ICCJ. Decizia nr. 2017/2013. Civil. Pretenţii. Recurs
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE Şl JUSTIŢIE
SECŢIA A II-A CIVILĂ
Decizia nr. 2017/2013
Dosar nr. 16726/3/2010
Şedinţa publică de la 22 mai 2013
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, reclamanta SC O. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta P.H.L., restituirea sumei de 24.615,57 euro, reprezentând contravaloare marfă livrată şi deteriorată; restituirea sumei de 1.172,17 euro, reprezentând cheltuieli de transport şi plata daunelor interese în sumă de 12.865,50 euro, incluzând următoarele: 3.633,73 euro, cheltuieli efectuate de reclamantă cu expertizarea bunurilor livrate, 3.598,04 euro, cheltuieli de depozitare a mărfurilor stricate; 3.633,73 euro, cheltuieli de distrugere a bunurilor stricate după expirarea perioadei de garanţie; 2.000 euro, daune cauzate reclamantei în relaţia cu colaboratorii reclamantei, constând în pierderea clienţilor şi atingerea imaginii reclamantei, acestea incluzând discounturi acordate clienţilor ca despăgubiri pentru carenţele de calitate şi contravaloarea transporturilor dus/întors pentru mărfurile refuzate.
Prin sentinţa civilă nr. 7891 din 09 iunie 2011 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, a fost respinsă atât acţiunea principală, cât şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâtă împotriva chematei în garanţie W.S.P.Z. privind plata sumei de 24.615,57 euro contravaloare marfă livrată şi deteriorată, 1.172,17 euro cheltuieli de transport, 12.865,50 euro daune interese.
Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că, probatoriul administrat nu a dovedit faptul că marfa livrată şi recepţionată era improprie consumului uman şi nu a fost de natură a înlătura prezumţia de conformitate în condiţiile arătate pentru angajarea răspunderii pârâtei. în cazul în care s-ar fi constatat produse necorespunzătoare calitativ, beneficiarul ar fi trebuit să înştiinţeze de îndată pe furnizor despre intenţia de expertizare a mărfii, în prezenţa reprezentantului acestuia şi a unui delegat neutru, a autorităţilor sanitar-veterinare, prin inspectori autorizaţi.
Nu s-a prezentat un proces verbal de constatare a stării produselor, a calităţii necorespunzătoare acestora la momentul livrării, pentru a răsturna prezumţia de conformitate a mărfii potrivit art. 9 din Convenţia C.M.R. şi nici un înscris însuşit de reprezentantul pârâtei, care s-a deplasat la sediul reclamantei la 21 septembrie 2009, în sensul că marfa supusă analizei ar fi fost cea livrată în condiţiile în care aceasta invocă lipsa marcajului permanent de identificare.
Lipsa de certitudine privind identitatea mărfii livrate şi cea din buletinul de analiză s-a menţinut în condiţiile în care expertizarea produselor s-a efectuat în lipsa reprezentanţilor pârâtei de către o societate comercială SC E.F. SRL şi nu de autorităţile sanitar-veterinare sau de o companie de inspecţie, cum s-a convenit la art. 3 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat intre părţi.
S-a reţinut că pârâta a susţinut că, din cele 18 loturi de marfă livrate, au fost verificate doar 3 mostre, iar reclamanta nu a dovedit că întreaga cantitate era improprie consumului uman încă de la livrare ori s-ar fi deteriorat pe timpul transportului sau la depozitare. Totodată, s-a contestat faptul că marfa a fost distrusă după termenul de expirare, iar certificatul sanitar-veterinar datat 10 mai 2010, după expirarea mărfii, se referea doar la o parte din cantitatea livrată, situaţie în care produsele nu mai puteau constitui obiectul unei expertize judiciare, reclamanta neprecizând dacă şi restul cantităţii a fost distrusă sau livrată spre consum.
Prima instanţă a arătat că părţile sunt obligate să execute întocmai obligaţiile asumate prin contractul valabil încheiat, principiu ce rezultă din prevederile art. 969 C. civ., iar în cazul în care una dintre părţi nu îşi execută întocmai sau la termen obligaţiile, cealaltă parte poate pretinde angajarea răspunderii contractuale a debitorului obligaţiei astfel neexecutate. Pentru aceasta însă trebuie respectate condiţiile cumulativ prevăzute, respectiv existenţa unei fapte ilicite constând în neexecutare, executare cu întârziere sau necorespunzătoare a obligaţiei, producerea unui prejudiciu cert, raportul de cauzalitate intre fapta ilicită şi prejudiciu, culpa debitorului. Ori, din probatorii reclamanta nu a dovedit întrunirea acestor cerinţe legale pentru a pretinde dezdăunări conform art. 1073 C. civ.
În consecinţă, nefiind dovedite condiţiile răspunderii contractuale în sarcina pârâtei a fost respinsă ca neîntemeiată şi cererea de chemare în garanţie, conform art. 60 din C. proc. civ.
În temeiul art. 274 C. proc. civ., instanţa de fond a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 4.777 lei cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocat.
Împotriva acestei soluţii, reclamanta SC O. SRL a formulat apel, solicitând, în principal, anularea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii acţiunii promovate.
Prin Decizia civilă nr. 287 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti a fost respins ca nefondat apelul declarat de apelanta SC O. SRL împotriva sentinţei civile nr. 7891 din 09 iunie 2011, în contradictoriu cu intimata - pârâtă P.H.L. şi intimata - chemată în garanţie W.S.Z., a fost respinsă ca nefondată cererea de aderare la apel şi a obligat apelanta la plata către intimata - pârâtă a sumei de 1.535 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
În motivare, instanţa de control judiciar a apreciat că prima instanţă a reţinut în mod corect situaţia de fapt relevantă pe baza probelor administrate în cauză, aplicând în mod judicios normele legale incidente.
În ceea ce priveşte motivele de desfiinţare a sentinţei atacate (şi nu de anulare, potrivit dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ., forma anterioară Legii nr. 202/2010 aplicabilă litigiului), instanţa de apel a reţinut că hotărârea criticată cuprinde motivele pe care se sprijină, făcând posibilă verificarea argumentelor ce au stat la baza soluţiei primei instanţe, şi că apelanta nu poate invoca nicio vătămare în raport de modalitatea de citare a chematei în garanţie în faţa instanţei de fond.
Pe fond, instanţa de apel a constatat că părţile au încheiat contractul de vânzare - cumpărare de mărfuri intracomunitară din 6 mai 2009 (fila 84 dosar fond), guvernat de dispoziţiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare -internaţională de mărfuri (Viena - 1980) şi Regulile Incoterms 2000. Marfa a fost recepţionată de reprezentanţii cumpărătoarei la data de 12 mai 2009, fără nicio obiecţie privind calitatea mărfii, a ambalajului sau a documentelor însoţitoare.
Considerând întreaga marfă neconformă convenţiei părţilor şi improprie consumului uman, apelanta - reclamantă s-a adresat instanţei pentru recuperarea preţului plătit şi a daunelor.
Potrivit art. 36 alin. (1) din Convenţia de la Viena, vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul şi prezenta convenţie, de orice lipsa de conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, chiar dacă aceasta lipsa nu apare decât ulterior. în cazul constatării lipsei de conformitate a mărfii, cumpărătorul poate cere reducerea corespunzătoare a preţului, înlocuirea mărfii, rezolvirea contractului şi/ sau daune interese, mijloace detaliate în art. 45-77 din Convenţie, similare ca aplicaţie dreptului intern.
În legătură cu petitul cererii de chemare în judecată, ţinând cont de caracterul devolutiv al apelului, curtea a reţinut în prealabil că reclamanta a solicitat restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul contractului de vânzare - cumpărare şi daune interese fără a cere mai întâi rezoluţiunea contractului în condiţiile în care aspectele invocate drept încălcare a contractului de către pârâtă (lipsa totală de conformitate a mărfii livrate) constituiau o neexecutare esenţială, astfel cum este definită la art. 25 din Convenţia de la Viena, şi puteau justifica rezolvirea contractului conform art. 49 alin. (1) lit. a) din Convenţie. Pe cale de consecinţă, s-a apreciat că înlăturarea totală a efectelor contractului, cu sau fără daune interese, echivalând cu repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului nu se poate obţine decât în urma desfiinţării totale a contractului.
Analizând probele administrate în cauză, în condiţiile în care reclamantei îi revenea sarcina probei aspectelor invocate, s-a apreciat că instanţa de fond a reţinut în mod corect că acestea nu dovedesc deficienţele întregii cantităţi de marfă într-o modalitate obiectivă, opozabilă pârâtei. în acest sens, s-a avut în vedere că dispoziţiile art. 3 din contract prevedeau că orice deficienţe privind calitatea mărfii vor fi determinate potrivit regulilor vânzătorului sau de către o autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecţie.
Coroborat cu obligaţia de examinare a mărfurilor într-un termen cât se poate de scurt prevăzută de art. 38 alin. (1) din Convenţia de la Viena, procedura de examinare aleasă de părţi impunea asigurarea realizării verificării calitative a mărfii de către organisme agreate de pârâtă sau prezentând, prin calitatea de autoritate sanitar veterinară sau companie de inspecţie, garanţii privind obiectivitatea şi profesionalismul constatărilor efectuate.
Or, buletinul de analiză întocmit la data de 13 iunie 2009 (la o lună de la data recepţionării mărfii) de o societate comercială având acelaşi asociat cu societatea cumpărătoare, în absenţa pârâtei şi fără posibilitatea de verificare a procedurii de analizare a mărfii, nu răspundea cerinţelor privitoare la examinarea mărfii menţionate în aliniatul anterior. Cu atât mai mult, celelalte verificări/inspectări ale mărfii realizate la date ulterioare, chiar şi după expirarea termenului de valabilitate a mărfii, nu răspund acestor cerinţe ţinând cont şi de faptul că partea adversă contesta inclusiv furnizarea lotului de marfă examinat.
Pe de altă parte, nu s-a putut omite faptul că recepţionarea mărfii fără obiecţiuni crea o prezumţie simplă a faptului că marfa şi ambalajul corespundeau calitativ, revenind reclamantei sarcina de a proba contrariul. în acest cadru, a fost reţinută de prima instanţă o normă relevantă din Convenţia C.M.R., având în vedere că procedura de livrare a mărfii implica şi o operaţiune de transport, fără ca aceasta să fie unica normă incidenţă în cauză.
Suplimentar, faţă de cele reţinute de prima instanţă privind fondul pretenţiilor, instanţa de apel a arătat că potrivit art. 39 alin. (1) din Convenţia de la Viena, cumpărătorul este decăzut din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate dacă nu o denunţă vânzătorului, precizând natura defectului, într-un termen rezonabil, calculat din momentul în care l-a constatat sau ar fi trebuit sa-l constate. Faţă de dispoziţiile dreptului intern al reclamantului (art. 70 C. com.) care instituie un termen de 2 zile pentru denunţarea viciilor, termen care curge de la momente diferite după cum acestea sunt aparente sau ascunse, convenţia internaţională care guvernează raportul juridic dintre părţi adaugă cerinţa constatării viciilor, chiar ascunse, într-un termen rezonabil raportat la specificul mărfii, al modalităţilor de livrare sau al altor elemente de fapt.
Or, în cauză, actele dosarului de fond au evidenţiat o primă reclamaţie la data de 28 mai 2009 (fila 63 dosar de fond).
Aşa fiind, în raport de data de recepţionare a mărfii şi ţinând cont de specificul acesteia, instanţa de apel a apreciat că denunţarea lipsei de conformitate nu s-a realizat într-un termen rezonabil de la momentul la care un cumpărător profesionist şi diligent, care vindea la rândul său marfa către populaţie prin intermediul clienţilor săi direcţi, ar fi trebuit să constate asemenea deficienţe grave.
Astfel, în temeiul art. 296 din C. proc. civ., curtea de apel a respins apelul ca nefondat, apreciind legală şi temeinică sentinţa atacată şi pentru aceleaşi considerente, a fost respinsă, ca nefondată, şi cererea de aderare la apel.
În termen legal, împotriva acestei hotărâri reclamanta SC O. SRL a declarat recurs, solicitând in principal casarea cu trimitere spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, a solicitat modificarea în tot a deciziei recurate, admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei apelate, cu consecinţa admiterii cererii de chemare în judecată.
Susţine, în esenţă, că motivul de casare invocat îl reprezintă încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) cu referire la art. 129 alin (6) C. proc. civ. şi are în vedere trei situaţii: instanţa de apel nu a hotărât asupra obiectului cererii de apel; instanţa de apel nu a analizat primul capăt de cerere prin raportare la cauza cererii de chemare in judecata, respectiv neexecutarea obligaţiei de a face, asumata de L.; instanţa nu a pus în discuţie părţilor nerespectarea de către reclamantă a unui termen rezonabil pentru a denunţa calitatea mărfii, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la un proces echitabil.
Cu privire la prima ipoteză, recurentul consideră ca instanţa de apel a pronunţat o hotărâre ce se raportează la obiectul cererii de chemare în judecată, reţinând din eroare că recurenta ar fi solicitat toate prestaţiile efectuate în temeiul contractului, în condiţiile în care aceasta a invocat neexecutarea parţială a contractului de către pârâtă (pentru 11.700 kg din cele de 20.000 kg) şi a solicitat o parte a prestaţiilor efectuate în temeiul contractului, din 06 mai 2009, respectiv 24.615 euro din cei 42.000 euro achitaţi (Factura din 06 mai 2009.
A doua ipoteză de încălcare a prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., o reprezintă împrejurarea că instanţa de apel nu a analizat instituţiile de drept invocate de recurentă, rezumându-se doar să reţină că în raport cu pretenţiile deduse judecăţii, ar fi fost necesară o cerere de rezolutiune a contractului. în acelaşi sens, recurenta a arătat că obligaţia de a face este cuprinsă în art. 5 teza 3 din contract, potrivit căruia în ipoteza depistării unor neconformităţi necalitative, L. avea obligaţia de a rambursa/credita contravaloarea acestora către O..
Totodată, a mai susţinut recurenta, prevederile Convenţiei de la Viena sunt supletive, prevăzându-se la art. 6 posibilitatea părţilor de a deroga de la prevederile art. 45-77 din Convenţie. Acest articol permite, astfel, agravarea răspunderii sau extinderea răspunderii până la întreaga valoare a mărfii reclamate. Raportat la aceste prevederi, recurenta arată că a solicitat obligarea L. la plata sumelor aferente deficienţelor calitative, evaluate potrivit probatoriului administrat: deprecierea calitativă de 30%-40% determină scăderea valorii mărfii cu 24.615 euro din cei 42.000 euro achitaţi.
Cu privire la cea de-a treia ipoteză de incidenţă a dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurenta consideră că instanţa de apel i-a încălcat dreptul la apărare, nesocotind şi principiul contradictorialităţii, întrucât s-a pronunţat asupra nerespectării unui termen rezonabil pentru a denunţa calitatea mărfii fără a pune în discuţie caracterul rezonabil al unui termen de denunţare a mărfii cumpărate.
Motivele de modificare a hotărârii atacate au fost subsumate dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., respectiv hotărârea nu cuprinde motivele de fapt si de drept pentru care s-au înlăturat cererile reclamantei şi nici cele care au format convingerea instanţei, precum şi ale art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în sensul că instanţa a aplicat greşit art. 8 alin (1) şi art. 9 din Convenţia C.M.R., art. 39 alin. (1) din Convenţia de la Viena şi a ignorat prevederile Regulamentului nr. 853/2004/CE.
Cu privire la motivul de recurs prevăzut de pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a arătat că instanţa de apel nu a analizat o parte a probelor administrate de aceasta, atât în fond cât şi în apel, nu au examinat argumentele relevante ce tindeau la înlăturarea considerentelor instanţei de fond, la înlăturarea apărărilor intimatei şi la dovedirea propriilor pretenţii şi nu şi-a expus punctul de vedere faţă de fiecare argument relevant.
Astfel, recurenta apreciază că instanţa de apel nu a arătat motivele pe care se sprijină respingerea următoarelor cereri:
- este inaplicabila prezumţia de conformitate aparentă a bunurilor, potrivit art. 8 alin (1) și art. 9 din Convenţia C.M.R. (reţinută de instanţa de fond);
- netemeinicia susţinerilor L. privind existenţa unei prezumţii de conformitate a bunurilor ce decurge din "Certificatul de conformitate" eliberat de producătorul W.;
- contradicţia dintre mărturisirile extrajudiciare, susţinerile pârâtei în timpul procesului şi răspunsul la interogatoriu, din care rezultă neexecutarea cu rea-credinţă a obligaţiei de rambursare a preţului.
- nu era necesară dovedirea deficienţelor întregii cantităţi de carne pentru a dovedi ca prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de 20.000 kg;
- nu era necesară efectuarea unor expertize de către autoritatea veterinară ori o companie de inspecţie cât timp părţile au inspectat impreuna marfa la 21 septembrie 2009, iar L. a recunoscut ca marfa le aparţine, că marfa prezintă în proporţie de 30%-40% carne de calitate proastă şi că produsule de calitate bună nu puteau fi valorificate decât prin desprinderea straturilor de carne şi valorificarea lor după reambalare (operaţiune interzisă de Regulamentul nr. 853/2004/CE);
Din perspectiva pct. 9 al art. 304 C. proc. civ., recurenta a invocat greşita aplicare a prevederilor art. 8 alin. (1) şi art. Din convenţia C.M.R., a art. 39 alin. (1) din Convenţia de la Viena, precum şi nesocotirea prevederilor Regulamentului nr. 853/2004/CE.
Cu privire la prezumţia cuprinsă în art. 8 alin. (1) şi art 9 din convenţia C.M.R., respectiv starea aparent bună a mărfii şi conformitatea coletelor, a marcajelor şi numerelor acestora cu menţiunile din scrisoarea de trăsură, recurenta consideră că este lipsită de relevanţă în raport de obiectul şi motivele cererii de chemare în judecată. Astfel, se arată că obiectul cererii de chemare în judecată poartă asupra viciilor ascunse ale mărfii, repectiv calitatea necorespunzătoare a cărnii aflate la interiorul pachetelor tip poly-block livrate, care nu puteau fi constatate la momentul recepţiei coletelor, ci doar ulterior, după îndepărtarea ambalajului şi decongelarea produselor.
În ce priveşte art. 39 alin. (1) din Convenţia de la Viena, recurenta-reclamantă apreciază că termenul rezonabil se aplică la posibilitatea rezonabilă a cumpărătorului de a depista viciul ascuns, în raport cu împrejurările speţei, iar decăderea din dreptul de a se prevala de o lipsa de conformitate se produce în termen de 2 ani de la remiterea mărfii, nu de 16 zile, precum relevă datele speţei.
În acest context s-a arătat că verificarea mărfii pentru depistarea unor deficienţe la interiorul pachetelor poly block, ar fi presupus distrugerea amabalajului şi decongelarea produselor, cu pierderea garanţiei producătorului W. şi imposibilitatea recongelării şi reambalării ulterioare, potrivit Regulamentului nr. 853/2004/CE, cu consecinţa distrugerii mărfii.
Arată că recurenta urma să redirijez pachetele poly-block unor cumpărători finali prin vânzare en-gros, aspect cunoscut de L. Doar cumpărătorii finali aveau aptitudinea de a distruge amabalajul şi de a porţiona carnea în vederea valorificării, astfel încât recurenta nu putea cunoaşte deficienţele cărnii decât în urma reclamatiilor cumpărătorilor finali, survenite în termenul de 16 zile dintre primirea mărfii şi denunţarea calităţii sale.
Apreciază că termenul de decădere din dreptul de a se prevala de deficienţele calitative este de 2 ani, nu de 16 zile, aşa cum a fost apreciat de instanţa de apel.
Recurenta a mai invocat nesocotirea dispoziţiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, în sensul că nu era necesară dovedirea deficienţelor întregii cantităţi de carne pentru a dovedi că prejudiciul era constituit din valoarea celor 11.700 kg din lotul de 20.000 kg.
Alternativa propusă de L. - separarea produselor de calitate bună de produsele respinse - ar fi însemnat încălcarea prevederilor Regulamentului nr. 853/2004/CE şi ale Ordinului A.N.S.V.S. nr. 10/2008 de către O.
Aceasta operaţiune ar fi presupus distrugerea ambalajului şi a mărcii de identificare W., urmată de decongelarea produselor, separarea straturilor de carne şi îmbinarea lor într-un nou poly-block, urmată de aplicarea unui nou marcaj de identificare. Cum însă O. nu este o unitate autorizată pentru prelucrarea cărnii, acest demers ar fi trebuit îndeplinit de o unitate autorizată şi numai sub controlul medicului veterinar oficial ce ar fi aplicat o marcă de sănătate. Or, în condiţiile în care carnea ar fi trebuit, în prelalabil, decongelată pentru ascunderea îmbinărilor straturilor de carne separate, o asemenea formă de procesare ar fi dus la deteriorarea cărnii şi la reducerea termenului de valabilitate după decongelare. Un asemenea procedeu nu doar că este interzis de Regulamentul nr. 853/2004/CE, dar în acest fel recurenta ar fi pierdut garanţia acordată de W. şi L. şi ar fi dus, totodată, la scăderea preţului de vânzare pentru noua cantitate de carne astfel obţinută.
Recurenta consideră că este relevantă pentru evaluarea prejudiciului imposibilitatea legală de a valorifica doar straturile de carne de calitate bună, în condiţiile în care în acelaşi pachet tip poly-block se găseau şi straturi de carne de calitate proastă, situaţie în care întregul lot de 11.700 kg a fost compromis.
În acest sens menţionează prevederile pct. 2, 5, 6, 7, 10 din Secţiunea 1 Anexa II, respectiv pct. 3, Secţiunea III, Anexa 1 la Regulamentul nr. 853/2004/CE.
Intimata-pârâtă P.H.L. Polonia a formulat întâmpinare prin care ainvocat excepţie nulităţii cererii de recurs, motivat de fătul că aceasta nu îndeplineşte condiţiile de regularitate prevăzute de art. 82 şi art. 83 C. proc. civ., întrucât recursul este formulat de către avocat în numele recurentei-reclamante, fără a exista împuternicire avocaţială. Intimata a solicitat în principal, admiterea excepţiei invocate şi, în consecinţă, constatarea nulităţii cererii de recurs, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefundat.
La termenul din 22 mai 2013, având în vedere că reprezentantul recurentei a depus un exemplar al cererii de recurs semnată şi ştampilată de partea pe care o reprezintă, intimata prin avocat a precizat expres că renunţă în susţinerea excepţiei nulităţii, instanţa luând act de acest aspect.
Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerente care succed:
Potrivit dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nulitatea formelor de procedură încălcate este atrasă doar dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, existenţa vătămării fiind presupusă doar în cazul nulităţilor exprese. Recurenta invocă nulitatea virtuală rezultată din nerespectarea dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., fără, însă, a indica în ce constă vătămarea suferită.
în plus, prin indicarea unui mijloc procedural de valorificare a pretenţiilor reclamantei, respectiv rezoluţiunea contractului, nu este încălcat principiul disponibilităţii, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat în mod exhaustiv probatoriul administrat în cauză, pronuntându-se asupra tuturor motivelor de apel şi asupra tuturor capetelor de cerere din acţiunea introductivă.
În speţă, instanţa de control judiciar, în temeiul efectului devolutiv al apelului a verificat legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe în limitele motivelor de apel formulate de apelanta-reclamantă, a avut în vedere apărările pârâtei, respectând prevederile art. 129 alin. (5) şi alin. (6) şi art. 295 alin. (1) C. proc. civ., stabilind situaţia de fapt sub toate aspectele sesizate şi în raport de probele cauzei, iar faptul că soluţia pronunţată de instanţa de apel nu a corespuns voinţei recurentei, nu reprezintă un motiv de nelegalitate care să conducă la modificarea sau casare decizie recurate, fiind nefondate criticile vizând nerespectarea dreptului la apărare şi încălcarea principiului contradictorialităţii.
Invocând acest motiv de recurs, recurenta îl asociază, în realitate, nemulţumirii sale cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei, ceea ce nu poate atrage incidenţa în speţă a pct. 5 al art. 304 C. proc. civ.
Împrejurarea că instanţa de apel a ajuns la concluzia că termenul în care a fost denunţată calitatea mărfii nu îndeplineşte cerinţa de rezonabilitate prevăzută de art. 39 alin. (1) din Convenţia de la Viena prin raportare la dreptul intern în materie, respectiv art. 70 C. com., nu poate conduce la concluzia că instanţa ar fi încălcat principiile anterior menţionate, în sensul pretins de recurentă, întrucât instanţa şi-a argumentat hotărârea cu argumente pertinente pe aspectul situaţiei de fapt reţinute, în raport de regulile de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.
Potrivit dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., hotărârea este nelegală când „nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".
Se constată că instanţa de apel a argumentat soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., decizia atacată conţinând elementele care fac posibil controlul hotărârii în calea de atac, motivarea fiind clară şi concisă.
Este de reţinut că simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, neînsuşirea de către instanţă a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări în sensul textului legal anterior evocat.
Totodată, recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului sau a argumentelor de fapt şi de drept invocate în faţa instanţei a cărei hotărâre se cere a fi cenzurată.
În condiţiile în care coroborarea probelor administrate, restabilirea situaţiei de fapt, la care tinde, în realitate, recurenta, exced competenţei instanţei de recurs, se impune respingerea de plano a criticilor de temeinicie, care nu satisfac exigenţele impuse de art. 304 C. proc. civ., respectiv de cale extraordinară de atac, care instituie un control de legalitate a hotărârii judecătoreşti recurate.
Criticile vizând greşita aplicare a prevederilor art. 8 şi 9 din convenţia C.M.R., reluate în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vor fi analizate în cadrul acestui motiv de recurs.
Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel a fost învestită cu soluţionarea apelului împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond într-o acţiune în pretenţii cu petitul expus în debutul prezentelor considerente, astfel încât, nefiind chemată a soluţiona atitudinea procesuală a niciuneia dintre părţi. Dincolo de acest aspect, din analiza actelor dosarului de apel nu rezultă că recurenta ar fi sesizat instanţei vreo atitudine neconformă procedural a intimatei.
Cu privire la necesitatea expertizării mărfii neconforme, amplu argumentat şi bine motivat, instanţa de control judiciar, în raport de probele administrate în cauză, a reţinut cu justeţe că se impunea verificarea acesteia de o autoritate sau instituţie de contol sanitar-veterinară, cu atât mai mult cu cât societatea care a stabilit neconformitatea mărfii avea acelaşi acţionariat cu recurenta.
Dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocate de recurentă, reglementează două ipoteze: hotărârea recurată este lipsită de temei legal sau hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, dar, în cauză, recurenta-reclamantă nu au demonstrat niciuna dintre cele două ipoteze ale textului de lege invocat, în cauză nefiind incident acest motiv de nelegalitate.
Se constată că recurenta nu aduce o critică veritabilă modalităţii de interpretare sau de aplicare a dispoziţiilor art. 8 alin. (1) şi art. 9 din convenţia C.M.R., ci este de acord, în esenţă, cu aspectele reţinute de instanţa de apel prin prisma dispoziţiilor textelor legale precitate, menţionând că nu a contestat niciodată aceste aspecte.
Susţinerile vizând natura ascusă sau aparentă a viciilor mărfii recepţionate de recurentă, în raport de care ar fi putut sau nu să facă obiecţiuni la momentul recepţionării, exced controlului de legalitate care nu poartă asupra reaprecierii probatoriului sau a temeiniciei hotărârii atacate.
Nici criticile cu privire la nereţinerea termenului de 2 ani pentru denunţarea neconformitătii mărfii recepţionate, prevăzut de art. 39 alin. (2) din Convenţia de la Viena, nu pot fi reţinute. Termenul de decădere de 2 ani menţionat, vizează toate categoriile de mărfuri ce pot face obiectul unui contract de vânzare cumpărare internaţional, prevăzute în art. 1, 2 şi 3 din Convenţia Naţiunilor Unite asupra vânzării internaţionale de mărfuri de la Viena din 1980.
Este de reţinut că acest termen de 2 ani reglementat de art. 39 alin. (2) din Legea nr. 24/1991 prin care România a ratificat Convenţia de la Viena asupra vânzării internaţionale de mărfuri, nu se referă la denunţarea neconformitătii mărfii, ci la termenul de formulare a pretenţiilor.
Instanţa de apel a aplicat în mod legal dispoziţiile dreptului intern pentru a determina termenul rezonabil de denunţare a neconformitătii mărfii, respectiv art. 70 C. com., reţinând că termenul rezonabil de denunţare a neconformitătii mărfii este de 2 zile de la momentul la care un cumpărător profesionist şi diligent, care vindea la rândul său marfa către populaţie prin intermediul clienţilor săi direcţi, ar fi trebuit să constate asemenea deficienţe grave.
Cu privire la ignorarea dispoziţiilor Regulamentului nr. 853/2004/CE, este de reţinut că acest aspect nu vizează hotărârea atacată. Recurenta critică o situaţie de fapt, respectiv pretinsa propunere a pârâtei de a înlătura marfa deteriorată şi a valorifica marfa de calitate corespunzătoare, fără ca aceată situaţie să fi făcut obiectul analizei instanţei de apel.
În raport de elementele particulare ale speţei, având în vedere neîndeplinirea condiţiilor de notificare a neconformităţii mărfii recepţionate, atât cu pirivire la dovada neconformităţii, cât şi cu privire la termenul de notificare, nu prezintă relevanţă în cauză Regulamentul nr. 853/2004/CE de stabilire a unor norme specifice de igienă care se aplică alimentelor de origine animală.
Pentru toate argumentele care preced, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este la adăpost de orice critică, motiv pentru care, în aplicarea dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC O. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 287 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, menţinând decizia instanţei de apel, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de cererea formulată de către intimata-pârâtă, privind plata cheltuielilor de judecată în recurs, urmează, ca în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei SC O. SRL Bucureşti la plata sumei de 2.000 euro cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat şi cheltuieli de deplasare către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia, conform înscrisurilor doveditoare 103-104 dosar recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta SC O. SRL Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 287/2012 din 20 iunie 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Vl-a civilă, ca nefondat.
Obligă recurenta-reclamantă SC O. SRL Bucureşti la 2000 euro cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă P.H.L. Polonia.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 mai 2013.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2008/2013. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2047/2014. Civil. Contestaţie la executare.... → |
|---|
