ICCJ. Decizia nr. 2074/2014. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2074/2014
Dosar nr. 33458/3/2012
Şedinţa publică de la 5 iunie 2014
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, având ca obiect contestaţie la executare, contestatorii P.M.S. şi SC S.L.I. SRL au solicitat, în contradictoriu cu intimata SC A. Leasing România IFN SA ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate nulitatea absolută a art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar din 23 iunie 2010, ca fiind clauză abuzivă, deci contrară normelor de ordine publică, să se lămurească întinderea titlului executoriu în sensul că valoarea până la care pot fi supuse executării veniturile contestatorului este de 59.226,45 RON şi să se înlăture suma de 1.338.785,72 RON ca urmare a constatării nulităţii absolute, anularea formelor de executare în limita sumei înlăturate şi întoarcerea executării în sensul restituirii sumelor executate nelegal, precum şi reducerea cheltuielilor de executare stabilite prin procesul-verbal din 19 august 2011 în limita onorariilor maximale stabilite prin Ordinul MJ nr. 2550/2006.
În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 5 şi art. 399, 404¹, 404², 112 C. proc. civ.
Intimata SC A. Leasing România IFN SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării primului capăt de cerere având ca obiect constatare nulitate absolută, excepţia inadmisibilităţii aceluiaşi capăt de cerere, excepţia tardivităţii contestaţiei la executare şi, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
La termenul din 09 mai 2011, contestatorii au depus o cerere de precizare a acţiunii, în care au arătat că acţiunea cuprinde un capăt de cerere distinct de contestaţia la executare prin care se solicită să se constate nulitatea absolută a art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar din 23 iunie 2010, ca fiind clauză abuzivă, deci contrară normelor de ordine publică, pe care l-au evaluat la suma de 1.338.785,72 RON.
Instanţa a apreciat că această cerere distinctă este scutită de plata taxei de timbru.
Prin sentinţa civilă nr. 7195 din 09 mai 2012, Judecătoria sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a primului capăt al cererii formulată de reclamanţii P.M.S. şi SC S.L.I. SRL în contradictoriu cu pârâta SC A. Leasing România IFN SA, având ca obiect constatarea nulităţii absolute a art. 21.2 din condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, păstrând contestaţia la executare spre competentă soluţionare, astfel că a disjuns-o, formând un nou dosar.
S-a format astfel Dosarul nr. 33458/3/2012 al Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Prin sentinţa civilă nr. 258 din 15 ianuarie 2013 instanţa a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii P.M.S. şi SC S.L.I. SRL, prin administrator judiciar Casa de insolvenţă S. IPURL, în contradictoriu cu pârâta SC A. Leasing România IFN SA, ca neîntemeiată.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că prin contractul de leasing financiar încheiat la data de 23 iunie 2010 între pârâta SC A. Leasing România IFN SA, în calitate de finanţator, reclamanta SC S.L.I. SRL, în calitate de utilizator şi reclamantul P.M.S., în calitate de garant, finanţatorul a transmis utilizatorului, pe perioadă determinată, dreptul de folosinţă asupra bunului – echipamentul descris în anexa la contract, contra unei plăţi periodice denumită rata de leasing, cu obligaţia ca la sfârşitul perioadei de leasing, să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului deja exprimat prin contract, cu privire la cumpărarea bunului.
Contractul de leasing financiar a fost semnat de reclamantul P.M.S., atât în calitate de administrator al SC S.L.I. SRL, care avea calitatea de utilizator, cât şi în nume propriu, ca garant pentru îndeplinirea la timp şi în mod complet a tuturor obligaţiilor asumate de utilizator prin contract [art. 27.1 lit. a) din Condiţiile generale], declarând că are cunoştinţă şi acceptă incidenţa dispoziţiilor legale privitoare la solidaritatea fidejusorilor cu debitorul principal şi, în consecinţă, renunţă în mod expres la drepturile reglementate de art. 1662-1667 C. civ., inclusiv şi fără a se limita la beneficiul de discuţiune şi la beneficiul de diviziune, renunţă în mod irevocabil la orice alte drepturi sau beneficii legale, legate de executarea obligaţiei pe care şi-au asumat-o, precum şi la orice apărare întemeiată pe incapacitatea legală a utilizatorului sau pe orice altă viciere a contractului [art. 27.1 lit. e), respectiv f) din aceleaşi condiţii].
A mai reţinut prima instanţă că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, orice contract încheiat între profesionişti şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, alin. (3) interzicând profesioniştilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.
Prin „consumator”, conform art. 2 alin. (1) din lege, se înţelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociaţii, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, iar în categoria de „profesionist” intră, potrivit alin. (2), orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidenţa prezentei legi, acţionează în cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum şi orice persoană care acţionează în acelaşi scop în numele sau pe seama acesteia.
Art. 4 alin. (1) din lege, invocat de reclamanţi, prevede că o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, iar pct. 1 lit. i) din anexa la lege, enumeră, printre clauzele considerate abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de profesionist.
Tribunalul a constatat însă, că reclamanţii nu se pot prevala de aceste dispoziţii legale, întrucât nu fac parte din categoria consumatorilor protejaţi de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori. Nu poate fi considerată consumator persoana juridică SC S.L.I. SRL, iar în ceea ce priveşte pe reclamantul P.M.S., acesta a acţionat în numele şi pe seama societăţii, ca administrator şi garant al obligaţiilor acesteia, asumate în cadrul activităţii sale comerciale, deci ca un profesionist, calitatea de consumator fiind astfel exclusă.
Împotriva acestei soluţii, în termen legal, a declarat apel reclamantul P.M.S., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinţei nr. 258 din 15 ianuarie 2013, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi a constatării nulităţii absolute a art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar încheiat la data de 23 iunie 2010.
Analizând apelul prin prisma motivelor invocate de apelant şi faţă de probele administrate în cauză, Curtea a constatat că acesta nu este fondat, pentru următoarele considerente:
Nu a fost reţinută critica apelantului în sensul că în mod greşit prima instanţă nu a reţinut că are calitatea de consumator.
Astfel, contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012, a fost încheiat între SC A. Leasing România IFN SA în calitate de finanţator şi SC S.L.I. SRL în calitate de utilizator, fiind deci încheiat între doi profesionişti, şi nu între un profesionist şi un consumator. Calitatea de garant a apelantului persoană fizică, nu poate schimba natura comercială a contractului, care este dată de obligaţia principală din contract, garanţia accesorie preluând natura juridică a obligaţiei principale.
De altfel apelantul a şi recunoscut şi acceptat natura comercială a contractului, potrivit dispoziţiilor art. 27.1. lit. e) din contract, potrivit cărora „garanţii declară că au cunoştinţă şi acceptă incidenţa dispoziţiilor legale privitoare la solidaritatea fidejusorilor cu debitorul principal”, solidaritate prevăzută de art. 42 alin. (2) C. com. Potrivit acestui text de lege, prezumţia de solidaritate priveşte nu numai pe fidejusorul care are calitatea de comerciant, ci şi pe fidejusorul necomerciant, câtă vreme acesta garantează o obligaţie comercială.
În consecinţă, apelantul nu poate pretinde că, în ceea ce-l priveşte, contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012 nu este comercial, şi deci nici nu poate invoca vreo calitate de „consumator” în sensul Legii nr. 193/2000, care să izvorască din acest contract.
Reţinând că apelantul nu poate invoca incidenţa în cauză a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000, instanţa de apel nu a mai analizat nulitatea art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar din 23 iunie 2012, prin prisma prevederilor acestei legi.
Pentru aceleaşi considerente, este lipsită de relevanţă în cauză şi invocarea Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 precum şi a jurisprudenţei CJUE în materia protecţiei consumatorului.
Cât priveşte susţinerea apelantului în sensul că acest articol ar fi nul în raport cu dispoziţiile art. 5 C. civ., deoarece are o cauză imorală, finanţatorul urmărind o îmbogăţire nejustificată, instanţa reţine că principalul reper de reflectare a daunelor interese specifice contractului de leasing financiar este efortul finanţatorului de a avansa integral suma de bani către furnizorul bunurilor ce fac obiectul leasing-ului, în vederea achiziţionării acestora în scopul punerii la dispoziţia utilizatorului, cu titlu de folosinţă, în speranţa obţinerii de la acesta din urmă a restituirii investiţiei financiare, prin intermediul ratelor de leasing şi a unei dobânzi de finanţare a operaţiunii.
Încetarea, prin reziliere, a contractului de leasing financiar, din culpa utilizatorului, are ca efect cauzarea unui prejudiciu finanţatorului, constând în ratele de leasing şi dobânda pe care utilizatorul s-a obligat să le plătească, iar finanţatorul avea speranţa legitimă să le încaseze. Aceasta deoarece, chiar dacă finanţatorul este achizitorul bunurilor date în leasing, deţinând dreptul de proprietate asupra acestora, de natura obiectului său de activitate nu este cumpărarea spre închiriere a unor bunuri sau echipamente, nici exploatarea în nume propriu a acestora, ci contractarea finanţării bunurilor, la cererea utilizatorului lipsit de mijloace financiare, pentru a-i asigura acestuia din urmă exploatarea bunurilor astfel achiziţionate, în schimbul unor rate de leasing.
În consecinţă, apreciată prin raportare la obiectul şi cauza contractului de leasing, clauza penală contestată de apelant nu este nici ilicită şi nici imorală.
Nefondată este şi susţinerea apelantului potrivit căreia textul contractual ar încălca şi dispoziţiile art. 15 din O.G. nr. 51/1997, deoarece aceste text de lege nu prevede nicio obligaţie în sarcina utilizatorului de a plăti, pe lângă sumele arătate în art. 15, şi celelalte rate de leasing rămase de achitat precum şi valoarea reziduală.
Astfel, instanţa a reţinut că invocata normă legală statuează că dispoziţiile sale îşi găsesc aplicarea „dacă în contract nu se prevede altfel”. În consecinţă, în mod evident norma specială conţinută de art. 15 din O.G. nr. 51/1997 permite alăturarea unor norme complementare la care părţile au posibilitatea să recurgă pe cale convenţională.
În speţă, părţile, alăturat înscrierii în contract a prevederilor art. 15 din O.G. nr. 51/1997 au inclus o clauză convenţională având natura juridică a clauzei penale reglementată de dreptul comun, respectiv art. 1066–1070, art. 1087 C. civ., în vigoare la data încheierii contractului de leasing dintre părţi, clauză penală valabilă.
În consecinţă, Curtea de Apel Bucureşti, secţia VI-a civilă, prin decizia civilă nr. 279/2013 din 18 septembrie 2013 a respins apelul formulat de apelantul P.M.S. ca nefondat.
Împotriva acestei decizii, a declarat recurs în cadrul termenului legal reclamantul P.M.S., prin care a solicitat admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului şi în consecinţă admiterea acţiunii în sensul constatării nulităţii absolute a art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar încheiat la data de 23 iunie 2010.
În drept, recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În susţinerea acestuia a susţinut că deţine calitatea de consumator, astfel încât intră sub incidenţa prevederilor Legii nr. 193/2000, în raport de care clauza prevăzută la art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului este lovită de nulitate absolută, fiind abuzivă.
Invocă dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în susţinerea calităţii de consumator, coroborat cu calitatea sa de persoană fizică care a acţionat în afara activităţii comerciale, în mod greşit reţinându-se calitatea sa de comerciant.
În mod greşit, ambele instanţe au realizat o extindere a calităţii de comerciant în condiţiile în care obligaţia garantată nu este una proprie, ci a societăţii debitoare.
Recurentul susţine că nu se încadrează nici în noţiunea de profesionist din accepţiunea art. 3 alin. (2) şi (3) din noul C. civ.
Clauza prevăzută la art. 21.2 din contract este una care se subscrie cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, în sensul că nu a fost negociată direct cu consumatorul şi creează un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului. Este evident că există o disproporţie între drepturile şi obligaţiile părţilor, astfel suma datorată până la data predării este de 59.226,45 RON, iar cea datorată ca urmare a aplicării art. 21.2 este de 1.338.785,72 RON, în condiţiile în care bunurile au fost predate.
Clauza prevăzută la art. 21.2 are natura unei clauze penale, arată recurentul, situaţie în care invocă dispoziţiile art. 1070 C. civ., care permit instanţei, în caz de neexecutare parţială a obligaţiilor de către debitor, să micşoreze cuantumul acesteia proporţional cu ce s-a executat.
Recurentul susţine că deşi a semnat contractul de leasing financiar, nu a avut posibilitatea de a negocia cu finanţatorul decât obiectul leasingului, durata contractului, plăţile ce urmau a fi efectuate, iar nu şi condiţiile generale de leasing la care societatea a aderat fără a le negocia în mod direct. În aceste condiţii, plata ratelor de leasing şi a valorii reziduale după rezilierea contractului, reprezintă o sarcină excesivă ajungându-se la situaţia în care este mai profitabil pentru finanţator să nu fi executat contractul.
Dintr-un alt punct de vedere, recurentul susţine că, clauza prevăzută la art. 21.2 din Condiţiile generale este ilicită şi imorală, fiind nulă absolut, fiind contrară legii şi bunelor moravuri astfel cum dispun dispoziţiile art. 5 C. civ.
În raportul dintre societatea utilizatoare şi cea finanţatoare se creează un dezechilibru semnificativ între drepturi şi obligaţii, clauza generând o sarcină excesivă atât pentru societatea debitoare, cât şi pentru garant.
Clauza în discuţie, susţine recurentul are o cauză imorală, finanţatorul urmărind o îmbogăţire nejustificată, motiv pentru care este lovită de nulitate.
Recurentul mai arată că penalităţile aferente ratelor pe care reclamanta trebuia să le achite anterior rezilierii contractului sunt suficiente pentru a acoperi prejudiciul suferit de finanţator, cu atât mai mult cu cât bunurile au revenit în patrimoniul acesteia.
Intimata pârâtă SC A. Leasing România IFN SA a formulat concluzii scrise, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
Analizând cererea de recurs prin prisma criticilor formulate şi în raport de motivul de nelegalitate invocat, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente.
Raportul juridic de faţă este reprezentat de contractul de leasing financiar din 23 iunie 2012 încheiat între SC A. Leasing IFN SA, în calitate de finanţator şi SC S.L.I. SRL, în calitate de utilizator, administratorul societăţii P.M.S. îndeplinind şi calitatea de garant al obligaţiei.
Prima critică a recurentului vizează calitatea sa de consumator şi nu de comerciant, astfel cum este ea reglementată de dispoziţiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.
Comerciantul este definit potrivit legislaţiei în vigoare la data încheierii contractului în art. 7 C. com., art. 1 din Legea nr. 26/1990 şi art. 1 din Legea nr. 31/1990. Acesta este definit potrivit activităţii pe care o desfăşoară sau potrivit comercialităţii unui raport juridic. În cazul societăţilor comerciale, acestea sunt comercianţi potrivit unui criteriu formal, respectiv dacă societatea se constituie în una dintre formele unei societăţi comerciale prevăzute de lege.
În cauza de faţă, contractul de leasing se observă că a fost încheiat între doi comercianţi, reclamantul persoană fizică garantând obligaţia asumată de societate, în calitate de administrator al acesteia. În consecinţă este incidentă prezumţia de comercialitate pentru toate actele săvârşite de un comerciant, până la proba contrarie, care ar rezulta din natura civilă a actului. Or, faţă de obiectul obligaţiei principale din contract, respectiv transmiterea dreptului de folosinţă asupra bunurilor anexă la contract, contra unei plăţi periodice, cu obligaţia ca la sfârşitul perioadei de leasing să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului cu privire la cumpărarea bunului, este exclus caracterul civil al contractului.
Un alt argument reţinut corect de către instanţa de apel este dat de clauza care consacră prezumţia de solidaritate a codebitorilor, consacrată de art. 42 C. com.
Nici în concepţia noului C. civ., această ipoteză susţinută de către recurent nu este demonstrată, întrucât reclamantul a semnat contractul de leasing financiar, atât în numele societăţii, în calitate de administrator, cât şi în nume propriu, în calitate de garant, deci în calitate de profesionist.
Pentru a răspunde următoarei critici care vizează incidenţa legislaţiei privind protecţia consumatorului, este necesar a se califica raportului juridic dedus judecăţii .
Mai întâi este de reţinut că leasingul reprezintă în esenţă o tehnică modernă de finanţare a comerţului, în doctrină fiind definit ca operaţiunea de finanţare la termen, având ca suport juridic un contract ce conferă unei persoane posesia şi folosinţa unui bun. În acest context contractul de leasing este unul negociat, unde acordul voinţelor înseamnă consimţământ.
Recurentul face trimitere la existenţa clauzei prevăzută la art. 21.2 din Condiţiile generale care nu a fost negociată cu finanţatorul. Deşi nu se susţine teoria contractului de adeziune, Înalta Curte constată că nu se poate face distincţie între formarea acordului de voinţă în ce priveşte clauzele contractului de leasing, cu excepţia celei prevăzute la art. 21.2 din Condiţiile generale, instanţa fiind obligată să respecte autonomia de voinţă potrivit art. 969 C. civ.
Concluzionând, contractul de faţă nefiind unul preformulat, nu poate conţine clauze abuzive, neputând fi aplicabilă legislaţia privind protecţia consumatorului, care a constituit temeiul acţiunii.
În raport de aceste considerente criticile recurentului care susţin dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor nu pot fi analizate din punct de vedere al îndeplinirii cerinţelor art. 4 din Legea nr. 193/2000.
Recurentul a invocat nulitatea absolută a clauzei în discuţie, fiind pretins contrară ordinii publice şi bunelor moravuri, întrucât finanţatorul a urmărit o îmbogăţire nejustificată.
În ce priveşte această critică, Înalta Curte constată că, clauza pretins a fi nulă, nu a fost încheiată cu nesocotirea legii.
Clauza prevăzută la art. 21.2 din Condiţiile generale potrivit căreia în cazul rezilierii, utilizatorul va fi obligat cumulativ la plata tuturor sumelor scadente până la data operării rezilierii, a tuturor ratelor de leasing care ar fi fost scadente, inclusiv valoarea reziduală, la restituirea bunurilor finanţate, a fost asumată de către societatea pârâtă, prin reprezentantul ei, impunându-se aplicarea principiului pacta sunt servanda, astfel încât nu se poate susţine la acest moment că aceasta este ilicită şi imorală.
S-a mai susţinut în ce priveşte această clauză penală, incidenţa dispoziţiilor art. 1070 C. civ., care consacră posibilitatea micşorării acesteia cu ce s-a executat, în caz de executare parţială a obligaţiilor de către debitor.
Dispoziţia citată de recurent se referă la posibilitatea instanţei de a reduce cuantumul clauzei penale, în situaţia executării parţiale a obligaţiei.
Se observă că obiectul acţiunii de faţă este reprezentat de constatarea nulităţii absolute a art. 21.2 din Condiţiile generale ale contractului de leasing financiar, care reprezintă o clauză convenţională având natura juridică a unei clauze penale.
Problema ireductibilităţii clauzei penale nu se poate pune. Pe de o parte, aceasta a fost constatată a fi valabilă. Pe de altă parte, a fost convenită de către părţi, de către comercianţi în afaceri comerciale, în baza unui temei legal, situaţie în care reclamanta, parte contractantă, nu-şi poate invoca o eventuală culpă în dimensionarea prejudiciului de neexecutare, nefiind în prezenţa unei cauze de nulitate, a principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans.
În raport de aceste considerente, recursul reclamantului, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul P.M.S. împotriva deciziei civile nr. 279/2013 din 18 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2072/2014. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 2076/2014. Civil. Acţiune în anularea... → |
|---|
