ICCJ. Decizia nr. 2105/2014. Civil. Actiune in raspundere delictuala. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA I CIVILĂ
Decizia nr. 2105/2014
Dosar nr. 47049/3/2011
Şedinţa publică din 1 iulie 2014
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă sub nr. 47049/3/2011, la data de 9 iunie 2011, reclamantul K.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice obligarea pârâtului la plata sumei de 3.131.000 RON reprezentând echivalentul creanţei garantate asupra statului conferite de Titlul de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 sub condiţia suspensivă ca reclamantul să restituie acţiunile în număr de 3.131.000. În subsidiar, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de bani reprezentând echivalentul diferenţei dintre cotaţia la bursă a cantităţii de 3.131.000 de acţiuni deţinute la Fondul ”Proprietatea” şi creanţa garantată asupra statului în cuantum de 3.131.000 RON; obligarea pârâtului Statul Român la actualizarea cu indicele de inflaţie a sumei de 3.131.000 RON începând cu data de 23 aprilie 2009 şi până la momentul plăţii efective a sumei; obligarea pârâtului la plata sumei de 200 RON reprezentând daune moratorii pentru fiecare zi de întârziere începând cu 30 zile de la data rămânerii definitive şi executorii a hotărârii ce va soluţiona prezenta cauză.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 20 octombrie 2005 AVAS, notificată de reclamant şi mama acestuia în anul 2002, a emis Decizia nr. 278 prin care s-a propus acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul din Bucureşti str. Gh.L. nr. X. În 27 noiembrie 2006, a fost emisă Dispoziţia nr. 6954 prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele vândute în baza Legii nr. 112/1995 şi Dispoziţia nr. 6953 din 27 noiembrie 206 prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului din Bucureşti str. Gh.L. nr. X compus din teren în suprafaţă de 372,24 mp şi construcţie. Ulterior Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis pe numele reclamantului şi al mamei lui, K.E., titlul de despăgubire în cuantum de 3.631.000 RON. Reclamantul a arătat că a ales să opteze în vederea realizării conversiei pentru despăgubirile în numerar în cuantumul de maxim 500.000 RON, despăgubiri încasate în mod efectiv prin Decizia nr. 313 din 5 august 2009 - titlu de plată emis de ANRP, iar pentru suma care depăşea 500.000 RON, titlul de despăgubire a fost convertit în 3.131.000 acţiuni la Fondul ”Proprietatea” la o valoare nominală de 1 RON pe acţiune. Ignorând cu rea-credinţă discountul semnificativ din valoarea nominală raportat la mijlocul de plată ales în mod unilateral, reclamantul a arătat că a fost silit să primească în plată doar o parte din creanţă, aproximativ 50% din creanţă, urmare a împrejurării că statul a ignorat că în cazul oricărei companii la bursă există un discount semnificativ de 30% până la 60% şi a decis samavolnic operaţiunea de conversie a titlurilor la valoarea de 1 RON/acţiune. Listarea la bursă a acţiunilor a fost tergiversată 5 ani, listarea fiind prevăzută iniţial de art. 12 din Titlul VII Legea nr. 247/2005 în 4 luni, ulterior în 6 luni de O.G. nr. 81/2007, caietul de sarcini fiind aprobat abia la 19 noiembrie 2008 prin Hotărâre de Guvern, listarea efectivă având loc la 11 ianuarie 2011, moment în care statul înstrăinează 61% din participaţia la fond însă la valoarea de 1 RON acţiune. Or, a invocat reclamantul, că potrivit art. 1073 C. civ. creditorul are dreptul la îndeplinirea exactă a obligaţiei şi în caz contrar are dreptul la dezdăunare, iar art. 1101 C. civ. prevede că debitorul nu poate sili pe creditor a primi parte din datorie, fie datoria divizibilă chiar. Creanţa garantată asupra statului este reprezentată de suma de 3.131.00 RON şi nicidecum 3.131.000 acţiuni ce au fost atribuite reclamantului. Reclamantul a mai invocat discriminarea dintre categoriile de creditori instituite de Legea nr. 247/2005 modificată prin O.U.G. nr. 81/2007, prima categorie care şi-a convertit titlurile la valoarea de 1 RON/acţiune înainte de prima şedinţă de tranzacţionare, a doua categorie, cei care îşi vor converti titlurile începând cu ziua de luni a celei de-a doua săptămâni calendaristice ulterioare primelor 60 şedinţe de tranzacţionare a acţiunilor. La 2 mai 2011 a fost reluată conversia titlurilor în acţiuni, conversia efectuându-se la cotaţia de 0,602 bani/acţiune. Această discriminare este interzisă de art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Invocând art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi decizia CEDO Stroia împotriva României, reclamantul invocă încălcarea dreptului său de proprietate, acesta fiind reprezentat de o creanţă certă, lichidă şi exigibilă asupra statului în cuantum de 3.131.000 RON, iar plata parţială a creanţei constituie o atingere a dreptului său, reprezentând o lipsire abuzivă de proprietate în limita diferenţei dintre creanţa garantată şi cotaţia la bursă a acţiunilor.
Prin Sentinţa civilă nr. 1008 din 22 mai 2012 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată cererea.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 275A din data de 6 noiembrie 2013, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins ca nefondat apelul.
În motivarea deciziei s-au reţinut următoarele.
Potrivit textelor de lege invocate de către reclamant art. 998 - 999 din vechiul C. civ. şi art. 1357 alin. (1) din noul C. civ., orice fapta a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara. Condiţiile răspunderii civile delictuale sunt cumulative şi constă în 1) fapta ilicită; 2) prejudiciul; 3) raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu; 4) vinovăţia.
Cu prioritate, se constată că în cauză apelantul reclamant nu a făcut nicio probă a faptului că ar fi vândut acţiunile deţinute la Fondul ”Proprietatea” pentru un preţ sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune, la dosar nefiind depuse documente care să ateste tranzacţionarea la bursă a celor 3.131.000 de acţiuni şi suma astfel obţinută.
Or, pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală, este necesar ca prejudiciul să fie efectiv, cert şi actual. Pe de altă parte, autorul faptei ilicite va răspunde şi pentru un prejudiciu viitor, dacă acesta este cert ca îndeplinire.
Curtea de apel a apreciat că în cauză această condiţie nu este îndeplinită, întrucât, deşi s-a dovedit că la momentul formulării cererii valoarea acţiunilor Fondului ”Proprietatea” era sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune, totuşi, nu s-a dovedit că reclamantul a suferit un prejudiciu efectiv şi actual, câtă vreme acesta nu a înstrăinat acţiunile, deţine în continuare calitatea de acţionar la Fondul ”Proprietatea” şi nu se poate previziona care va fi preţul de tranzacţionare la momentul viitor, nedeterminat, în care acesta se va decide să înstrăineze acţiunile.
Totodată, Curtea de apel a apreciat că, faţă de caracterul speculativ al mecanismul bursei, în care evoluţiile titlurilor de conversie se pot modifica fie în sensul creşterii, fie în cel al reducerii acestora, statul nu poate garanta că în concret, valorificarea acţiunilor la un anumit moment, ales de titularul acţiunilor, se va face la valoarea lor nominală.
Cât priveşte prejudiciul constând în scăderea valorii acţiunilor la momentul listării Fondului Proprietatea la Bursa de Valori Bucureşti, de vreme ce reclamantul nu a dovedit că a vândut la bursă acţiunile deţinute la Fondul ”Proprietatea”, la un preţ sub valoarea nominală, nu prezintă relevanţă dacă statul a cunoscut sau putea cunoaşte că în cadrul Bursei de Valori a existat un discount aplicabil activului net unitar al acţiunilor SIF-urilor, denumit VUAN.
În plus, referitor la fapta ilicită constând în aceea că statul nu a iniţiat procedurile legale conform disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, necesare pentru derularea şi încheierea de oferte publice secundare de vânzare pentru pachete de acţiuni de minim 5%, emise de societăţile comerciale, prevăzute în anexa care face parte integrantă din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 Curtea de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză, ca neconcludent, întrucât nu se coroborează cu nicio altă probă - analiză financiară, bursieră etc. care să conducă la concluzia că nerespectarea acestor termene ar fi fost factorul determinant al scăderii preţului de tranzacţionare pe bursa a acţiunilor emitentului Fondul ”Proprietatea”.
În fine, referitor la discriminarea creată de legiuitor şi încălcarea art. 1 Protocolul 1, faţă de care reclamantul consideră că este îndreptăţit la un remediu adecvat, conform art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Curtea de apel a reţinut că în Cauza Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, CEDO nu a constatat că soluţiile legislative adoptate sunt inadecvate, ci că Fondul "Proprietatea", instituit prin Legea nr. 247/2005, nu este funcţional, statului român fiindu-i acordat un termen de 18 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii instanţei europene, să ia măsurile care să garanteze protecţia efectivă a drepturilor enunţate de art. 6 paragraful 1 din Convenţie şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, în contextul tuturor cauzelor similare, conform principiilor consacrate de Convenţie.
Totodată, s-a reamintit că „statului pârât trebuie să i se lase o marjă largă de apreciere pentru a alege măsurile destinate să garanteze respectarea drepturilor patrimoniale sau să reglementeze raporturile de proprietate din ţară şi pentru punerea lor în aplicare" şi că "punerea în balanţă a drepturilor în cauză şi a câştigurilor şi pierderilor diferitelor persoane afectate de procesul de transformare a economiei şi a sistemului juridic al statului constituie un exerciţiu de o dificultate deosebită, presupunând intervenţia diverselor autorităţi interne".
În jurisprudenţa referitoare la art. 13 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, a considerat că „remediul intern” trebuie să fie un "recurs efectiv", dar „care nu poate merge atât de departe încât să asigure o cale care să permită combaterea unei legi, pe motiv că este contrară Convenţiei, sau să atace conţinutul unei anumite reglementări în faţa unei autorităţi naţionale” (cauzele James şi alţii împotriva Regatului Unit, Roche împotriva Regatului Unit, Murray împotriva Regatului Unit etc.).
Prin urmare, reclamantul nu are în temeiul acestui articol, un recurs „naţional în convenţionalitate, care ar putea avea ca obiect încălcarea de către o lege naţională, oricare ar fi ea, a unui drept ocrotit de Convenţie sau de protocoalele sale adiţionale” fiind garantată numai „o cale de atac care să pună în discuţie modul de aplicare a legii interne în conformitate cu exigenţele Convenţiei. (…)’’
Drept consecinţă, Curtea de apel a apreciat că admiterea cererii de chemare în judecată ar însemna recunoaşterea în favoarea reclamantului, pe cale jurisprudenţială, a unor drepturi care nu sunt prevăzute de legea specială, ceea ce nu este permis judecătorului naţional.
Curtea de apel a constatat că analiza pe care tribunalul a realizat-o cât priveşte îndeplinirea cerinţelor răspunderii civile delictuale este corectă, reţinându-se corect că recurentul nu a dovedit producerea unui prejudiciu efectiv şi cert, ca existenţă, dar şi ca întindere, în condiţiile în care, pe de o parte, acesta nu şi-a valorificat încă acţiunile dobândite în temeiul titlului de conversie emis de ANRP, iar pe de altă parte, valoarea unor astfel de titluri, de natura acţiunilor deţinute de recurent, variază continuu (atât în sensul diminuării, dar şi al creşterii), dată fiind natura speculativă a pieţei (bursa de valori) pe care acestea se tranzacţionează.
De asemenea, s-a apreciat corect de către tribunal că fapta statului, constând în amânarea procedurilor prevăzute de art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, nu poate fi considerată ca având o natură ilicită, în plus Curtea constatând că nu este dovedită legătura de cauzalitate între aceasta şi valoarea cu care acţiunile de felul celor deţinute de recurent s-au tranzacţionat pe piaţa bursieră, fiind insuficient ca valoare probatorie raportul de expertiză realizat în cauză în lipsa altor probe cu care să se coroboreze.
Cât priveşte existenţa unei discriminări între cele două categorii de persoane la care recurentul face referire (categoria căreia i s-au atribuit acţiunile emitentului Fondul ”Proprietatea” după listarea acestui fond la bursă, şi categoria căreia i s-au atribuit acţiunile înainte de listarea acestui fond la bursă - cum este cazul apelantului), Curtea a constatat, de asemenea, că susţinerile apelantului nu sunt de natură a conduce la concluzia nelegalităţii soluţiei pronunţate de instanţa de fond.
Astfel, trebuie observat în primul rând că prevederile art. 187 din Legea nr. 247/2005 se referă la momentul până la care conversia în acţiuni la Fondul ”Proprietatea” a titlurilor de despăgubire se realiza la valoarea lor nominală, după limita temporală arătată la alineatul al doilea, conversia realizându-se conform algoritmului descris de art. 187 alin. (3). Potrivit art. 187 alin. (1) din Legea nr. 142/2010 pentru aprobarea O.U.G. nr. 81/2007, procedura de emitere a titlurilor de conversie a fost suspendată cu 10 zile lucrătoare înainte de prima şedinţă de tranzacţionare, respectiv începând cu data de 11 ianuarie 2011, fiind reluată la data de 2 mai 2011.
Or, în condiţiile în care în ceea ce îl priveşte pe apelant conversia titlului său de proprietate s-a realizat prin Decizia nr. 4902 din 23 aprilie 2009 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, iar procedura în care se realiza conversia, în cele două modalităţi în raport de momentul acesteia, era publică încă din 2007, fiind stabilită prin O.U.G. nr. 81/2007, nu se poate invoca la acest moment de către recurent o discriminare de natura celei la care face referire, acesta având posibilitatea să opteze pentru una dintre cele două modalităţi, mai precis să solicite conversia titlului său de despăgubiri după listarea la bursă a Fondului Proprietatea, în cazul în care considera că această modalitatea este mai avantajoasă. Aceasta, întrucât potrivit art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul „Proprietatea“.
De asemenea, cât priveşte pretinsa discriminare invocată de apelant, întrucât se susţine că aceasta s-a produs printr-un act normativ - Titlul VII al Legii nr. 247/2005 astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 81/200, Curtea apreciază, faţă de considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 818 din 3 iulie 2008 publicată în M. Of. nr. 537 din 16 iulie 2008 că în lipsa admiterii unei excepţii de neconstituţionalitate a dispoziţiilor apreciate ca fiind discriminatorii, cererea reclamantului apare ca vădit neîntemeiată. În acest sens, Curtea Constituţională a stabilit că ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
Mai mult, nici dispoziţiile art. 14 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, invocate, de asemenea, de către recurent, nu pot fundamenta susţinerile acestuia.
Astfel, în cauza Beian contra României, s-a reţinut că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii de la Strasbourg, articolul 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi Protocoalelor sale. Nu are o existenţă independentă din moment ce contează numai pentru «beneficierea de drepturi şi libertăţi» pe care le garantează. Desigur, poate intra în joc chiar fără o încălcare a cerinţelor lor şi, în această măsură, deţine o însemnătate autonomă, dar nu şi-ar găsi aplicarea dacă faptele litigiului ar cădea sub imperiul cel puţin uneia din clauzele menţionate.
Or, recurentul pretinde că prin modul în care statul a reglementat posibilitatea ca acesta să-şi valorifice creanţa rezultând din titlul de despăgubire a fost încălcat art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, câtă vreme o despăgubire integrală nu mai este posibilă.
Curtea, reţinând că, într-adevăr, apelantul dispunea cel puţin de o speranţă legitimă de a obţine o reparaţie integrală pentru pierderea proprietăţii sale, pe baza titlului de despăgubire emis de stat, astfel că pretenţiile sale se înscriu în sfera protejată art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, constată însă că, potrivit celor de mai sus, art. 14 din Convenţie nu ar putea fi invocat în mod autonom, ci doar combinat cu art. 1 din Protocol.
Or, câtă vreme, aşa cum s-a arătat, pretenţiile apelantului au fost apreciate drept neîntemeiate tocmai pentru motivul că nu s-a putut stabili un prejudiciu, care să îndeplinească cerinţele legale, produs de către stat şi nici culpa acestuia din urmă în producerea prejudiciului pretins, nu se poate reţine că apelantul a suferit o încălcare a dreptului protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţie, iar o încălcare art. 14 nu mai poate fi analizată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul K.A.
În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecaţii, hotărârea dată în speţa fiind insuficient motivata şi lipsita de temei legal şi dată cu aplicarea greşită a legii [art. 304 alin. (8) şi (9) C. proc. civ.].
Instanţa de apel a nesocotit disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicata în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, raportat la disp. art. 44 alin. (1) din Constituţie, „(...) creanţele asupra statului sunt garantate", conform cărora titlul de despăgubire în cuantum de 3.131.000 RON în favoarea recurentului: „incorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate".
Instanţa de apel a ignorant cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor, invocat pe larg în cuprinsul cererii introductive, raportat la disp. art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit cărora „... persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare", disp. art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005, potrivit cărora „acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor", disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legea nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicată în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, care stabilesc ca Titlul de despăgubire „.. încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate", din care reiese fără tăgadă că legiuitorul, prin promulgarea legilor speciale de reparaţie Nr. 10.2001 şi Titlul VII din Legea nr. 247/2005, şi-a asumat obligaţia ca restituirea prin echivalent a imobilelor intrate în mod abuziv în posesia statului în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 şi imposibil de restituit în natură, să fie guvernate de principiul restituirii integrale, în conformitate cu disp. art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia CEDO.
Cât priveşte vădita discriminare între două categorii diferite de creditori cu drepturi egale asupra debitorului lor - statul român, instanţa de apel a făcut vagi referiri la această vădită discriminare, de asemenea invocată amănunţit atât în cererea introductive cât şi în apel. Astfel, instanţa de apel a nesocotit disp. art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi disp. art. 16 din Constituţie, raportat la jurisprudenţa CEDO în domeniu, care reprezintă interpretarea oficială a CEDO.
Recurentul a arătat în continuare că nu solicită despăgubiri suplimentare în afara celor ce le-au fost acordate în baza legilor speciale de reparaţie nr. 10/2001 şi nr. 247/2005, că solicită doar încasarea integrală a sumei de 3.131.000 RON conferită de Titlul de despăgubire Nr. 4902/2009 emis de către Guvernul României - Comisia Centrala pentru Stabilirea Despăgubirilor şi care nu a putut fi încasată integral din cauza aplicării defectuoase a legilor speciale de reparaţie, din motivele pe larg dezvoltate atât în cererea introductivă că şi în cererea de apel şi concluziile scrise, totul raportat la concluziile raportului de expertiză contabilă judiciară de specialitate.
În plus faţă de aceasta, chiar noua Lege nr. 165/2013 privind stabilirea şi plata despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist nu cuprinde dispoziţii legale privind plafonarea prin lege a despăgubirilor acordate, ci doar eşalonarea plaţii acestora conform disp. art. 24 din Legea nr. 165/2013.
Pe cale de consecinţă, este inadmisibil ca aplicarea în concret a unor legi speciale de reparaţie în vigoare guvernate de principiul restituirii integrale, raportat la împrejurarea ca pârâtul nu a listat la bursă Fondul ”Proprietatea” în termenul legal, nu a respectat termenele legale de listare la bursă a minimum 5% din acţiunile companiilor naţionale aflate în portofoliul Fondului Proprietatea la care statul este acţionar majoritar, ignorând totodată cu rea-credinţă principii elementare ale funcţionarii pieţei de capital, să conducă de facto la obţinerea unor despăgubiri parţiale şi plafonate, în proporţie de mai puţin de 50%, în lipsa unor prevederi legale exprese în acest sens, intrate de drept în vigoare şi elaborate cu respectarea Legii nr. 24/2000.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în speţă există o vădită legătură de cauzalitate între atitudinea culpabilă a pârâtului pe de o parte, care prin omisiune intenţionată a ignorant factorii de risc menţionaţi în cererea introductivă şi totodată nu a respectat termenele imperative prevăzute de disp. art. 11 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin disp. art. 16 din O.U.G. nr. 81/2007, precum şi disp. art. 12 alin. (2) din acelaşi Titlu, inacţiuni şi omisiuni care au condus ca preţul acţiunilor la Fondul ”Proprietatea” să fie sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune pentru motivele pe larg dezvoltate în cererea introductivă.
Instanţa de fond ar fi trebuit să aplice în speţă cu preeminentă disp. art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, pentru ca astfel privarea abuzivă de proprietate din dreptul său de creanţă garantată, să fie înlăturată.
Nu a solicitat prin prezenta cerere ca instanţa de judecată să înlocuiască anumite acte normative, ori să refuze aplicarea altor acte normative cu putere de lege, ci a cerut ca însuşi cadrul legal prevăzut de legislaţia specială de reparaţie să fie aplicată în literă şi spiritual sau, pentru ca să fie în măsură să îşi valorifice în mod integral şi nu parţial dreptul său de creanţă garantată asupra statului, în cuantumul nominal al creanţei.
Prin neonorarea integrala a unor titluri de despăgubire cu regim de creanţă garantată asupra statului, din cauza unor factori aleatorii de natură temporală (momentul emiterii acţiunilor la Fondul ”Proprietatea” - înainte ori după listarea Fondului Proprietatea la bursă), s-ar vătăma grav şi securitatea raporturilor juridice.
Instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză ca neconcludente, deşi în opinia recurentului concluziile primelor două obiective ar fi de natură să dezlege în mod elocvent dilema culpei statului în ceea ce priveşte răspunderea pentru fapta proprie.
Susţine că nu critică legislaţia specială de reparaţie şi nici nu cere instanţei de judecată să o cenzureze în vreun fel, ci critică doar modul defectuos în care aceasta din urma a fost pusă în aplicare de către pârât, atât temporal cat şi funcţional, jurisprudenţa CEDO în acest sens fiind relevantă.
Cât priveşte susţinerile instanţei de apel, cum că avea posibilitatea să solicite convertirea titlului de despăgubire, ulterior momentului listării Fondului Proprietatea la bursă, când conversia urma a se realiza în funcţie de media de tranzacţionare a acţiunilor Fondului ”Proprietatea”, aferent ultimelor 60 de şedinţe de tranzacţionare, recurentul a arătat că nu şi-a imaginat că în momentul listării la bursă acţiunile vor avea o valoare mai mică decât cea prevăzută în lege, dar chiar dacă ar fi ales să aştepte listarea fondului la bursă şi-ar fi asumat riscul ca cererea de opţiune depusa la Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor să rămână nesoluţionată, dată fiind corupţia existentă în această instituţie.
În ceea ce priveşte reţinerile instanţei de fond referitor la incidenţa considerentelor reţinute de către Curtea Constituţională în cuprinsul Deciziei nr. 818 din 3 iulie 2008 privind interzicerea refuzului de a aplica acte normative cu putere de lege şi înlocuirea lor cu norme create pe cale judiciară, acest raţionament logico-juridic se dovedeşte a fi eronat, întrucât decizia a fost pronunţată de către Curtea Constituţională, în legătură cu un dosar privind un litigiu de muncă, având ca obiect acţiunea formulată de un judecător prin care a solicitat în baza O.U.G. nr. 137/2000 înlăturarea discriminării rezultate din acordarea unor drepturi salariale inferioare acordate procurorilor din cadrul DIICOT potrivit anexei nr. II la O.U.G. nr. 27/2006, ceea ce în speţă nu este cazul, nefiind incident principiul de drept - ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.
În speţa pendinte discriminarea se manifestă între două categorii de creditori cu drepturi egale asupra statului, întemeiată pe criteriul momentului conversiei titlului de despăgubire, care putea fi într-un caz înainte de listarea Fondului Proprietatea la bursă, ori după listarea la bursă a Fondului Proprietatea. Iar cadrul legal în baza căruia a invocat în speţa pendinte această discriminare este reprezentată de disp. art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a disp. art. 16 alin. (1) din Constituţie şi nicidecum dispoziţiile O.U.G. nr. 137/2000, o eventuală interpretare prin asociere fiind abuzivă şi extensivă.
Cât priveşte susţinerile instanţei de fond, cum că nu a făcut dovada că a înstrăinat cele 3.131.000 de acţiuni la bursă sub valoarea nominală de 1 RON/acţiune, ceea ce înseamnă că în speţă nu există niciun prejudiciu cert şi actual, aceste susţineri sunt eronate. Din culpa statului, aceste acţiuni a căror cotaţie certă este fluctuantă, s-au tranzacţionat şi se tranzacţionează şi în prezent sub valoarea nominală la care le-au fost atribuite de 1 RON/acţiune, aspect de notorietate publică şi lesne verificabil prin simpla accesare a site-ului Bursei de Valori Bucureşti.
Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În drept, în finalul motivelor de recurs, recurentul a invocat prevederile art. 304 pct. 5, 8 şi 9 C. proc. civ., deşi iniţial invocase doar punctele 8 şi 9 ale art. 304 C. proc. civ.
Potrivit art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. casarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2).
În cadrul motivării în fapt a recursului recurentul nu a precizat care ar fi formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) încălcate de către instanţa de apel, astfel că, nefiind argumentată în funcţie de situaţia concretă din prezenta cauză aplicarea cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., invocarea acestui temei de drept apare ca nefondată.
În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., potrivit acestui text de lege, coroborat cu art. 312 alin. (3), modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia.
Acest motiv de recurs vizează situaţia în care, deşi rezultă fără dubiu natura juridică a actului juridic dedus judecăţii ori înţelesul acestuia, instanţa de apel a reţinut un cu totul alt act juridic sau alt conţinut.
Motivul de modificare şi-ar găsi aplicarea dacă instanţa ar judeca un contract de vânzare-cumpărare ca un contract de locaţiune, ori dacă ar stabili, fără nici un suport probator, anumite obligaţii în sarcina unei părţi, deşi la încheierea contractului nu au fost avute în vedere aceste obligaţii, iar din probele administrate rezultă neîndoielnic această împrejurare.
Recurentul nu a formulat în cadrul motivării în fapt critici care să se circumscrie pct. 8 al art. 304 C. proc. civ., aşa cum a fost prezentat anterior, ci doar critici privind modul de interpretare a unor dispoziţii legale menţionate în cadrul recursului, care se încadrează în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a mai invocat faptul că decizia atacată ar fi insuficient motivată, afirmaţie care ar putea fi coroborată cu susţinerea din recurs că instanţa de apel ar fi ”ignorat cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor” invocat în cererea de chemare în judecată, susţineri care vor fi analizate, prin aplicarea art. 306 alin. (3) C. proc. civ., prin raportare la prevederile art. 304 partea introductivă pct. 7 coroborate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora modificarea unor hotărâri se poate cere, numai pentru motive de nelegalitate, când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Este nefondată susţinerea recurentului menţionată anterior, instanţa de apel analizând fiecare motiv de apel formulat, cu menţionarea argumentelor pentru care le-a considerat nefondate.
Instanţa de apel este ţinută potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ. în reanalizarea fondului cauzei de limitele cererii de apel.
Or, în apel nu s-au formulat critici în sensul că prima instanţă nu ar fi analizat corect ”cadrul legal intern referitor la stingerea creanţelor” invocat în cererea de chemare în judecată, ci sub acest aspect s-a invocat doar faptul că reclamantul are un drept de creanţă împotriva statului reprezentată de suma de 3.131.000 RON, iar nu de valoarea celor 3.131.000 acţiuni şi că această creanţă trebuie satisfăcută integral. Instanţa de apel a răspuns, cu trimitere la dispoziţiile legale incidente interpretate prin raportare şi la jurisprudenţa CEDO relevantă, de ce a considerat nefondate motivele de apel.
Nu există o obligaţie a instanţei de a răspunde tuturor argumentelor formulate de părţile atrase în litigiu, astfel încât nu este fondată din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nici critica în sensul că instanţa de apel ar fi făcut ”vagi referiri” la motivul de apel prin care se susţinea existenţa discriminării.
În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând motivele de nelegalitate care pot fi încadrate în aceste dispoziţii, le-a constatat nefondate pentru următoarele considerente.
Recurentul reclamant a înţeles să invoce atât prevederi ale Codului civil de la 1864, cât şi prevederi ale Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, susţinând că ar fi aplicabile şi unele, şi altele.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil „(1) Dispoziţiile Codului civil se aplică tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare. (2) Dispoziţiile Codului civil sunt aplicabile şi efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acestuia, derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă după intrarea în vigoare a Codului civil.”
Aşadar, unei situaţii litigioase i se aplică dispoziţiile legii în vigoare la naşterea sa, cu particularitatea prevăzută la alin. (2) al textului citat, neputându-se solicita aplicarea concomitentă a unor texte de lege ce se succed în timp.
În prezenta cauză s-a solicitat constatarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale a statului român pentru modul cum a fost concepută şi aplicată Legea nr. 247/2005 legat de conversia despăgubirilor în acţiuni şi pentru tergiversarea listării la bursă a Fondului proprietatea timp de cinci ani, până în ianuarie 2011, moment anterior intrării în vigoare a noului C. civ., situaţie guvernată astfel de dispoziţiile Codului civil de la 1864.
Recurentul reclamant s-a aflat în posesia Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 pentru suma de 3.631.000 RON, pe care l-a valorificat, conform art. 181 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, forma în vigoare la data valorificării, conform Deciziilor nr. 313 (titlu de plată) şi nr. 816 (titlu de conversie) din 5 august 2009 emise de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, o parte, 500.000 RON prin acordarea de despăgubiri în numerar, iar cealaltă parte prin atribuirea de acţiuni emise de Fondul ”Proprietatea”. Despăgubirile, potrivit art. 187 teza finală din acelaşi titlu, au fost convertite în acţiuni la valoarea nominală a titlurilor, adică pentru 3.131.000 RON a primit tot atâtea acţiuni (convertirea în acţiuni producându-se, potrivit opţiunii recurentului şi a autoarei acestuia, înainte de suspendarea procedurii de conversie de la data înregistrării la CNVM a Fondului Proprietatea ca societate de investiţii de tip închis).
Prin cererea de chemare în judecată care face obiectul prezentului litigiu, aşa cum a fost precizată la data de 15 decembrie 2011, reclamantul a solicitat despăgubiri de la statul român invocând răspunderea civilă delictuală întrucât la data tranzacţionării acţiunilor la bursă acestea au avut o valoare mai mică decât cea la care a fost convertită suma stabilită ca reprezentând despăgubiri pentru imobilul naţionalizat în acţiuni la Fondul Proprietatea.
Reclamantul a susţinut că statul a încălcat mai multe obligaţii, în cazul său, prin convertirea acţiunilor la valoarea nominală a titlului de despăgubire (1 RON pe acţiune): principiul restituirii integrale, raportat la dreptul comun în materia stingerii creanţelor şi modalitatea de evaluare a despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv; principiul nediscriminării raportat la titularii titlurilor de despăgubiri care au ales să le valorifice prin convertirea în acţiuni după listarea la bursă a Fondului Proprietatea; aplicarea defectuoasă a legislaţiei în materie care ar fi dus la scăderea valorii acţiunilor la Fondul Proprietatea.
În ceea ce priveşte încălcarea principiului restituirii integrale recurentul a invocat greşita interpretare a prevederilor codului civil referitoare la stingerea creanţelor raportate la prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 („... persoana îndreptăţită are dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piaţă corespunzătoare a întregului imobil, teren şi construcţii, stabilită potrivit standardelor internaţionale de evaluare"), disp. art. 4 lit. a) şi b) din Titlului VII din Legea nr. 247/2005 („acordarea unor despăgubiri juste şi echitabile şi neplafonarea prin lege a despăgubirilor"), disp. art. 3 lit. a) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 modificat prin Titlul I, art. 3 din O.G. nr. 81/2007 publicata în M.O. Partea I Nr. 446 din 29 iunie 2007, (titlul de despăgubire „... incorporează drepturile de creanţa ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate").
Se observă că toate aceste dispoziţii legale invocate (inclusiv cele la care se face referire în recurs, ca un argument de interpretare, ale noii Legi nr. 165/2013) privesc momentul stabilirii despăgubirilor datorate pentru imobilele naţionalizate abuziv care coincide cu emiterea titlului de despăgubire, când imobilul naţionalizat abuziv care a fost proprietatea autorilor recurentului a fost evaluat la suma de 3.631.000 RON, conform Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009.
Or, reclamantul nu a contestat în cadrul prezentului litigiu modul de evaluare a imobilului conform Titlului de despăgubire nr. 4902 din 23 aprilie 2009 ci modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni.
Într-adevăr potrivit art. 3 lit. a) din Titlul VII (Regimul stabilirii şi plăţii despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv) al Legii nr. 247/2005 în înţelesul acestui titlu, ”titlurile de despăgubire sunt certificate emise de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, în numele şi pe seama statului român, care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român, corespunzător despăgubirilor acordate potrivit prezentei legi şi care urmează a fi valorificate prin conversia lor în acţiuni emise de Fondul "Proprietatea" şi/sau, după caz, în funcţie de opţiunea titularului ori a titularilor înscrişi în acestea, prin preschimbarea lor contra titluri de plată, în limitele şi condiţiile prevăzute în prezenta lege.”
Raportat la pretenţiile recurentului nu se pune problema încălcării dispoziţiilor privind stingerea creanţelor, întrucât nemulţumirea recurentului nu priveşte titlul de despăgubire care încorporează drepturile de creanţă ale deţinătorilor asupra statului român ci etapa care a urmat valorificării acestui titlu prin conversia despăgubirilor în acţiuni, deci după ce creanţa împotriva statului a fost stinsă.
În ceea ce priveşte modalitatea de conversie a despăgubirilor în acţiuni, care s-a făcut prin aplicarea art. 187 din acelaşi titlu al Legii nr. 247/2005, în funcţie de data la care recurentul a optat pentru efectuarea conversiei, la valoarea nominală (1 RON pe acţiune), recurentul avea posibilitatea, aşa cum se menţionează expres în art. 2 al deciziei, să conteste titlul de conversie la instanţa de contencios administrativ, potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004. În cadrul acestei proceduri putea invoca eventuala nerespectarea a CEDO prin efectuarea conversiei la valoarea nominală a despăgubirilor stabilite prin titlul de despăgubire, fără ca legiuitorul să aibă în vedere, conform susţinerilor reclamantului, faptul că ”în cazul oricărei companii la bursă există un discount semnificativ de 30% până la 60%”.
Atâta timp cât nu a urmat această procedură specială nu mai poate invoca ulterior încălcarea vreunui drept prin efectuarea conversiei despăgubirilor în acţiuni la valoarea de 1 RON pe acţiune, raportul de expertiză prin care se încerca tocmai dovedirea acestui fapt fiind astfel nerelevant.
Or, recurentul a arătat, în esenţă, că nu contestă procedura de acordare a măsurilor reparatorii (ceea ce, faţă de dispoziţiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, impunea formularea în termenul prevăzut de lege a contestaţiei la instanţa de contencios administrativ), ci reclamă faptul că măsurile reparatorii acordate nu au fost efective, ci parţiale.
Cum însă valoarea acţiunilor la Fondul Proprietatea este fluctuantă valorificarea acestora este rezultatul propriei alegeri a recurentului care devenind acţionar suportă consecinţele fluctuaţiei valorii acţiunilor pe piaţa bursieră. Aceste fluctuaţii nu pot constitui un fapt culpabil în sarcina pârâtului, care să atragă răspunderea sa civilă delictuală, după cum nu reprezintă nici o încălcare a principiului reparaţiei integrale, care guvernează legile speciale în materie, dar nici a principiului securităţii raporturilor juridice.
În concret, recurentul nu a indicat nicio dispoziţie legală care instituia obligativitatea ca la momentul primei listări la bursă, acţiunile Fondului Proprietatea să aibă valoarea de 1 RON.
În condiţiile în care potrivit dispoziţiilor art. 181 alin. (4) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, în vigoare la data emiterii titlului de despăgubire (23 martie 2010): „Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea”, recurentul-reclamant avea în mod obiectiv posibilitatea de a-şi valorifica titlul ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
Mai mult, cu referire la împrejurarea că recurentul nu ar obţine plata integrală a creanţei, Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant este deţinătorul acţiunilor astfel că nu se poate specula cu privire la cuantumul sumei de bani pe care aceasta o va încasa efectiv, dacă va decide să vândă acţiunile.
Astfel, recurentul-reclamant, invocând dispoziţii cu caracter general în materia acordării de măsuri reparatorii pentru imobile preluate abuziv de Statul Român în regimul politic anterior, solicită, în fapt, să i se recunoască drepturi de care nu beneficiază conform legii speciale şi să se instituie, pe cale jurisprudenţială, un mecanism de despăgubire în alte condiţii şi în altă procedură decât cele instituite de legea specială.
Sunt nefondate şi motivele de recurs prin care se susţine încălcarea principiului nediscriminării prin conversia despăgubirii în acţiuni la valoarea de 1 RON pe acţiune, prin raportare la situaţia persoanelor care au optat pentru conversie ulterior listării la bursă a acţiunilor Fondului Proprietatea.
În ceea ce priveşte pretinsa discriminare între diversele categorii de persoane îndreptăţite la acordarea de măsuri reparatorii, Înalta Curte reţine că principiul nediscriminării presupune egalitatea de tratament a persoanelor aflate în situaţii similare.
Examinarea în concret a existenţei unei situaţii discriminatorii nu se poate face în lipsa unor elemente care să permită identificarea situaţiilor similare şi a încălcării principiului egalităţii în faţa legii.
În forma existentă la data obţinerii titlului de despăgubire, Titlul VII al Legii nr. 247/2005, cu modificările aduse prin O.U.G. nr. 81/2007, menţiona în mod expres modalitatea în care urma să se calculeze valoarea unei acţiuni, ulterior listării la bursă (art. 187 şi urm.).
Prin instituirea dispoziţiei conform căreia titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care nu expiră însă mai devreme de 12 luni de la prima şedinţă de tranzacţionare a acţiunilor emise de Fondul Proprietatea (art. 181 alin. (4) din acelaşi titlu menţionat anterior), s-a dat posibilitate posesorilor de asemenea titluri, între care se regăseşte şi recurentul, să opteze pentru conversie ulterior listării acţiunilor la bursă.
Astfel, în baza propriei opţiuni asupra momentului conversiei i s-a aplicat unul din modurile de calcul prevăzute de lege, neputând să se constate în aceste condiţii existenţa vreunei discriminări.
În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie a statului român este de reţinut că legiuitorul a prevăzut expres regula generală în art. 37 alin. (1) din Decret nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, dispoziţii potrivit cărora „Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat, ale întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat, precum şi ale oricăror alte organizaţii socialiste de stat, dacă ele sunt persoane juridice. De asemenea, nici una dintre aceste persoane juridice nu răspunde pentru obligaţiile statului.”
Aceasta fiind regula generală, concluzia nu poate fi decât aceea că statul poate răspunde pentru obligaţiile altor instituţii de stat doar în temeiul unei norme speciale.
Or, în speţă, fapta ilicită pretinsă de către reclamant este reprezentată, pe de o parte, de modul de legiferare, prin stabilirea conversiei în acţiuni până la data listării Fondului Proprietatea la valoarea nominală a titlului de despăgubire, iar pe de altă parte prin neluarea măsurilor de către guvern pentru listarea la bursă a Fondului Proprietatea în termenele prevăzute de lege, fără ca reclamantul să indice vreo dispoziţie specială care reglementează răspunderea statului pentru obligaţiile autorităţilor statului despre care se pretinde că ar fi săvârşit fapta ilicită.
Referitor la trimiterea de către recurent la jurisprudenţa CEDO (hotărâri din perioada 2006 - 2009) în care se reţine că Fondul Proprietatea nu ar funcţiona într-un mod care ar putea fi considerat ca fiind echivalent cu atribuirea unei compensaţii, este de reţinut că sancţionarea nefuncţionării Fondului Proprietate a fost realizată de Curte din perspectiva imposibilităţii de tranzacţionare a acţiunilor. Curtea nu a impus plata de către stat a acţiunilor la valoarea nominală de 1 RON, ci posibilitatea efectivă de tranzacţionare a acţiunilor.
În ceea ce priveşte susţinerile din recurs referitoare la trimiterea de către instanţa de apel la considerentele unei decizii a Curţii Constituţionale care nu ar avea legătură cu litigiul de faţă (Decizia nr. 818/2008) pentru a înlătura argumentele sale privind existenţa discriminării, Înalta Curte a constatat că sunt nefondate având în vedere că instanţa de apel a făcut trimitere la problema de drept de principiu dezlegată în această decizie de către Curtea Constituţională şi anume dacă ”instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative”, concluzia fiind negativă, general valabilă, indiferent de circumstanţele concrete ale unui anumit litigiu.
În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) coroborat cu art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul K.A. împotriva Deciziei nr. 275A din data de 6 noiembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2103/2014. Civil. Brevete de invenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2106/2014. Civil. Recalculare pensie. Recurs → |
|---|
