ICCJ. Decizia nr. 2106/2014. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2106/2014
Dosar nr. 5964/118/2008
Şedinţa publică din 10 iunie 2014
Asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa, secţia civilă, reclamanta F. Constanţa a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român, Guvernul României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, Municipiul Constanţa prin Primar, SC P. SA, SC C.S. SRL, Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti, SC T.D. SRL, solicitând instanţei să dispună:
- constatarea nulităţii absolute a raportului de evaluare decembrie 2005-ianuarie 2006 şi erata la acest raport întocmit de evaluator A.S.;
- constatarea nulităţii absolute a actului de vânzare a activelor SC P. SA şi a licitaţiei efectuate în baza raportului de evaluare întocmit de A.S.;
- constatarea nulităţii actului de vânzare-cumpărare prin care SC C.S. SRL a cumpărat terenul de sub clădirile şi platforma betonată - proprietatea reclamantei;
- constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997 eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti;
- constatarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp, situate în Constanţa, str. C., din care 11.600 mp în urma schimbului de teren şi diferenţa de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.;
- constatarea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcţiilor edificate de ea pe acest teren;
- obligarea Guvernului României - Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor la plata despăgubirilor, reprezentând contravaloarea clădirilor, barăcilor şi celorlalte anexe demolate în urma strămutării forţate a depozitelor şi atelierelor situate în Constanţa, str. C. şi str. C. şi în localitatea L., comuna A., în valoare totală estimată de 1.500.000 RON.
Prin încheierea din 25 ianuarie 2008, Tribunalul Constanta, secţia civilă, a dispus disjungerea ultimului capăt de cerere, constatând că nu are legătură cu restul capetelor de cerere şi are un temei juridic diferit, a constatat natura comercială a capetelor de cerere 1-6 şi a trimis cauza la secţia comercială a Tribunalului Constanţa, reţinând că bunurile în litigiu au făcut sau fac parte din fondul de comerţ al societăţilor din proces, ceea ce conferă litigiului caracter comercial.
Prin încheierea din 15 iulie 2008, instanţa a admis excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Constanţa, secţia comercială, în soluţionarea capetelor de cerere 1-3, trimiţând cauza judecătorului sindic desemnat în cauza SC P. SA şi a disjuns soluţionarea capetelor de cerere 4-6.
Pentru capetele 4-6 din cerere, s-a constituit un dosar nou, în conformitate cu dispoziţiile art. 99 alin. (4) din Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, cu nr. 5964/118/2008.
În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 28/1988, s-a dispus strămutarea atelierului auto proprietatea sa situat în localitatea L., oraşul T., în Constanţa, str. C. şi predarea terenului aferent atelierului către I. Agigea.
Prin decizia din 12 mai 1989 Comitetul Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Constanţa a dispus strămutarea depozitelor de materiale de construcţii şi atelierelor reclamantei din Constanţa, str. C. în Constanţa, str. C., datorită construcţiei blocului de locuinţe FZ 11.
Terenul acordat iniţial pentru o perioadă de 2 ani, în suprafaţă de 14.200 mp (14.606 mp din măsurători) se afla lângă Fabrica de celuloză şi hârtie P. Constanţa, în exteriorul gardului de incintă al acesteia, deşi acest teren constituia rezerva de teren destinat pentru extinderea activităţii fabricii cu noi secţii.
Anterior primirii terenului menţionat, reclamanta a obţinut şi acordul conducerii Fabricii de Celuloză şi Hârtie P., din 20 septembrie 1988, în care s-a prevăzut igienizarea terenului, edificarea unui gard de beton, precum şi plata impozitului aferent de 5 RON/mp. Acordul a cuprins şi clauza potrivit căreia, în situaţia extinderii activităţii fabricii cu noi secţii, organele locale ale judeţului şi ale municipiului vor stabili alt teren pentru noua strămutare, de data aceasta definitivă însă în fapt, fabrica nu s-a mai extins şi reclamanta a rămas definitiv pe terenul acordat.
Cu privire la acest teren, Ministerul Economiei şi Comerţului a eliberat certificatul de atestare a dreptului de proprietate din anul 1997, lovit de nulitate absolută, fiind eliberat cu încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 şi criteriile comune elaborate de M. şi M.L. Astfel, a arătat reclamanta, a fost înaintată ministerului o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa iar documentaţia topografică nu reflectă realitatea întrucât certificatul cuprinde şi suprafaţa de teren acordată reclamantei.
Cu privire la dreptul de proprietate asupra terenului, reclamanta a susţinut că nefiind îndeplinită condiţia extinderii activităţii cu noi secţii de producţie ale fabricii de celuloză, a stăpânit terenul în nume de proprietar (terenul fiind acordat în schimbul celui de care reclamanta a fost deposedată în L.), netulburată şi a achitat impozitele către stat. De asemenea, pe terenul în litigiu se află construcţiile edificate de reclamantă.
Pentru suprafaţa de teren de 11.600 mp reclamanta a invocat un drept de proprietate în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 30 decembrie 1971 pentru 7000 mp pe care i-a avut în L. şi, pentru diferenţă, în baza adresei din 10 decembrie 1997 emisă de O. Constanţa, iar pentru diferenţa de 3006 mp a invocat uzucapiunea de 10 ani, dovedită în baza deciziei din 12 mai 1989 a Municipiului Constanţa.
La data de 20 ianuarie 2011, reclamanta şi-a modificat cererea de chemare în judecată, atât prin lărgirea cadrului procesual, cât şi al obiectului cererii, solicitând instanţei să constate, în contradictoriu cu pârâtele SC K. SRL şi SC C.E.L. IFN SA, nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.S. SRL, în calitate de vânzător şi SC C.E.L. IFN SA, în calitate de. cumpărător, în ceea ce priveşte bunurile aparţinând reclamantei şi care fac obiectul prezentului litigiu, precum şi nulitatea contractului de leasing încheiat între SC C.E.L. IFN SA, în calitate de finanţator şi SC K. SRL, în calitate de utilizator cu privire la aceleaşi bunuri.
Prin sentinţa civilă nr. 3884 din 11 decembrie 2012, Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată excepţia netimbrării acţiunii. A respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, faţă de Statul Român ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă.
A admis excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a pârâtei SC P. SA şi a respins acţiunea, astfel cum a fost modificată, faţă de SC P. SA prin administrator judiciar F.F.I.C. IPURL, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
A respins ca nefondată acţiunea în constatare, promovată de reclamantă, astfel cum a fost modificată, formulată în contradictoriu cu ceilalţi pârâţi.
A admis cererea de majorare a onorariului formulată de expertul S.l. cu suma de 500 RON, reprezentând cheltuieli de deplasare, onorariu ce cade în sarcina reclamantei şi cererea de majorare a onorariului formulată de expertul B.C. cu suma de 500 RON, onorariu ce cade în sarcina reclamantei.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că reclamanta a achitat taxa de timbru, astfel cum aceasta a fost redusă în urma cererii reclamantei, astfel că excepţia netimbrării este neîntemeiată.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că reclamanta a solicitat să se constate că are un drept de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în Constanţa, str. C., teren dobândit astfel: 11.600 mp în urma unui schimb de teren şi diferenţa de 3006 mp în urma uzucapiunii scurte prevăzute de art. 1895 C. civ.
Din înscrisurile depuse respectiv actul de vânzare-cumpărare autentificat la notariatul de Stat sub din 30 decembrie 1971, adresa Consiliului Popular Municipal Constanţa din 12 mai 1989, a reţinut prima instanţă că rezultă cu certitudine că niciodată nu s-a pus problema unui schimb de terenuri.
Reclamanta a primit spre folosinţă terenul în litigiu pentru o perioadă limitată, condiţionată fiind de restituirea acestuia în eventualitatea în care fabrica de hârtie ar fi avut nevoie de acel teren pentru extindere. Faptul că perioada de 2 ani s-a prelungit şi că fabrica nu a avut nevoie de extinderi asupra terenului în litigiu, s-a apreciat că nu reprezintă o modificare a titlului cu care reclamanta a deţinut acest teren, respectiv dreptul de folosinţă, neexistând nici o voinţă exprimată în sensul efectuării unui schimb.
Mai mult decât atât, la momentul primirii în folosinţă temporară a terenului, tot terenul era proprietate de stat, ulterior, după 1989, terenurile aferente activelor fabricilor au intrat în administrarea acestora şi mai târziu, în urma procedurilor prevăzute de H.G. nr. 834/1991, în proprietatea lor. Ca urmare, s-a constatat că pentru terenul din L., pe care reclamanta l-a avut în proprietate şi care a fost preluat de către stat, nu se putea face ulterior un schimb cu un teren aparţinând unei societăţi comerciale.
În ceea ce priveşte dobândirea unei părţi de teren prin uzucapiunea scurtă prevăzută de art. 1895 C. civ., prima instanţă a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, respectiv justul titlu, potrivit art. 1897 C. civ., adică titlu translativ de proprietate, aşa cum s-a arătat, reclamanta deţinând terenul cu titlu de folosinţă, şi nici condiţia bunei-credinţe definită de art. 1898 C. civ., care presupune că cel care invocă prescripţia achizitivă să aibă convingerea că a dobândit proprietatea bunului de la adevăratul proprietar.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii parţiale a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997, s-a reţinut că se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991, în sensul că a fost înaintată ministerului o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean, întrucât nu fusese semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa, iar documentaţia topografică nu reflectă realitatea, motiv pentru care nu s-a primit aviz conform prevederilor art. 15 din Criteriile comune elaborate de M. şi M.L. în aplicarea H.G. nr. 834/1991. Adresa din 23 mai 1997 a Consiliului Local Constanţa concluziona că Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 nu a respectat procedura legală.
Potrivit adresei Ministerului Industriei şi Comerţului din 02 decembrie 1997, Certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 a fost anulat.
Ulterior, s-a emis în favoarea pârâtei SC P. SA certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997, ce face obiectul prezentului litigiu, despre care s-a arătat că nu există nici un fel de dovadă privind încălcarea vreunei dispoziţii legale care să ducă la nulitatea acestuia. S-a mai reţinut că adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primăria Constanţa, care concluzionează că această instituţie intenţionează să conteste şi noul certificat emis pe numele SC P. SA nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale la emiterea lui.
În ceea ce priveşte dreptul de proprietate asupra construcţiilor, acestea au fost identificate de expertul S.l. ca fiind construcţiile de tip baracă metalică notate C1, C3 şi C4 pe schiţa anexa a raportului de expertiză topografică, precum şi în raportul de expertiză întocmit de către expertul B.C. care concluzionează că potrivit documentaţiei cadastrale, aceste construcţii şi terenul în litigiu au fost adjudecate în cadrul licitaţiei organizate în cadrul procedurii de faliment a societăţii P. SA de către SC T.D. SA, care şi-a înscris dreptul său de proprietate în cartea funciară şi, ulterior, a vândut terenul şi construcţiile ce fac obiectul prezentei cauze către SC C.S. SRL.
Potrivit adresei Consiliului Popular Municipal Constanţa din 12 mai 1989, reclamanta trebuia să ridice pe terenul dat în folosinţă construcţii provizorii, din elemente demontabile.
Tribunalul a mai reţinut că, deşi reclamanta a făcut dovada că a primit terenul din litigiu cu scopul de a-şi muta acolo nişte depozite, ce urmau a fi edificate din elemente demontabile, experţii au identificat construcţiile edificate pe baza susţinerilor reclamantei, aceasta neprezentând nici un document doveditor al construirii acestora. Chiar dacă s-ar accepta că edificiile identificate de experţi ca fiind C1, C3 şi C4 sunt construite de reclamantă, în temeiul art. 494 C. civ., proprietarul terenului şi-a manifestat clar intenţia de a le păstra pentru sine, prin înstrăinarea lor la licitaţie, posibilitate conferită de dispoziţiile legale menţionate.
Mai mult decât atât, deşi reclamanta a învestit, prin cererea sa de disjungere, judecătorul sindic cu cererea privind anularea licitaţiei şi contractului încheiat în urma licitaţiei, reclamanta nu a obţinut o soluţie în acest sens, iar procedura de insolvenţă privind pe debitoarea SC P. SA a fost închisă.
Întrucât cumpărătorul adjudecatar SC T.D. SA şi-a întabulat dreptul de proprietate, făcând opozabil dreptul său, s-a apreciat că pârâta cumpărătoare SC C.S. SA este apărată şi de principiul priorităţii bunei-credinţe, actul său neputând fi desfiinţat.
Pentru aceleaşi considerente s-a respins şi cererea de anulare parţială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat de către SC C.S. SA şi SC C.E.L. IFN SA şi a contractului de leasing încheiat de aceasta din urmă şi utilizatorul SC K. SRL privind bunurile ce fac obiectul litigiului.
În ceea ce priveşte excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a SC P. SA, prima instanţă a reţinut că, potrivit art. 132 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, închiderea procedurii duce şi la radierea societăţii debitoare, cu consecinţa pierderii capacităţii de folosinţă, astfel încât cererea reclamantei faţă de această pârâtă este formulată împotriva unei persoane fără capacitate de folosinţă.
Faţă de Statul Român, prima instanţă a respins cererea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesual pasivă, ca urmare a admiterii acestei excepţii.
Soluţia primei instanţe a fost menţinută de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, care prin decizia civilă nr. 78 din 5 iulie 2013 a respins apelul reclamantei F. Constanţa.
În argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de control judiciar a reţinut că cererea privind nulitatea parţială a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor din 23 octombrie 1997 se întemeiază pe nerespectarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 în sensul că a fost înaintată o documentaţie incompletă, fără avizul Consiliului Judeţean Constanţa, întrucât nu a fost semnat procesul-verbal de vecinătate cu Consiliul Local Constanţa, iar documentaţia topografică nu respectă realitatea.
Anterior emiterii acestui certificat de atestare, fusese emis certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 decembrie 1996 care a fost anulat.
S-a reţinut că adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primăria Constanţa care concluzionează că această instituţie intenţionează să conteste şi noul certificat emis pe numele SC P. SA, nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale.
Din analiza celor două certificate de atestare a dreptului de proprietate în favoarea SC P. SA, a rezultat că suprafaţa atestată prin ultimul certificat a fost diminuată de la 218267,25 la 212901,92 mp, mai mult decât atât, adresa din anul 1998 nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiţia reducerii suprafeţelor.
Ulterior, acest teren a fost intabulat în patrimoniul SC P. SA şi apoi vândut ca urmare a demarării procedurii Legii nr. 64/1995.
Ca atare, s-a constatat că atestarea dreptului de proprietate prin ultimul certificat de atestare s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 1 din H.G. nr. 834/1991, în condiţiile în care reclamantei i s-a recunoscut limitat exercitarea dreptului de folosinţă a unei suprafeţe de aproximativ 14.000 mp din terenul avut în administrare de SC P. SA, respectiv până în anul 1989.
În legătură cu contestarea dreptului de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 14.606 mp situat în str. C., instanţa a reţinut că acest teren a fost acordat cu titlu de folosinţă provizorie reclamantei până la sfârşitul anului 1989 şi faptul că ulterior acestei perioade reclamanta a înţeles să-l folosească nu o îndreptăţeşte pe aceasta la dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea scurtă, întrucât SC P. SA nu şi-a abandonat bunul demarând procedura imediat după 1990 privind atestarea dreptului de proprietate şi mai mult decât atât, i s-a recunoscut dreptul de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, iar ulterior s-a procedat la vânzarea acestui teren.
Chiar dacă reclamanta a plătit taxe şi impozite pentru acest teren, nu este în măsură să conducă la îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 1895 şi urm. din vechiul C. civ.
În legătură cu situaţia cumpărătorului SC C.S. SRL, s-a reţinut că SC P. SA, aflată în reorganizare conform Legii nr. 64/1995 şi ulterior Legea nr. 85/1996, a vândut la licitaţie publică deschisă, în bloc, toate bunurile către SC D. SRL Constanţa, astfel cum rezultă din procesul-verbal de licitaţie şi adjudecare din 15 decembrie 2006, iar bunurile proprietate imobilă au fost intabulate conform încheierii din anul 2007 în favoarea adjudecatarului.
Ulterior, SC T.D. SRL a vândut către SC C.S. SRL totalitatea bunurilor care au făcut obiectul procesului-verbal de adjudecare, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 01 martie 2007 la BNP C.P. şi A.E.G., nefiind răsturnată prezumţia de bună credinţă a cumpărătorului.
Susţinerile reclamantei, potrivit cărora cumpărătorul avea cunoştinţă că vânzătorul nu este proprietarul exclusiv asupra bunurilor vândute, s-au apreciat a fi nefondate întrucât acesta a cumpărat un bun intabulat de la un alt vânzător care-şi adjudecase bunuri în baza procesului verbal de adjudecare realizat în procedura Legii nr. 85/2006.
În legătură cu ultimul motiv, privind dreptul de proprietate asupra construcţiilor edificate pe terenul în litigiu, s-a reţinut că acestea au fost realizate în baza unei autorizaţii provizorii, care urmau a fi menţinute doar doi ani, astfel cum rezultă din adresa Consiliului Popular al Municipiului Constanţa din 12 mai 1989 şi chiar dacă s-ar reţine că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 494 C. civ., în condiţiile în care construcţiile au fost înstrăinate, nu se mai poate constata calitatea de proprietar a reclamantei asupra acestora.
Împotriva acestei deciziei, a declarat recurs reclamanta F. Constanţa, invocând dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acţiunii şi în subsidiar, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru administrarea de probe.
În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a susţinut că deşi decizia recurată reţine cele menţionate în adresa din 11 noiembrie 1998 emisă de Primărie, conform căreia această instituţie intenţionează să conteste şi noul certificat, concluzionează că nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale şi că adresa menţionată nu face decât să sprijine cel de-al doilea certificat, respectându-se condiţia reducerii suprafeţelor, or, adresa respectivă a avut în vedere numai cel de-al doilea certificat pe care a Primăria a înţeles să-l conteste, altfel dacă s-ar fi redus suprafaţa în mod corect nu ar mai fi intenţionat să-l conteste.
Totodată, recurenta solicită instanţei să constate că Ministerul Economiei a transmis cu adresa din 27 noiembrie 2009, documentaţia care a stat la baza emiterii Certificatului de atestare a dreptului de proprietate din anul 1997.
Analizând această documentaţie rezultă că de fapt aceasta a stat la baza Certificatului din 09 decembrie 1996 întrucât este înscrisă suprafaţa de 218.267 mp, faţă de 212.901,92 mp iar expertul S.A., în completarea la raportul de evaluare, evaluează şi propune spre vânzare suprafaţa de 130.673,82 mp astfel încât rezultă o diferenţă de 82.228 mp (8 hectare).
Această cifră apreciază recurenta că se coroborează cu cele menţionate în adresa 11 noiembrie 1998 care menţionează că Primăria a restrâns suprafaţa la aceea situată în interiorul gardului Fabricii de celuloză, cu menţiunea expresă că terenul pe care se află construcţiile F. nu mai intră în terenul SC P. SA.
Prin urmare terenul în litigiu se află inclus în cele 8 hectare, astfel cum a concluzionat şi expertul S.I., care menţionează expres că "ambele certificate de proprietate includ în mod eronat terenul F." şi că acest teren este proprietatea Primăriei.
În raport cu această constatare, consideră recurenta că respingerea acestui capăt de cerere este nelegală şi netemeinică, nulitatea parţială fiind dovedită.
A mai susţinut recurenta că prin probele de la dosar a demonstrat că acest certificat de atestare a dreptului de proprietate a fost eliberat cu nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991.
Astfel din adresa din 23 mai 1999 a Consiliului Judeţean către Consiuliul Local al Municipiului Constanţa rezultă că documentaţia a fost incompletă şi a fost returnată societăţii pentru semnarea procesului-verbal de vecinătate cu Consiliul Local al Municipiului Constanţa, iar din adresa din 11 noiembrie 1998 rezultă că, Consiliul Local al Municipiului Constanţa a restrâns suprafeţele SC P. SA la cele ocupate efectiv de SC P. SA, din care face parte şi cel ocupat de F.
În motivarea acestei cereri de constatare a nulităţii certificatului din 23 octombrie 1997, instanţa a reţinut în mod greşit că nu există nici o dovadă referitoare la încălcarea vreunei dispoziţii legale care să ducă la nulitatea acestuia, or, adresa din 11 noiembrie 1998 reprezintă dovada că dispoziţiile H.G. nr. 834/1991 au fost încălcate, în sensul că terenul pe care F. are edificate construcţiile nu mai aparţine SC P. SA, fiind operată restrângerea suprafeţelor de teren neocupate.
A concluzionat recurenta că terenul identificat de această expertiză este teren proprietate de stat aflat încă în administrarea F., iar certificatul este lovit de nulitate parţială absolută şi în raport cu cele de mai sus s-a apreciat că instanţa, în mod greşit, nu a constatat încălcarea prevederilor H.G. nr. 834/1991 privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri aflate jn patrimoniul societăţilor comerciale cu capital de stat.
În legătură cu dreptul de proprietate asupra terenului obţinut prin uzucapiune, recurenta susţine că deşi a probat că au fost strămutaţi de pe un teren proprietate şi că fabrica nu s-a mai extins iar adresa din 11 noiembrie 1998 i-a definitivat amplasamentul, decizia recurată reţine că terenul a fost acordat până în 1989 şi, în contradicţie cu adresa Primăriei, menţionează că i s-a recunoscut dreptul de proprietate pe acest teren.
Cu privire la situaţia cumpărătorului SC C.S. SRL, susţine recurenta că instanţa a ignorat faptul că această pârâtă a participat la licitaţie, a cumpărat caietul de sarcini şi a purtat corespondenţă cu lichidatorul SC P. SA, constatând că terenul din afara fabricii nu este al SC P. SA şi construcţiile de pe acesta sunt ale F., fapt ce rezultă din corespondenţa cu lichidatorul F.F. SPRL.
O altă dovadă concludentă este şi aceea că atât în raportul de evaluare şi procesul verbal de licitaţie a activelor SC P. SA, nu a fost identificat acest teren situat în afara gardului Fabricii de Celuloză şi pe care se află construcţiile recurentei.
În legătură cu dreptul său de proprietate asupra celor 12 hale de prestări servicii construite de F. în urma strămutării, dezlegarea dată de instanţă este greşită în raport de expertiza de evaluare extrajudiciară întocmită de expert V.I., care atestă că aceste construcţii definitive au fost edificate de F. şi expertul S.I. care menţionează existenţa clădirilor sale pe terenul proprietate de stat iar prin adresa din anul 2007 se atestă că F. este înscrisă cu aceste construcţii la organele fiscale.
Instanţa de apel nu a avut în vedere decizia nr. 1858 din 11 mai 2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care a statuat că îşi păstrează regimul juridic al proprietăţii, construcţiile edificate de cooperaţia de consum pe teren proprietate de stat. De asemenea, inexistenţa construcţiilor sale în procesui-verbal de licitaţie a vânzării activelor Fabricii de Celuloză, demonstrează că aceste construcţii sunt proprietatea sa, pe care Ie-a stăpânit în mod continuu, netulburat şi în nume de proprietar.
Prezentând detaliat criticile din apel raportate la starea de fapt, recurenta susţine în esenţă că acestea au fost înlăturate - pe baza unor argumente insuficiente - nelegal înlăturate.
În dezvoltarea criticilor subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., având în vedere şi argumentele menţionate anterior, recurenta a susţinut că hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea dispoziţiilor H.G. nr. 834/1991, art. 481, art. 1340, art. 1895 C. civ.
Analizând decizia atacată în raport de criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:
Art. 304 pct. 7 C. proc. civ. reglementează ca motiv de recurs situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.
Motivarea hotărârii înseamnă că aceasta trebuie să cuprindă în considerentele sale, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată.
Motivarea unei hotărâri este contradictorie atunci când există considerente contradictorii, din care rezultă atât temeinicia, cât şi netemeinicia cererii de chemare în judecată, ori atunci când există contradicţie între considerente şi dispozitiv.
Motivarea străină de natura pricinii se regăseşte într-o hotărâre, atunci când argumentele avute în vedere de instanţă în considerentele acesteia nu au legătură cu soluţia şi nu sunt de natură să o susţină.
Potrivit art. 261 alin. (1) C. proc. civ., hotărârea instanţei trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi cele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor.
Acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de modificare potrivit art. 304 pct. 7 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.
A nu motiva o hotărâre şi a nu prezenta argumentele pentru care au fost înlăturate susţinerile părţilor, echivalează cu necercetarea fondului cauzei.
Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele avute în vedere de instanţă la pronunţarea soluţiei, în raport de care să poată exercita calea de atac împotriva acesteia, iar instanţa ierarhic superioară să poată cenzura legalitatea şi temeinicia acesteia.
În speţă, Înalta Curte, verificând considerentele hotărârii atacate, constată că aceasta nu cuprinde argumente referitoare la capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, din 23 octombrie 1997, eliberat de Ministerul Industriei şi Comerţului Bucureşti, încadrându-se astfel în prima dintre cele trei ipoteze avute în vedere de legiuitor la edictarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. pentru ca hotărârea să fie susceptibilă de reformare pe calea recursului.
Prin memoriul de apel, reclamanta a dezvoltat critici referitoare la nerespectarea etapelor obligatorii impuse de H.G. nr. 834/1991 în procedura de eliberare a certificatului de atestare a dreptului de proprietate din 23 octombrie 1997, cu referire la adresa din anul 1998 a Primăriei Constanţa, acest înscris făcând dovada, în opinia sa, că terenul pe care F. are edificate construcţii nu mai aparţine SC P. SA, fiind aprobată restrângerea suprafeţelor de teren.
Or, în considerentele deciziei atacate instanţa de apel s-a mărginit la a prelua concluzia primei instanţe sub acest aspect, reţinând că adresa în discuţie nu poate face proba nerespectării dispoziţiilor legale, fără a dezvolta argmentele care au condus la propria convingere.
Procedând în acest fel, curtea de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care prevăd obligativitatea expunerii motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, făcând practic imposibil de realizat misiunea instanţei de recurs de a controla hotărârea atacată.
Insuficienţa motivării deciziei recurate, atrage şi incidenţa art. 312 alin. (3) C. proc. civ., situaţie în care nu mai este necesară examinarea hotărârii din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 din acelaşi cod.
În raport de aspectele anterior menţionate, constatând că soluţia adoptată de instanţa de apel este insuficient motivată în raport de criticile formulate de reclamantă prin memoriul de apel, în baza art. 304 pct. 7 coroborat cu art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe care, cu ocazia rejudecării urmează a se preocupa de remedierea deficienţelor arătate cu respectarea dispoziţiilor legale menţionate.
În acest sens, curtea de apel urmează, în raport de dispoziţiile art. 295 C. proc. civ., să administreze probatorii referitoare la identificarea patrimoniului SC P. SA, în sensul de a se verifica dacă erau incluse şi terenurile respectiv contructiile reclamantei şi să cenzureze sentinţa atacată atât sub aspectele deja menţionate, cât şi în ceea ce priveşte situaţia dosarului având ca obiect insolvenţa SC P. SA.
Pentru toate argumentele ce preced, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să admită recursul declarat de reclamanta F. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o va casa şi va dispune trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul declarat de reclamanta F. Constanţa împotriva deciziei civile nr. 78 din 5 iulie 2013 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a ll-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 iunie 2014.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2104/2014. Civil. Rezoluţiune contract.... | ICCJ. Decizia nr. 2108/2014. Civil → |
|---|
