ICCJ. Decizia nr. 2145/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Decizii civile ICCJ 2014

R O M Â N I A

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA A II-A CIVILĂ

Decizia nr. 2145/2013

Dosar nr. 1062/36/2011

Şedinţa publică de la 30 mai 2013

Deliberând, asupra recursului de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanţa sub nr. 4276/118/2010, reclamanta SC A.I. SA, în insolvenţă, reprezentată prin administrator special I.A. şi administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L., a chemat în judecată pe pârâta SC B. SRL solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, în temeiul art. 992 - 993 şi 1092 C. civ., să se dispună obligarea acesteia la restituirea, cu titlu de îmbogăţire fără just temei, o plată nedatorată, în sumă de 1.378.077,68 RON compusă din:

- 1.251.703,88 RON reprezentând c/val. a 3 bilete la ordin emise de reclamantă în favoarea pârâtei;

- 104.895,65 RON reprezentând dobânzi legale achitate în dosar B.E.J. M.C. pentru întârzierea în achitarea celor 3 bilete la ordin;

- 21.478,15 RON reprezentând cheltuieli de executare în Dosar B.E.J. M.C. nr. 417/2008 deschis pentru executarea sumelor înscrise în bilete la ordin, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acţiunii în fapt reclamanta a arătat, în esenţă, că cele 3 bilete la ordin au fost emise până la clarificarea debitului datorat de SC A.D.S. către pârâtă, a stadiului derulării contractelor comerciale dintre SC B. SRL şi SC A.D.S., ce făcea parte din Grupul A.

Plata debitului era datorată de către SC A.D.S., dar certitudinea acestuia a apărut în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost respinsă contestaţia împotriva creanţei SC B. SRL.

După data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de adevărata debitoare SC A.D.S., pârâta SC B. SRL s-a înscris în tabelul obligaţiilor, iar cele 3 bilete la ordin au fost puse în executare silită împotriva reclamantei, în Dosar B.E.J. M.C. nr. 417/2008.

În aceste condiţii în care pârâta figurează în tabelul creditorilor şi este posibil să se îndestuleze în cadrul procedurii de faliment, de la societatea cu care a avut relaţii comerciale, iar datoria nu a fost plătită de bună voie, ci în cadrul procedurii execuţionale, reclamanta a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată.

Referitor la plăţile nedatorate achitate către pârâtă, în opinia reclamantei reprezintă totodată şi o îmbogăţire fără just temei, între cele două instituţii de drept neexistând deosebiri esenţiale.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

În apărare, pârâta a formulat întâmpinare solicitând respingerea acţiunii ca nefondată.

Pe cale de excepţie, pârâta a invocat netimbrarea acţiunii, solicitând anularea cererii ca netimbrată, lipsa dovezii calităţii de reprezentant al semnatarilor cererii, autoritatea de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi inadmisibilitatea cererii.

În susţinerea apărărilor pârâta a arătat, în esenţă, că procedura insolvenţei faţă de reclamantă a fost deschisă la cererea SC B. SRL în temeiul celor 3 bilete la ordine emise de reclamantă, învestite cu formulă executorie, a căror restituire o solicită prin prezenta acţiune.

Instanţa s-a pronunţat cu privire la existenţa în patrimoniul SC B. SRL a unei creanţe certe, lichide şi exigibile, sens în care a fost admisă cererea şi a dispus deschiderea procedurii insolvenţei prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului formulat împotriva acesteia.

Mai mult, prin contestaţia la deschiderea procedurii, reclamanta debitoare a recunoscut expres datoria faţă de SC B. SRL conform tranzacţiei încheiată la data de 17 martie 2008, angajându-se să o plătească în mod eşalonat.

În aceste condiţii, calea procedurală aleasă de reclamantă este inadmisibilă, întrucât creanţele sunt verificate de administratorul judiciar în concordanţă cu dispoziţiile legii insolvenţei.

Susţinerile reclamantei cu privire la plata sumelor datorate s-a făcut din eroare şi că pârâta a încasat c/valoarea produselor şi de la SC A.D.S. sunt nefondate şi nesusţinute probator.

Pentru dovedirea situaţiei de fapt, pârâta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri.

Prin Sentinţa civilă nr. 4664 din 7 iunie 2011 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondate excepţiile anulării cererii ca netimbrată şi autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a comercială, în Dosar nr. 43077/3/2007.

A fost admisă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâtă şi, pe cale de consecinţă a fost respinsă acţiunea formulată de reclamanta SC A.I. SA prin administrator judiciar A.L. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu pârâta SC B. SRL, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut următoarele:

Excepţiile netimbrării acţiunii şi autorităţii de lucru judecat în raport de Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, au fost respinse ca nefondate, reţinându-se, pe de o parte, considerentele Deciziei civile nr. 9/COM din 26 ianuarie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa în Dosar nr. 4276/113/2010, iar pe de altă parte faptul că în cauză nu este îndeplinită cerinţa identităţii de obiect şi cauză între Dosarele nr. 43077/3/2007 înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti şi nr. 4276/118/2010 înregistrat pe rolul Tribunalului Constanţa pentru a opera autoritatea de lucru judecat în sensul prevăzut de art. 1201 C. civ. şi art. 166 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte excepţia, inadmisibilităţii acţiunii, instanţa de fond a constatat că este întemeiată, întrucât apărările reclamantei puteau fi valorificate numai în baza Legii nr. 85/2006, astfel că demersul judiciar al acesteia contravine dispoziţiilor legii insolvenţei.

De altfel, cele 3 bilete la ordin emise de reclamantă au fost analizate de judecătorul sindic desemnat în Dosarul nr. 43077/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, la data deschiderii procedurii insolvenţei fată de SC A.I. SA.

Astfel, prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată în Dosarul nr. 43077/3/2007, judecătorul sindic a dispus respingerea contestaţiei debitoarei SC A.I. SA şi admiterea cererii creditoarei SC B. SRL, în baza celor 3 bilete la ordin învestite cu formulă executorie şi a fost respinsă contestaţia reclamantei.

Împotriva sentinţei tribunalului, a declarat apel reclamanta, susţinând că instanţa de fond a soluţionat greşit excepţia inadmisibilităţii.

Intimata, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului.

Prin Decizia civilă nr. 10 din 6 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost respins, ca nefondat apelul reclamantei, în considerentele căreia, s-a reţinut, în esenţă, că prin Sentinţa civilă nr. 1296 din 19 martie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în Dosarul nr. 43077/3/2007 şi rămasă irevocabilă ca urmare a respingerii recursului, s-a dispus respingerea contestaţiei apelantei din prezenta cauză ca tardiv formulată şi a fost admisă cererea creditoarei SC B. SA (intimata-pârâtă), fiind deschisă procedura generală de insolvenţă împotriva apelantei; deschiderea procedurii insolvenţei faţă de apelantă s-a dispus în baza titlurilor executorii, respectiv cele 3 bilete la ordin (învestite cu formulă executorie) emise de SC A.I. SA, bilete la ordin care fac obiectul şi prezentului litigiu.

Calea procedurală de a contesta orice creanţă împotriva debitorului în insolvenţă, deci inexistenţa ei, este de a formula contestaţie în faţa judecătorului sindic, aşa încât rezultă că pretenţiile apelantei nu pot fi valorificate pe calea dreptului comun, astfel că excepţia inadmisibilităţii a fost soluţionată corect.

Împotriva deciziei pronunţate în apel, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurentă se referă la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 şi art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, în considerarea cărora arată că în mod eronat, a apreciat instanţa de apel că singura cale procedurală de a contesta existenţa unei creanţe este contestaţia în faţa judecătorului sindic şi că orice altă cale de acţiune care eludează normele juridice incidente în materia insolvenţei neputând fi acceptată.

Prealabil motivării recursului, recurenta arată că în procedura insolvenţei se află spre soluţionare contestaţiile formulate de mai mulţi creditori împotriva creanţelor, printre care şi pârâta din prezenta cauză, cu precizarea că principalul argument în respingerea acţiunii ce formează prezentul dosar a stat tocmai respingerea contestaţiei împotriva creditoarei SC B. SRL Constanţa.

În continuare, recurenta susţine că sentinţa prin care s-a dispus deschiderea procedurii de insolvenţă, nu s-au făcut menţiuni cu privire la caracterul creanţei, respectiv certă, exigibilă şi lichidă. Astfel, recurentă contestă debitul în discuţie, întrucât acesta este datorat de SC A.D.S. SA Călăraşi şi nu de societatea recurentă, aspect pe care îl recunoaşte aceasta din urmă, în sensul că debitul este datorat către SC B. SRL Constanţa.

În atare situaţie, se impune clarificarea caracterului creanţei şi care anume dintre societăţi este debitoare, precum şi a îmbogăţirii fără just temei a creditoarei SC B. SRL Constanţa prin prejudicierea societăţii recurente cu un debit pe care nu-l datorează.

Recurenta critică decizia atacată sub aspectul că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că toate societăţile aflate în procedura insolvenţei îşi pot valorifica pretenţiile faţă de terţi numai în conformitate cu dispoziţiile legii insolvenţei, întrucât opinează recurenta că, societăţile aflate în procedura insolvenţei îşi pot valorifica eventualele pretenţii şi pe calea dreptului comun, iar interdicţia privind folosirea acestei căi procedurale a dreptului comun, se referă la valorificarea pretenţiilor terţilor împotriva societăţilor debitoare, în considerarea cărora invocă art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa. În virtutea acestui text de lege, legiuitorul pune la dispoziţia debitorului căile de atac din dreptul comun pentru valorificarea pretenţiilor sale, tocmai ca acesta să-şi continue activitatea, să stopeze curgerea unor dobânzi, majorări sau penalităţi şi de a-şi achita creanţele datorate. Apărările formulate sub acest aspect au fost motivate în drept şi cu dovezi reprezentând hotărâri judecătoreşti irevocabile pentru aceeaşi creanţă care atestă inexistenţa vreunui raport juridic între societatea recurentă şi pârâta - din prezenta cauză - pe care instanţa de apel nu le-a analizat.

În altă ordine de idei, recurenta susţinerea hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a legii.

În opinia sa, pe parcursul celor două faze procesuale situaţiile apărute ulterior datei deschiderii procedurii insolvenţei împotriva societăţii recurente, inclusiv admiterea cererii promovate de pârâtă nu evidenţiază decât neîndeplinirea condiţiilor cerute de lege vizând creanţa. În plus, valorificarea pretenţiilor poate avea loc şi pe calea dreptului comun, iar contestaţia formulată de recurentă în temeiul art. 73 din Legea nr. 85/2006 se află în curs de soluţionare.

Mai arată recurenta că, debitul datorat în dosarul de insolvenţă priveşte valorificarea de către pârâtă a unui număr de trei bilete la ordin, iar în cauza de faţă obiectul îl reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză pentru o plată nedatorată care a fost deja judecată irevocabil, prin înscrierea în calitate de creditoare faţă de adevărata debitoare SC A.D.S. SA Călăraşi sub o altă formă şi un alt obiect. Astfel, încât se poate promova o acţiune pe calea dreptului comun, chiar dacă se află în procedura insolvenţei, nefiind o interdicţie; în opinia sa chiar dacă s-ar admite contestaţia sa formulată împotriva pârâtei, aceasta nu poate dispune o restituire a sumelor de bani deja primite cu titlu de îmbogăţire fără justă cauză, aşa încât nu poate face obiectul unei contestaţii de natura celei din procedura insolvenţei.

În final, recurenta critică soluţia din apel şi sub aspectul că în mod eronat s-a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii având la bază o hotărâre judecătorească irevocabilă doar pentru deschiderea procedurii insolvenţei, când în mod legal ar fi trebuit să analizeze comparativ cu cele două hotărâri judecătoreşti vizând aceeaşi creanţă potrivit cărora societatea debitoare nu este societatea recurentă.

Recursul este nefondat conform considerentelor ce se vor expune în continuare:

În mod corect instanţa de apel a constatat că prezenta acţiune de drept comun promovată de reclamantă este inadmisibilă, întrucât sumele, pretinse ca plată nedatorată şi îmbogăţire fără justă cauză, au format obiectul Dosarului nr. 43077/3/2007 al Tribunalului Bucureşti ce a fost soluţionat prin Sentinţa nr. 1296 din 19 martie 2008 - rămasă definitivă şi irevocabilă, în temeiul căreia s-a deschis procedura insolvenţei. Astfel, dosarul soluţionat şi prezenta cauză au aceeaşi cauză şi priveşte aceeaşi creanţă pe care pârâta o avea împotriva reclamantei, în temeiul celor 3 bilete la ordine emise de reclamantă în favoarea pârâtei şi avalizate de către administratorul acesteia din urmă.

Aşa fiind, Înalta Curte urmează să respingă criticile recurentei cu privire la neexaminarea creanţei referitoare la caracterul exigibil sau nu, deoarece aceasta a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească, pronunţată în temeiul procedurii speciale reglementată de dispoziţiile Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, situaţie în care creanţa nu mai poate fi readusă în discuţie, ci numai în cadrul procedurii speciale pe calea contestaţiei reglementată de Legea nr. 85/2006, cum în mod legal şi temeinic au apreciat instanţele anterioare.

În considerarea acestei hotărâri, pronunţată în cadrul procedurii speciale a insolvenţei, instanţa de apel a reţinut corect că cererea de chemare în judecată a reclamantei întemeiată pe dispoziţiile dreptului comun este inadmisibilă, o eventuală contestare a existenţei creanţei neputând fi valorificată decât în conformitate cu prevederile legii insolvenţei.

În atare situaţie, singura cale procedurală de a contesta existenţa unei creanţe este contestaţia în faţa judecătorului sindic, iar orice altă cale de acţiune care eludează normele juridice incidente în materia insolvenţei nefiind admisibilă, cum în mod corect au stabilit instanţele anterioare.

De altfel, de remarcat că legiuitorul a stabilit o asemenea măsură care justifică natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă, excluzând în acest context promovarea unor acţiuni paralele, în scopul stabilirii pasivului şi activului masei credale a debitorului.

Criticile formulate de recurentă referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 36 şi art. 73 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, vor fi înlăturate ca neîntemeiate, întrucât acestea vizează hotărârea pronunţată în cadrul contestaţiei prevăzută de art. 73 din Legea nr. 85/2006, şi care nu poate forma obiectul unui control judiciar în această cale de atac, decât nu mai sub aspectul dacă se poate promova sau o acţiune de drept comun în condiţiile date de particularitatea prezentei speţe. Menţionata hotărâre putând fi analizată numai din perspectiva celor arătate mai sus mai ales că acţiunea reclamantei a fost respinsă ca inadmisibilă.

În ce priveşte criticile recurentei cu privire la neefectuarea pretinselor menţiuni ale caracterului creanţei pretinse, pe care îl contestă, de asemenea, Înalta Curte urmează să le respingă ca nefondate, deoarece existenţa creanţei şi caracterul datorat al acesteia de către societatea recurentă către pârâtă s-a pronunţat Sentinţa nr. 1296 din 19 martie 2008 - rămasă definitivă şi irevocabilă - în Dosarul nr. 43077/3/2007 al Tribunalului Bucureşti, aşa cum s-a arătat mai sus.

Deschiderea procedurii insolvenţei faţă de recurentă s-a făcut în temeiul celor 3 bilete la ordin învestite cu formulă executorie emise de societatea recurentă, bilete care fac obiectul prezentului dosar.

De reamintit că specificul procedurii a impus adoptarea unor reguli de procedură speciale, care derogă de la normele dreptului comun. În acest context, reglementarea prin lege a obligaţiei judecătorului-sindic de a soluţiona deodată, printr-o singură sentinţă, toate contestaţiile cu privire la creanţele şi drepturile de preferinţă trecute de administratorul judiciar sau de lichidator în tabelul preliminar de creanţe, chiar dacă pentru soluţionarea unora ar fi nevoie de administrare de probe, constituie expresia uneia dintre caracteristicile definitorii ale procedurii insolvenţei, şi anume celeritatea în realizarea scopurilor declarate mai sus. În absenţa unei atari dispoziţii de lege, procedura, care de regulă are caracter colectiv, implicând participarea unui număr mare de creditori ce vin în concurs pentru satisfacerea propriilor creanţe, ar fi cu mult întârziată, situaţie ce ar genera o stare de perpetuă incertitudine cât priveşte raporturile juridice stabilite între părţile implicate, persoane fizice sau comercianţi, afectând grav stabilitatea şi securitatea care trebuie să le caracterizeze.

Prin urmare, calea procedurală de a contesta orice creanţă împotriva debitorului în insolvenţă este de a formula contestaţia pusă de legiuitor la dispoziţia debitorului, în faţa judecătorului sindic, raţiunea legiuitorului fiind în respectarea garanţiilor procesuale ale părţilor implicate.

Astfel, judecătorul-sindic va soluţiona, la termenul stabilit pentru definitivarea tabelului de creanţe, contestaţiile pentru care ar fi nevoie de administrarea unor probe, prin admiterea provizorie, iar nu definitivă, a creanţelor contestate. Înscrierea unei astfel de creanţe în tabelul definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului are caracter provizoriu, putând fi modificată oricând pe parcursul derulării procedurii, ca urmare a completării probatoriului. Sub acest aspect este lipsit de relevanţă în cauză, faptul că ulterior pronunţării deciziei atacate a fost admisă contestaţia formulată de recurentă aşa cum a arătat în notele de şedinţă depuse la termenul de azi, precum şi în raport de considerentele expuse mai sus. Pe de altă parte, admiterea contestaţiei în cadrul procedurii de insolvenţă nu poate schimba limitele învestirii instanţei de drept comun aflată în recurs, ştiut fiind că cenzura deciziei recurate se face numai în limitele în care instanţa de judecată a fost învestită, conform petitului acţiunii reclamantei.

De asemenea, Înalta Curte urmează să respingă criticile recurentei cu privire la contestarea debitului sub aspectul că acesta ar fi datorat de SC A.D.S. SA Călăraşi şi nu de societatea recurentă, aspect pe care îl recunoaşte această societate, în sensul că debitul este datorat către SC B. SRL Constanţa, pârâta din prezenta cauză. Prin urmare, nu se poate pune problema prin prezenta acţiune de a se clarifica caracterul creanţei şi stabilirea societăţii debitoare pentru toate considerentele anterior expuse.

Aşa fiind, în mod corect instanţa de apel a apreciat că toate societăţile aflate în procedura insolvenţei îşi pot valorifica pretenţiile faţă de terţi numai în conformitate cu dispoziţiile legii insolvenţei, şi nu pe calea dreptului comun, întrucât legiuitorul a avut în vedere în prevederile impuse, interesele părţilor implicate, desigur şi ale debitorului.

Invocarea art. 36 din Legea nr. 85/2006 privind insolvenţa de către recurentă se face în raport cu căile de atac din dreptul comun pentru valorificarea pretenţiilor debitorului, tocmai ca acesta să-şi continue activitatea, să stopeze curgerea unor dobânzi, majorări sau penalităţi şi de a-şi achita creanţele datorate, pe care Înalta Curte îl constată nefondat, întrucât recurenta face simple afirmaţii, măsura suspendării conform acestui text de lege menţionat este o măsură stabilită care se justifică prin natura specială a procedurii prevăzute de Legea nr. 85/2006, procedură care impune crearea unui cadru unitar, colectiv, concursual şi egalitar în care creditorii unui debitor comun să îşi poată valorifica drepturile împotriva debitorului aflat în stare de insolvenţă.

Prin urmare, instanţa de apel a examinat pricina sub acest aspect, ceea ce a condus la o soluţie pronunţată în apel în lumina dispoziţiilor legale incidente în materia insolvenţei.

Referitor la criticile recurentei potrivit cu care dosarul de insolvenţă priveşte valorificarea de către pârâtă a unui număr de trei bilete la ordin, iar în cauza de faţă obiectul îl reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză pentru o plată nedatorată care a fost deja judecată irevocabil, prin înscrierea în calitate de creditoare fată de adevărata debitoare SC A.D.S. SA Călăraşi, Înalta Curte urmează să le înlăture ca nefondate, pentru următoarele considerente:

Biletele la ordin au fost analizate de judecătorul sindic în Dosarul nr. 43077/3/2007 al Tribunalului Bucureşti la data deschiderii procedurii insolvenţei faţă de reclamantă, neavând nicio relevanţă faptul că societatea recurentă se află sub observaţie şi reorganizare, atâta timp cât hotărârea a rămas irevocabilă, în prezenta cauză operând autoritatea de lucru judecat. Aceste bilete la ordin nemaiputând constitui obiectul unei acţiuni pe calea dreptului comun, în considerarea celor arătate mai sus şi în condiţiile existenţei procedurii insolvenţei, care pune la dispoziţia debitorului mijloace procesuale prin care să-şi valorifice drepturile - creanţe, debite etc. - raportate la părţile adverse, adică ale creditorilor.

În ce priveşte îmbogăţirea fără justă cauză trebuie de reamintit că îmbogăţirea fără justă cauză este o creaţie a practicii judiciare, teoretizată în literatura de specialitate, instituţia fiind explicată pe baza unor aplicaţii la diferite situaţii de fapt.

Ca expresie a principiului potrivit căruia nimeni nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul în detrimentul altuia, îmbogăţirea fără justă cauză există atunci când se măreşte patrimoniul unei persoane prin diminuarea patrimoniului altei persoane.

În caz de îmbogăţire fără justă cauză, cel sărăcit are o acţiune în restituire împotriva celui îmbogăţit, dar admisibilitatea acţiunii se stabileşte în raport de următoarele condiţii:

- să existe îmbogăţirea patrimoniului pârâtului şi sărăcirea patrimoniului reclamantului;

- între mărirea patrimoniului pârâtului şi micşorarea patrimoniului reclamantului să existe o corelare necesară;

- absenţa unei cauze legitime pentru mărirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu.

Cel sărăcit să nu aibă la dispoziţie un alt mijloc juridic prin care să-şi poată recupera pierderea suferită.

Din examinarea condiţiilor de admisibilitate enunţate mai sus, rezultă că principiul îmbogăţirii fără justă cauză are un caracter subsidiar nefiind incidenţă în cauză, întrucât între recurentă se află în procedura insolvenţei şi, prin urmare, pentru astfel de situaţii, creditorul obligaţiei are la dispoziţie alte căi juridice, aşa cum s-a arătat mai sus.

Acţiunea în restituire "de in rem verso" are drept scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile din proces, de pe urma unui fapt licit şi voluntar care a produs o îmbogăţire a uneia dintre părţi în detrimentul altora, în afara oricărui raport contractual.

De regulă, s-a statuat că dreptul la restituire prin această acţiune, nu poate fi vorba în sfera raporturilor contractuale când foloasele realizate de o parte sunt consecinţa actului juridic consimţit şi consfinţit de cealaltă parte şi care constituie temeiul lor legal, principiul forţei obligatorii a contractului în lumina dispoziţiilor art. 969 C. civ.

De asemenea, acţiunea "de in rem verso" nu poate fi intentată pentru determinarea unei părţi să-şi execute anumite obligaţii contractuale sau pentru angajarea răspunderii contractuale în caz de neexecutare sau executare necorespunzătoare, întrucât, aşa cum s-a arătat mai sus, cel sărăcit trebuie să nu aibă la dispoziţie "un alt mijloc juridic" prin care să-şi poată recupera paguba suferită; prin sintagma "un alt mijloc juridic" se înţelege că partea care a fost sărăcită nu are la îndemână alte mijloace legale de reîntregire a patrimoniului diminuat, în temeiul căreia să-şi recupereze pierderea/paguba efectiv suferită. În speţă, recurenta având în cadrul procedurii de insolvenţă căi prin care să-şi valorifice pretinsele creanţe raportate, evident la interesele creditorilor.

Prin urmare, în mod corect şi cu o interpretare în spiritul limitelor cu care a fost învestită, instanţa de apel a apreciat că în cauză reclamanta nu poate uza de această instituţie, întrucât are la îndemână prevederile legale înscrise de procedura insolvenţei.

În consecinţă, instanţa de apel a constatat legal şi temeinic că acţiunea reclamantei, din modul de redactare al petitului precum şi din probatoriul solicitat, că reclamanta a pornit de la o premisă greşită în stabilirea obiectului acţiunii cu care a învestit instanţa, solicitând pe calea îmbogăţirii fără justă cauză a se constata valoarea celor trei bilete la ordin.

Faţă de considerentele anterior expuse, Înalta Curte urmează să respingă şi celelalte critici ale recurentei care tind spre admisibilitatea acţiunii promovate de reclamantă, pe de o parte, iar pe de altă parte, recurenta aduce critici cu privire la modul de soluţionare a contestaţiilor formulate în procedura insolvenţei - pe care le menţionează formal - şi pe care instanţa de recurs nu le poate examina, întrucât exced controlului judiciar căii de atac exercitate.

Referitor la decizia depusă la termenul de astăzi, Înalta Curte constată că aceasta excede controlului judiciar, iar pe de altă parte, această chestiune se tranşează numai în cadrul procedurii de insolvenţă demarată în prezenta cauză.

În consecinţă, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează să respingă ca nefondat, recursul declarat de reclamantă împotriva Deciziei civile nr. 10 din 6 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A.I. SA prin administrator judiciar SC A.L. I.P.U.R.L. Bucureşti. împotriva Deciziei civile nr. 10 din 6 februarie 2012, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2013.

← ICCJ. Decizia nr. 2048/2014. Civil		ICCJ. Decizia nr. 2150/2013. Civil. Pretenţii. Recurs →

ICCJ. Decizia nr. 2145/2013. Civil. Pretenţii. Recurs

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 2145/2013. Civil. Pretenţii. Recurs