedeau ca regulă principiul consensualismului, art. 971 din acelaşi cod precizând că în contractele ce aveau ca obiect transmiterea proprietăţii sau a altui drept real, proprietatea sau dreptul se transmiteau prin efectul consimţământului părţilor.
Art. 17 din Decretul-lege nr. 115/1938 prevedea că dreptul de proprietate se dobândeşte numai prin înscrierea în cartea funciară a constituirii sau a strămutării sale.
Este adevărat că la data încheierii actului sub semnătură privată (19 ianuarie 1950) era în vigoare art. 1295 C. civ., astfel încât nu erau incidente dispoziţiile art. 2 din Decretul nr. 221 din 6 septembrie 1950, conform cărora "împărţelile sau înstrăinările între vii de orice fel a terenurilor cu sau fără construcţii" nu se puteau face decât prin acte autentice şi cu autorizarea prealabilă a Sfatului Popular respectiv, act normativ ulterior.
Totodată, dispoziţiile art. 23 pct. 1 lit. a) din H.G. nr. 250/2007 prevăd că prin actele doveditoare se înţeleg şi acte sub semnătură privată încheiate înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr. 221/1950 privitor la împărţirea sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără construcţiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea.
Prin urmare, dovada dreptului de proprietate al autorilor recurentei reclamante impunea respectarea dispoziţiilor art. 1295 C. civ. coroborat cu art. 17 din Decretul 221/1950, aşadar înscrierea în Cartea Funciară a contractului de vânzare-cumpărare sub semnătură privată din 19 ianuarie 1950, pe numele autorului ei, M.I. şi M.A.
Înscrisul invocat de către reclamantă ca act translativ de proprietate încheiat în ianuarie 1950 este anterior momentului preluării bunului de către stat nefiind incidentă nici prezumţia relativă instituită prin art. 24 din Legea nr. 10/2001, care operează în absenţa unor probe contrare.
Drept urmare, înscrisul sub semnătură privată din 19 ianuarie 1950 neurmat de înscrierea în Cartea Funciară nu este suficient pentru verificarea cerinţei dovedirii dreptului de proprietate şi, deci, prin aceasta a calităţii de persoană îndreptăţită la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Nici criticile formulate de recurenta reclamantă privind consecinţele deciziei civile a Tribunalului Suprem nu pot conduce la reţinerea nelegalităţii deciziei recurate.
Prin Decizia civilă nr. 1545 din 16 august 1986 a Tribunalului Suprem, secţia civilă, dată în soluţionarea recursului extraordinar declarat de procurorul general împotriva Sentinţei civile nr. 543 din 02 decembrie 1985 a Judecătoriei Deta, precum şi împotriva Deciziei nr. 310 din 11 martie 1986 a Tribunalului Timiş, secţia civilă, s-a statuat că autorii reclamanţilor M.I. şi M.A. nu au dobândit un drept de proprietate asupra acestui imobil întrucât actul de înstrăinare nu a fost încheiat în forma autentică, iar dreptul ce a făcut obiectul acestuia nu a fost înscris în cartea funciară.
S-a mai stabilit, cu putere de lucru judecat, că pentru acest bun ce nu a ieşit în mod valabil din patrimoniul pârâtului S., autorii sunt îndreptăţiţi la plata unei sume de bani cu titlu de despăgubire ca urmare a trecerii acestui imobil în proprietatea statului prin Decizia nr. 576 din 12 aprilie 1985. Astfel, în cazul în care dreptul nu a fost înscris în cartea funciară şi nu s-a încheiat contract în formă autentică, cumpărătorul, care a plătit preţul şi nu a dobândit proprietatea imobilului devine titularul unui drept de creanţă în contra vânzătorului.
Din analiza acestei decizii rezultă fără echivoc că preluarea imobilului s-a făcut pe numele promitentului vânzător - proprietar tabular - Ş.G., astfel că şi dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001 au fost în mod just aplicate de Curtea de Apel Bucureşti, existenţa dreptului de proprietate asupra imobilului litigios prezumându-se a fi, în lipsa unor probe contrare, cea recunoscută în decizia prin care se atestă măsura preluării abuzive.
În mod corect instanţa de apel a dat eficienţă efectului pozitiv al puterii de lucru judecat, drepturile recunoscute părţilor şi problemele de fapt şi de drept ce au făcut obiectul acelei judecăţi definitive nemaiputând fi supuse unei alte analize într-un litigiu nou.
Astfel, în condiţiile în care recurenta reclamantă nu a prezentat înscrisul doveditor al dobândirii dreptului de proprietate pentru imobilul pentru care solicită măsuri reparatorii în echivalent, nu pot fi primite motivele sale de recurs ce vizează, în esenţă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale privind calitatea sa de persoană îndreptăţită la restituire în condiţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru aceste considerente, se va respinge, ca nefondat, recursul şi în baza art. 312 C. proc. civ. şi se va menţine decizia civilă ca legală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M.D. împotriva Deciziei nr. 354A din 10 decembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 27 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2074/2014. Civil. Legea 10/2001. Contestaţie... | ICCJ. Decizia nr. 2076/2014. Civil. Legea 10/2001. Acţiune în... → |
|---|
